Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

BASARABENI CELEBRI. ALEXANDRU LUNGU

Alexandru Lungu şi nemărginirea exilului

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Înscris în generaţia numită „a războiului”, din care fac parte Geo Dumitrescu, Costant Tonegaru, Ion Caraion, Ben Corlaciu, Mihail Crama, Mircea Popovici, Marcel Gafton, Iordan Chimet, precum şi cei trei membri ai „Cercului literar de Sibiu”, pledând pentru primatul estetic: Ştefan Aug. Doinaş, Ioanichie Olteanu şi Radu Stanca, Alexandru Lungu, „un ocnaş al sensibilităţii” (Nicolae Tzone), după multiple apariţii în presa literară a vremii, scrie, în 1944, volumul de versuri Ora 25, pe care, încurajat de prietenul său Constant Tonegaru, îl va prezenta în cadrul cenaclului literar ce se ţinea o dată la două săptămâni în casa lui Vladimir Streinu. Volumul pentru care autorului i-a fost decernat premiul „Ion Minulescu” avea să fie interzis în ’48-’49, în primul val de „epurare”, versurile din acest volum fiind calificate drept poezie decadentă. Faptul acesta, după cum va mărturisi însuşi autorul într-un interviu, avea să-l facă să se „autoexileze” în adâncul fiinţei sale: „Am aflat că la fabrica de poeţi, la un curs, Ora 25 a fost citată ca exemplu de poezie decadentă. Ceea ce m-a făcut şi mai mult să mă retrag în mine, să refuz să public...” [1, p. 13]. Refugiat din 1973 în Germania, la Bonn, Alexandru Lungu, medic de profesie, va continua să rămână fidel harului său din tinereţe, transformând poezia dintr-un mijloc de a-şi menţine moralul propriu într-unul de unire prin poezie a celor refugiaţi. Situaţia este oarecum asemănătoare cu cea descrisă în unul din romanele sale de către un alt refugiat, Paul Goma. Încolţiţi de împrejurările nefaste ale istoriei în care s-au pomenit aruncaţi, basarabenii, risipiţi prin diverse localităţi ale României, întâlnindu-se unii cu alţii, se încurajau reciproc: „Să nu pierdem legătura!”. Alexandru Lungu, cu certitudine, a fost şi el purtătorul unui mesaj similar, pe care însă l-a făcut să funcţioneze, pe tot parcursul vieţii sale, materializându-l în revista „Argo” pe care a editat-o timp de mai mulţi ani împreună cu soţia sa Micaela. După propria lui mărturisire, pe paginile revistei se întâlneau mânuitorii de condei din diaspora. Gestul de solidaritate umană era convertit în nevoia de unitate prin creaţie, în prim plan fiind situat criteriul creaţiei, al esteticului. Efectele acestor fapte de cultură sunt multiple. Să nu uităm că autorul a fost interzis în România, unde era nepermisă orice tentativă de modernizare a poeziei. Din anii ’45-’46, după propria sa expresie, emitea „semnale ciudate, cum se cuvenea în adierile văzduhului, încă nestrangulat, al suprarealismului” [1, p. 179]...
Întâmplări oculte îl vor lega de Paul Păun, iar de Horia Stamatu îl va apropia „o patimă epistolară reciprocă”. Pe Ştefan Baciu, cu care, începând din 1974, a colaborat cu poezie şi desene la revista „Mele”, îl privea admirativ încă de pe coridoarele Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. Relaţiile sale cu Ion Negoiţescu, pe care regretă că nu l-a întâlnit mai des, cu Ştefan Munteanu, „grafician original, dublat de un poet sensibil”, cu Ion Vlad, „poet în piatră şi marmură, insuflând un duh înalt materiei”, Mircea Zaciu, prietenul său cel mai apropiat, „sfătuitor înţelept şi înţelegător”, Gabriela Melinescu, George Astaloş, Alexandru Vona, la rândul lor, „întruchipări ale prieteniei”, – conturează anturajul spiritual în care a trăit şi a activat Alexandru Lungu, toţi aceştia colaborând generos la revista „Argo”.
În ciuda distanţei care îl desparte de peisajul literar românesc din ţară („Am fost plecat geografic şi administrativ, dar n-am plecat din limba română nicio clipă. Patria mea unică, adevărată şi adâncă este limba română şi poezia românească”, afirma poetul într-un dialog cu Rodica Binder [1, p. 185]), Alexandru Lungu reuşeşte, datorită cărţilor care ajung până la el, să-şi facă o imagine despre poezia din Ţară: „Un fel de grădină – va scrie el – mai mult sau mai puţin sălbatică, în care cresc crini şi anemone, urzici şi păpădii, de-a valma cu buruieni anoste şi mărăcini extravaganţi. O «decantare», respectiv o «plivire» se va face aproape de la sine” [1, p. 181]. Va considera cu totul inadecvat că s-a formulat şi denumirea de „generaţie pierdută” pentru generaţia din care făcea parte, argumentul său fiind următorul: „Strangularea culturii prin năvălirea realismului socialist a amuţit vocile poeţilor pentru mai multă sau mai scurtă vreme. A fost o perioadă de pierderi care, dincolo de unele reveniri târzii, a lăsat urme nefaste. Trei poeţi însemnaţi au înfundat puşcăriile; dintre ei Constant Tonegaru a murit în urma torturilor îndurate la Aiud. Alţii s-au retras în traduceri: Ioanichie Olteanu (precum ştim, nu a mai publicat deloc poezie) sau Marcel Gafton, care debutase în 1945 în „Revista Fundaţiilor Regale” şi a revenit surprinzător cu un prim volum abia în 1972! Pierderile cu sau fără reveniri au fost multe. C. T. Lituon, poet ales, s-a stins foarte tânăr, volumul ce-l pregătise a rămas nepublicat. A. E. Bakonsky şi Nina Cassian, aparţinând, cel puţin cronologic, generaţiei, s-au rătăcit în mlaştinile unui proletcultism cras, revenind târziu, mai mult sau mai puţin limpezitor, la poezia neîngenuncheată ideologic. Margareta Dorian s-a pierdut prin America, iar Alexandru Vona, având un volum de poezii scos de sub tipar la Fundaţiile Regale, şi-a recuperat (ani lungi!) capodopera Ferestrele zidite care este, oricum, tot lucrarea poetului.
S-ar putea deci vorbi despre o generaţie pierdută, dar în bună parte târzielnic regăsită şi încă nu întru totul recuperată de către istoria literară” [1, p. 192]. Problema recuperării îl va preocupa într-atât, încât va considera că literatura română se constituie din două părţi: literatura ce s-a scris în Ţară şi literatura din diaspora şi că numai interpretată în ansamblu ea îşi relevă adevăratele dimensiuni artistice. Va face trimitere la Mircea Zaciu care, fiind angajat la elaborarea Dicţionarului scriitorilor români, îi relatase despre dificultăţile de documentare asupra unor scriitori din exil, revoltându-se de faptul că nicio instituţie „responsabilă cu literatura” din ţară „nu a socotit necesară constituirea unui grup de cercetători care să realizeze într-un an-doi o bancă de date corespunzătoare cerinţelor moderne” [1, p. 201]. Deşi va menţiona anumite succese în acest proces anevoios, nu va trece cu vederea complexitatea fenomenului recuperării.
Dincolo de acestea va lăsa să se înţeleagă că poezia din diaspora păstrează în adâncul ei acele urme ale generaţiei încă nepierdute care „practica un lirism independent, nu lipsit de reflexe, să le spunem, antitotalitare, mai mult sau mai puţin îndrăzneţe” [1, p. 193], atitudinea cea mai protestatară cristalizându-se în revista „Albatros” (Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca ş.a.), care a fost interzisă, poezia în interpretarea lui Alexandru Lungu fiind însuşi misterul, pe care îl înţelege astfel: „Ceea ce aş numi mister intrinsec al poeziei, este tocmai această polivalenţă de sensuri şi vibraţii întâmpinând, direct sau ocolitor, cititorul de bună credinţă. Vreau să spun, un cititor care nu caută «explicaţii», găsindu-şi singur cărarea pentru a putea «număra sâmburii rodiei fără a-i sparge minunea rotundă». Să ne ferim a explica poezia, astfel să spargem «minunea rotundă»...” [1, p. 204]. Cât priveşte propria sa poezie, poetul o interpretează din perspectiva laturii mistice: „Poezia mea are multe vibraţii, poate chiar străluminări mistice. Mistica izvorăşte din religie, mai bine zis din religii, deci înclinaţiile mele mistice mă obligă să mă destăinui a fi un spirit religios fără vreo apartenenţă la o religie anume”. Considerându-se un mistic „nepracticant”, el îşi ia hrana spirituală din Biblie, care este „din dedemult Cartea mea de căpătâi”, Kabbala, opera a numeroşi mistici medievali, între care Maestrul Eckhart şi Hildegard de Bingen. Întâlnirile cu prietenii de altădată sunt memorate cu lux de amănunte, la fel ca şi tăcerile care nu vor fi dezlegate niciodată, poezia rămânându-i singura şi sigura cale la îndemână.
De menţionat că în creaţia sa artistică ne întâmpină un personaj liric, căutându-şi reperele în nesfârşirea pierdutelor graniţe, în care mijeşte schisma îngerilor rătăciţi. Metafora, acest bisturiu fidel al chirurgului tentat să atingă intangibilul eternităţii, este omniprezentă: Steaua e frăgezită de amurg, puzderii de lilieci se-agaţă-n părul stelelor şi rămân prinşi în ochiul eternităţii. Zodia înstrâmtorată îşi caută şovăitoare amintirea şi viitorul undelor galactice. Proiectat către norul sortit cel mai de sus, pe muchia norului, a unui alt tărâm, personajul se zbate pentru a se elibera de iluzia aparenţelor, jinduind redobândirea unor stări fiinţiale primare, singurelele capabile să-i „intermedieze” urcuşul spre eternitate: „urc aproape orbeşte / fără a uita / niciun văzduh / către norul sortit / cel mai de sus // alt tărâm mă cuprinde / pe muchea norului / dezbrac cămaşa umbrei / agăţând-o de-o stea nevăzută / şi rămân gol / precum adam / înainte de pierderea coastei”.
Alaiuri de înstelări, cohorte de duhuri, calea lactee cerne pulberi cereşti peste colinele somnului şi o pasăre albă spintecă până-n adânc negura nordului. Bisturiul taie umbra cuvintelor negândite încă, palma mânuitorului fiind rănită de arsura florii de cenuşă,în timp ce rugina foşnitoare din frunza depărtării, trecând prin frăgezimea firii, răpune timpul şi ascunde clipa drumeţiei fugitive. Adâncul ascunziş, în care stau la pândă începutul şi sfârşitul, li se arată doar ruinelor de vreme, iluminate de steaua care ar fi să cadă. În cununa tăcerii se împletesc strâns steaua pierdută şi viitorul amăgitor, încât nu se mai poate ghici unde şi când se stinge viaţa şi adie apropierile morţii. Răstimpi umbrelnici sau un răstimp încremenit, sau timpul răpus îşi pierde urma în surpătul ascuns al clipei creează impresia provizoratului, a perisabilităţii bucuriei (roua bucuriilor repezi), intensificând sentimentul trecerii de pe acest tărâm: „la malul negru al râului / ascunzând lumina făgăduită / legănată între vis şi trezie / luntrea aşteaptă”.
Aceste „coordonate” conturează imaginea unui personaj liric rătăcit în nălucirile lumii, umblând în zbor după blândele aproape sublimele potcoave de cai morţi în cine mai ştie ce bătălii dinainte pierdute. Îngerul şi îngera, orbi, se mişcă într-o lume care dă semne de pierdere a contactului cu lumea creatoare. Într-un univers apocaliptic populat cu o vegetaţie de mutanţi (crinofirul, trandalia, muşcamelia, tulipanseaua), personajul, purtând în mână tăişul neiertător al văzduhului dintâi, se lasă purtat pe cărări de mătrăgună către un meleag pecetluit de taină. Lumina ocultă a amintirii trece prin ochiul orb al uitării şi doar un zbor răzvrătit bate aripi într-o zare târzie în care demult nu-i urmă de pasăre. Înstrăinarea atinge dimensiuni cosmice: „deznodat de spaţiu / timpul răsucit în sine / jinduie un orizont al întoarcerii // din goluri galactice / cad fără noimă / stele întreite / trifoiuri astrale / şi nimeni nu le culege // zările vântură / clipele veştede // înainte de stingerea nopţii / urletul lupilor / încununează viforniţe” (Trifoiuri).
Profund mistică, poezia lui Alexandru Lungu este marcată de vibraţii între urcuş şi cădere, de drumul prin prundişul surpat al căinţelor, de căderea clipei, de rănile timpului, de pustiul nicăierii, de tăişul clipitei, netimpul, strâmtorile timpului, povârnişul vremii, de un timp răpus şi de târziuri oculte, care intensifică starea de spirit a celui aflat în cumpăna însingurării. Lumini tăinuite, aburul tainelor, iarba care desfoaie înţelesuri străine, – în toate poetul caută semnul ascuns în iarba jertfită neprihănitei vestejiri, aducând în memorie căutări blagiene dintr-un timp în care s-a format autorul nostru. În altă parte, chiar din titlul poeziei, ni se indică filiaţiile bacoviene ale versului – Bacoviană, atmosfera din poezia purtând acest titlu denotă accente ale unui simbolism care nu se statuează pe muzicalitate, ci pe cu totul altceva: „în plin miez de ziuă / amurgesc violet / precum bacovia // cerul e de o seninătate / copleşitoare şi grea – / dar pe dinăuntru / n-am cum opri ploaia vineţie a melancoliei / adierea necurmatului asfinţit / aşternându-mi pe frunte / nimbul trist al neocolitei treceri // şi plouă temător / şi ninge a sfârşeală lină – / amurgesc în roua întunecându-se / în miezul de ziuă” (Bacoviană).
Greu de definit, stările sufleteşti ale autorului îşi caută întruchiparea inclusiv în limbajul bacovian. De precizat că singurătatea bacoviană este convertită uneia şi mai cumplite, cea a sfârşitului de veac XX (Iar cerul plânge de însingurare sorbind tăcerile în dungă), precum şi a omului dublu desţărat, care a fost Alexandru Lungu, poetul care, mărturisindu-se în amurgul vieţii, se întreabă: „să-mi fie oare zadarnică / nădejdea de a trăi / aşezarea dreaptă a lumilor?”.
Cuvintele fumegând de îndoială rămân priponite în nedesăvârşire, limba, de vrajă, îi dăruieşte doar semne. Tragismul infertilităţii, de sorginte mallarmeeană, se suprapune peste nemărginirea exilului: „Nemărginirea exilului înverşunează setea cuvântului de-a adânci singurătatea”.
 
Referinţe bibliografice
1. Nicolae Tzone, „Am părăsit „groapa cu lei” a pierzaniei pentru a fi, oriunde altundeva, liber şi fericit...”. Dialog cu Alexandru Lungu, Editura Vinea, Bucureşti, 2004.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog