Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Cultura ca bio-grafie

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

În decursul a numai un deceniu şi jumătate, Zbor în bătaia săgeţii de Horia-Roman Patapievici, subintitulat Eseu supra formării, o scriere autobiografică, a cunoscut cinci ediţii în România la selecta Editură Humanitas – prima în 1995 şi cea mai proaspătă în 2009 (în afara traducerilor), dovada faptului că, nefiind vorba, ca simbolistică, de un Upanişade sau de o Iliada, cartea nu a „astâmpărat” încă atitudinea publicului receptor – inconsecventă –, continuând să constituie pentru acesta, fără îndoială, obiectul unei delectări lecturale efervescente.
În rândul celor care urmăresc evoluţia literaturii la diferite niveluri, Zborul... reprezintă, de asemenea, o provocare şi anunţă reacţii şi interpretări contradictorii. S-a vorbit / scris, pe de o parte, despre o autenticitate acută a scriiturii – „El (autorul şi personajul Horia-Roman Patapievici) scrie într-un stil de mărturisire directă atât de plin de urgenţă, încât, dacă evocă idei, ori oameni, ori locuri, le dă viaţă gâfâitor. Uneori parcă îl citeşti pe Sfântul Augustin dezbătând relaţia cu Dumnezeu. Alteori parcă citeşti o revoltă de generaţie. Peste tot, firescul, naturalul şi spontanul sunt şi tonul scrierii, şi adevărata valoare umană recomandată de autor” (Petru Popescu, A fi scriitor român şi în engleză, „România literară”, nr. 50, 2006), iar pe de altă parte, absolut contrar, s-a afirmat anterior, de exemplu, că „cele câteva elemente biografice – copilăria, conflictul cu tatăl, armata şi primii prieteni de spirit şi, mai ales, moartea tatălui – sunt (...) lipsite de, să zicem, autenticitatea proprie literaturii mărturisirilor, sunt golite de trăire genuină pentru a fi transformate în momente exemplare de iniţiere (nici chiar plângerea tatălui, fragment foarte puternic al cărţii, nu e ferită de tentaţia evaziunii teoretice care înlocuieşte cufundarea în propria intimitate afectivă).
Spirit exclusiv cerebral, Patapievici nu e capabil (o incapacitate înnăscută şi cultivată în acelaşi timp) de asumarea trăirii autentice (iar aceasta e diferenţa fundamentală între el şi Mircea Eliade, cu care se înrudeşte intelectual) (...)” (Iulia Popovici, Teorie şi autobiografie: Zbor în bătaia săgeţii de Horia-Roman Patapievici, „Respiro”, nr. 10, 2002).
Flexibilitatea şi vitalitatea sau rigiditatea expunerilor este una dintre contradicţiile pe care le ridică această carte, rezultând din, mai ales, statutul acesteia. Poziţiile diferite faţă de acest aspect nu se opun categoric, ci sunt fiecare în parte justificabile, ceea ce vom încerca să clarificăm.
Fiindcă s-a remarcat clar şi genul mixt („în care biograficul serveşte ca argument, ca pretext pentru consideraţii filozofice mult mai largi” (ibidem)), pe care îl reprezintă cartea, perspectiva interpretării ei trebuie construită din totalitatea elementelor componente, abia aceasta în măsură să creeze temeiul unei analize satisfăcătoare. O statistică a modalităţilor şi parametrilor de scriere a memoriilor, cea pe care o face printre alţii George May în L’ Autobiographie, sau oricare alta, este în acest caz orientativă, dar insuficientă. Identitatea acestei cărţi considerăm că trebuie privită ca marcă a raportului pe care îl invocă dintre o individualitate ca exponent cultural (în formare) şi factorul esenţial declanşator al dezvăluirii unei experienţe intelectuale care nu face dovada intimităţii, la prima vedere, lucru la care ne-am aştepta de la paginile unui jurnal, pentru că toate datele sunt reale şi sfidează pragul ficţiunii literare.
Din cele scrise, târziu, dar se poate înţelege că prietenia este un factor oarecum centralizant şi că prin aceasta autorul este salvat dintr-un comun intolerabil pentru o conştiinţă, aşa cum mărturiseşte însuşi în mod esenţial: „Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni” (Horia-Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii, ediţia a IV-a, Editura Humanitas, 2006, p. 5). O idee extravagant de banală, dacă ne putem permite o astfel de apreciere. Aceasta însă cu timpul, consumat odată cu lectura, capătă o importanţă neaşteptată, aprofundând-o într-un sens absolut inedit. Cine sunt, de fapt, prietenii săi, ne putem imagina foarte clar. Cei faţă de care îţi poţi deschide nu inima ca să-ţi oblojeşti durerile sau privaţiunile prin confesiune pentru a te „reabilita”, ceea ce poţi face – chiar mai bine – cu un străin, dar cei în prezenţa cărora îţi poţi recăpăta spiritul prin împărtăşirea unei împliniri ca un uriaş potenţial care trebuie bine direcţionat spre o libertate nefalsificată, spre o cucerire definitivă. Este vorba de o prietenie în care celălalt (nu unul abstract, ci mereu concret şi de neînlocuit) este identificat cu un sine singular, e vorba de o prietenie, prin intensitate şi profunzime, aproape paradoxală, constituind un rezervor sferic în care circulă valorile fundamentale nestingherit, în care, de fapt, acestea se nasc, neputând fi existente într-o altă circumstanţă. Prietenia, astfel, devine, este adevărat, un pretext al scrierii, dar unul pentru o restituire completă a sinelui „incomplet” şi, fiind argumentul unui proiect de o asemenea anvergură, rămâne până la capăt o constantă structurală a lui, un fundamental eveniment al biografiei spiritului.
Din acest motiv putem afirma că totuşi cartea este scrisă pe un ton foarte intim, dar şi în sensul în care abundă de amănunte putând avea bine un rost contradictoriu. Or, familiaritatea îndeamnă la atitudini diverse faţă de aceeaşi persoană. Familiaritatea lui Horia-Roman Patapievici se vădeşte şi prin puţinele, totuşi delicatele autoironii, având un sens mai mult autofortificator. Unele detalii care în mod normal ar dezavantaja sau chiar ar face ridicolă imaginea unei personalităţi culturale ponderabile (care îşi asumă naraţiunea aventurii sale intelectuale!), aici o caracterizează fără a o submina niciodată, pentru că autorul nu este niciodată modest. Altfel s-ar explica greu noţiunea de familiaritate raportată la Zbor în bătaia săgeţii. Totuşi această lipsă de modestie nu este un simplu derivat al îngâmfării, autorul mărturiseşte însuşi din capul locului că trăieşte febra unui impuls providenţial al predestinării în acest sens (pentru elevaţie) nu ca o scuză pentru nemodestie, ci ca pe un sentiment de care nu-i e teamă şi nu se sfieşte: „Eu am avut dintotdeauna sentimentul că sunt destinat. Către ce anume, ignor, dar sentimentul acesta elixirant nu m-a părăsit nicio clipă, chiar când eram năruit. Ceea ce preexistă în noi se deşteaptă în contact cu prilejurile favorabile ale vieţii. Nu sunt multe nodurile unei personalităţi: ele se manifestă însă întotdeauna, dacă nu complet, în orice caz împlinit, până în clipa în care viaţa ne este luată” (ibidem, p. 22). Afirmaţia ţinteşte şi esenţa acestei scrieri cuprinzând „evenimente” care, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, îşi dezvăluie rolul pentru o modalitate de a exista a spiritului celui care se confesează. Orice frază, pe undeva inutilă şi superfluă (de multe ori izvoarele de cultură invocate curg în exces pe paginile cărţii, fapt uneori ce riscă să fie intimidant pentru cititor şi, cu siguranţă, prea arareori plictisitor), dezvăluie în adâncime o autoreflecţie oraculară, confirmând în totalitate ideea de predestinare a personalităţii sale.
Zbor în bătaia săgeţii este locul în care se produce cea mai expresă intimizare dintre o entitate interioară şi realitatea care, dacă nu este resimţită ca subminantă, aşa cum se întâmplă adesea în cazul artiştilor şi intelectualilor, este, de regulă, suficientă sieşi şi prea adesea indiferentă de întâmplările individuale. Paginile sunt un soi de autoreflecţie care instituie un nou raport între aceste elemente şi care se plasează în preajma afirmaţiei cioraniene că marile evenimente ale lumii nu au nimic cu adevărata noastră intimitate, acum găsindu-se anume marile întâmplări ale interiorităţii şi subliniindu-li-se potenţialitatea care „intensifică fiinţa” cu adevărat. Ideea este avansată în cartea lui Horia-Roman Patapievici pe segmentul culturii care devine bio-grafie: „Ştiu bine că în sine omul este un eşec şi că valorează ceva numai prin ceea ce devine, pentru ceea ce e. Dacă nu este o punte dincolo de el însuşi, spre ceva mai înalt (nu mă refer neapărat la îngeri), omul este o cădere, iar gustul său este fad. În acelaşi fel, cultura nu are sens decât concepută ca o educaţie a transformării. (...) Omul cultivat trebuie să fie un «mutant», prin intermediul căruia valorile să devină carne, iar carnea să nască în mod natural valori. Cultura trebuie să redevină natură, pentru omul care şi-a rătăcit adevărata natură, altfel totul e van. Omul e o cale, dacă e capăt, s-a stins” (ibidem, p. 230). Citatul îl considerăm un reper pe care se sprijină concepţia cărţii, ce explică inclusiv genul de intimitate, de trăire şi simţire cu gândurile. Etichetarea acestei scrieri ca pe una autobiografică este direct proporţională cu gradul de metaforizare a ideii memorialistice din paginile ei (autorul nici nu aduce vorba de o atare chestiune, textul şi-l numeşte Eseu asupra formării), aşa încât nu-i putem reproşa vreun exces de teoretizare, dar nici elogia clocotirile vitale, nefiind tocmai acestea măsurătorile unei asemenea tipologii scripturale. Astfel, încercările de mixtură, certamente, se dovedesc a fi, în acest sens, mult mai prolifice.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog