Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

BASARABENI CELEBRI. ALEXANDRU LUNGU

Invitaţie la nemurire prin zariştea cea plină de îngeri şi îngere a poeziei lui Alexandru Lungu

Mihai POSADA

Alte articole de
Mihai POSADA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

1. Mărinimia internaţional cunoscută şi recunoscută de cei pe care îi răsfăţa, publicându-i în foaia de literatură şi desen scoasă pe speze proprii, inspirată şi elaborată în atelierul domestic generos, împreună cu distinsa-i soţie, doamna Micaela Lungu, şi cărora le dăruia apoi revista „Argo”, autointitulată „Caiet solstiţial de poezie şi desen” – ca o jertfire de sine în folosul literaturii – cred eu că este una dintre revelaţiile pe care personalitatea lui Alexandru Lungu mi le-a produs.
Necunoscut în Ţară le putea fi tuturor celor care nu cercetaseră cât de cât mişcarea românească de avangardă. Desigur, „cunoscut” masei de cititori sau, altfel spus, „consumatorilor de literatură”, însemna că scriitorul aparţine generaţiilor mai tinere, adică şaizeciştilor sau promoţiilor şi grupurilor succesive, ori că poartă nume contemporane scriitorului despre care vorbim, însă evoluând sub auspicii oarecum mai binevoitoare, cum erau, bunăoară, Florin Mugur ori Gellu Naum.
Astăzi, după seria de volume editate de autorul însuşi, după apariţia ediţiei de „opere definitive” la Editura Vinea, numele lui Alexandru Lungu nu mai este deloc necunoscut. Nici nu mai contează dacă editurile i-au scos cărţile din iniţiative editoriale ferme sau dacă a fost nevoie de susţinerea financiară venită tot din partea autorului.
Contribuţiile mele – prin cele câteva articole de întâmpinare, recenziile sau interviul realizat între Sibiu şi Bonn şi publicat de Alexandru Lungu în volumul său Misterul poeziei. Între turnul de fildeş şi zgomotul istoriei (Paralela 45, 2003) pot fi catalogate cinstit ca tot atâtea încercări de a face mai cunoscut numele poetului, în patria limbii româneşti. Aşa cum şi poetul făcuse efortul de a mă celebra în paginile revistei sale.
L-am cunoscut pe Alexandru Lungu prin bunăvoinţa prietenului poet, plastician, traducător etc. Dan Dănilă, stabilit de asemenea în Germania. Alexandru Lungu mi-a trimis o carte, am scris despre ea. Poetul m-a abonat la revista pe care o trimitea, numai prin dăruire, celor aleşi de Domnia Sa. Am avut prilejul să ne vedem faţă către faţă abia în anul de graţie 1999, când Alexandru Lungu primea premiul pentru opera omnia, oferit la Satu Mare, în cadrul Zilelor Poesis. Am profitat de ocazie, rugându-l pe George Vulturescu să mă invite la festivalul de poezie din nordul României şi astfel am ajuns să dau mâna cu poetul, cu doamna sa Micaela, dar şi cu prietenul poetului, criticul Gheorghe Grigurcu, cel care scrisese elogios despre un volum al meu de versuri şi pe care de asemenea nu îl cunoşteam personal. Păstrez câteva fotografii de atunci şi amintirea unor întâlniri fericite, de substanţă deosebită.
După încetarea apariţiei revistei „Argo”, tradiţia ei s-a continuat prin colaborarea între generaţii, paradoxalul „război” dintre poetul vârstnic Alexandru Lungu şi mult mai tânărul poet, în persoana multivalentului Sorin Anca, a dus la apariţia, până nu demult, a splendidei reviste „Galateea”, care antrenase la un moment dat chiar şi o editură omonimă, chiar şi un studio de înregistrări muzicale... Dar, aşa cum ştim că se întâmplă de cele mai multe ori, neavând ceea ce se cheamă „rude la Ierusalim”, ci, dimpotrivă, am putut constata cu amărăciune că şi iniţiativele tânărului poet s-au izbit de indiferenţa, ingratitudinea, rea-voinţa celor în măsură să iniţieze sprijinul lăudabilelor eforturi, iar „Galateea” şi-a sfârşit zborul înalt început, asemeni „războinicului furtunii”, pescăruşul, în nămolul nepăsării noastre vinovate, cum spune versul cântecului: „printre moluşte”. Colaborarea poetului Alexandru Lungu cu alumnul său Sorin Anca a dus la continuarea unui efort editorial şi la o afirmare culturală ce stau de acum în istoria noastră literară sub emblema definitivă a lucrului bine făcut, până acolo unde a fost omeneşte posibil. Nota bene: comportamentul acesta de vrednicie, stimulat de personalitatea lui Alexandru Lungu, are meritul exemplarităţii, dacă tot se mai plânge oarecine de lipsa modelelor pe care cei tineri vor a le urma.
2. Bianca Marcovici, stabilită în Haifa, Israel, sensibilitate cultivată, de altfel, de Alexandru Lungu, în „Argo”. Cu diferenţa că poeta nu a simţit nevoia să scoată, cel puţin până în prezent, şi o revistă sau editură pentru limba românească, aşa cum nici nu i-a fost trimisă vreo carte la topit.
Altfel, destin de scriitor refuzat de un regim cultural-politic ostil au avut destui în literatura română, de-acum intraţi în istoria contestatarilor răzbunţi sau nu, după căderea respectivelor regimuri. Caragiale, de numele căruia se leagă trista noastră comedie de felurite moravuri, ce ne fac în continuare de râsul lumii întregi, când spunem că este aplaudată opera unui dramaturg de geniu şi nu tarele unui popor, se retrăgea scârbit la Berlin. Petre Ţuţea se declara pe sine turc, retras adică aporetic în faţa monstruoasei ignoranţe morale de dimensiuni grobiene a confraţilor săi români. Năzdrăvanul Tristan Tzara dădea fuga să afirme o nouă mişcare literară, la Paris. Fabulosul Panait Istrati era adulat de francezi, dar murea deziluzionat de marota comunismului universal, la fel ca mult prea sincerul naiv comunist, esenianul nostru etern adolescent şi genial poet Nicolae Labiş. Ionesco, Cioran, Eliade şi toţi ceilalţi la fel cu ei sunt acum pentru că au refuzat să dispară atunci. Dar tradiţionalistul Beniamin Fundoianu alias Benjamin Fondane, refugiat în Paris, însă răpit şi ucis de hitlerişti la Auschwitz, cum scrie istoricul literar G. Călinescu? Ca să nu mai vorbim de soarta unui scriitor de os domnesc, fundamentalul nostru Dimitrie Cantemir, însuşi refugiat din Ţară, spre a scăpa cu viaţă, sau de pleiada scriitorilor întemniţaţi sau ucişi în puşcăriile oficiale ori în libertatea închisorii generalizate a României totalitare de nu demult...
Că scriitorul – în primul rând şi la urma urmei, un zoon politikon şi el – nu poate renunţa la scris aşa cum nu poate renunţa să respire, oricâte stavile ideologice i s-ar pune, şi chiar dacă nu consemnează, asemeni lui Procopius din Cezareea, crimele puternicilor zilei, o demonstrează cu de asupra de măsură şi opera bogată de poet, plastician şi editor a lui Alexandru Lungu.
3. Prieteniile unei vieţi dedicate scrisului şi scriitorilor pe care i-a cultivat în grădina sufletească numită „Argo” – aşa cum a respins printr-un gest de aristocraţie a spiritului, timp de o viaţă, războiul indigen cu opozanţi culturnici, dar dedicându-şi energiile creatoare credinţei că poezia pură poate salva lumea – sunt multe. Ca un patriarh al literelor vremii sale, a ştiut să fie factorul coagulant al câtorva generaţii, începându-şi cu precocitate de fiinţă aleasă de zei vocaţia de editor, încă din timpul studiilor liceale, când editează împreună cu Ion Caraion caietul de poezie „Zarathustra”, iar după revenirea în viaţa literară, corabia de hârtie „Argo”. A ştiut să păstreze cu graţie vechile prietenii şi să lege altele noi.
Mă consider prieten al poetului Alexandru Lungu, autentificat pur şi simplu ca atare în faţa cititorilor noştri prin dedicaţiile scrise de mâna sa pe propriile cărţi dăruite mie, din care aleg trei: „Am văzut glasul îngerului” (Enoch) ... iar eu am văzut glasul poetului Mihai Posada: o floare muşcând adierile timpului...” (Auzelişti, 1996); sau: „Urma unei patimi poetice de-o viaţă – poetului ales Mihai Posada – cu îndrăgitoare preţuire” (şi ce alta decât semn de prietenie poate fi acceptarea consideraţiilor mele scrise despre poezia dumisale, cuprinse între referinţele critice semnate de nume mari ale vieţii literare româneşti, în „ediţiile definitive” scoase de Nicolae Ţone: Ninsoarea neagră, 2 vol., în anul rotund 2000?), ori: „Un joc (ne-?)vinovat împletitor de chipuri şi cuvinte – poetului ales Mihai Posada cu afectuoasă preţuire – Alexandru Lungu / Zodia Berbecului 2004” (Himere în amurg).
4. Statul monarhic România a fost prima patrie geopolitică de adopţie a poetului născut la Limanul Nistrului, în Cetatea Albă a Basarabiei (astăzi în Ucraina vecină), de unde ai lui s-au retras în faţa invaziei sovieticilor. Acel stat a devenit România „democraţiilor populare” urmând modelul bolşevismului rusesc, apoi stat comunist satelit-independent în cadrul marelui „lagăr socialist” condus de la Moscova. Fără a agrea starea conflictuală generată de semanticele cuvintelor „exil” şi/sau „diaspora”, înclin să aleg, în cazul experienţei trăite de Alexandru Lungu, termenul exil, ca pe unul mai potrivit în înţelesul său omenesc, deci politic, pentru contextele potrivnice afirmării (citeşte libertăţii de expresie artistică) a scriitorului în ţara lui de obârşie lingvistică. O patrie numai geografic mărginită de graniţe impuse dinafară, pentru că ţara înaltă, inalterabilă ideologic şi estetic, i-a fost lui Alexandru Lungu şi i-a rămas, pentru totdeauna, fără nici o îndoială, Limba Românească.
Coerciţia autoimpusă nu poate fi nici ea trecută cu vederea, în cazul poetului Alexandru Lungu, adică „tăcerea literară, refuzând să participe la direcţia realist-socialistă” la care se supune pe sine autorul, între anii 1946-1964, aşa cum scrie prietenul său, regretatul Mircea Zaciu, în fişa de autor din Dicţionarul biografic al literaturii române, scos în anul 2006, la Paralela 45, de profesorul Aurel Sasu de la Cluj. Poetul nu a încetat să scrie, cum spuneam, dar exilul interior l-a obligat să nu publice, iar de aici, probabil, izvorăşte abundenta producţie ulterioară ridicării restricţiilor impuse şi autoimpuse, căreia abia i-au făcut faţă editorii...
5. De bună inspiraţie kabbalistă în lumina splendorilor Cărţii Zohar, a Cărţii Bahir, sau dacă vreţi influenţat organic, aş zice, de lunga tradiţie literară elaborată de poeţii, filozofii şi sacerdoţii Poporului Cărţii, poezia avangardistului incurabil Alexandru Lungu, convivul mesei îngerilor şi auzitorul cu privirea sufletului, este arta unui spirit educat şi autoeducat să cutreiere spaţii iniţiatice de altitudine ori de adâncime, ne la îndemâna oricărui cititor de versuri, necum a cenzorilor puterii din toate timpurile. Opera sa poetică vastă, de la debutul poetic din 1946, cu volumul Ora 25, al cărui manuscris fusese cu un an înainte distins cu Premiul „Ion Minulescu”, şi până la Clepsidra oarbă, din 2008, o dovedeşte cu prisosinţă. La aşa influenţe culturale, orice bun creştin şi cu atât mai mult oricare cititor de poeme nu se cade să rămână indiferent.
Or, să nu uităm, poeţii-filozofi-sacerdoţi de care aminteam erau, totodată, ca şi poetul nostru, şamani în accepţiunea culturală rânduită de Mircea Eliade, adică tămăduitori, medici, doctori ai trupurilor şi sufletelor comunităţii. Alexandru Lungu, poetul şi medicul, şi-a dedicat ani întregi din viaţă studiilor de endocrinologie, biometeorologie, biocronologie şi cibernetică biologică şi medicală, aşa cum o atestă calitatea sa de membru al Academiei de Ştiinţe din New York, al Societăţii Internaţionale de Biometeorologie şi volumele ştiinţifice: Orologiile biologice, sau manualul de endocrinologie Hormonii şi viaţa.
Poezia lui Alexandru Lungu foşneşte inefabil în graiul eternităţii lirice, începând cu debutul său avangardist, adică protestatar şi revoltat – aşa cum limpezeşte noţiunea de „avangardă” un bun prieten al poetului, criticul basarabean la origine Gheorghe Grigurcu, în două numere ale „României literare” – şi încheind cu atmosfera păcii interioare regăsite cu înţelepciunea vârstei: unică şi eternă iubire exprimată, afirmată exemplar, printre şi dincolo de fireştile tribulaţii esenţiale oricărei existenţe lucide. Textul său, scriitura şi ecourile poeziei lui Alexandru Lungu, seamănă foarte mult, cum spuneam undeva, cu un vin vechi şi nobil, de culoarea rubinie a sângelui „oxigenat” în spaţii extramundane, în văz-duhul populat cu serafi şi heruvimi. Ea are, în răspărul tuturor modelor şi „trendurilor” literare efemere prin definiţie, splendoarea eternă a tainelor vieţii şi morţii, întrevăzute de bună seamă la ceas de evlavie, cum constată Abatele Bremont. O evlavie pentru unii naivă, dar care ţine, pentru poet, cât viaţa. O viaţă frumos dedicată, egal, în cazul poetului Alexandru Lungu, iubirii de semeni şi poeziei sale.
6. Shekkinah este înţelepciunea lui Dumnezeu în exil, iar citatul ales de Dumneavoastră confirmă actul divin autogenerator, pentru că Sinele în care Dumnezeu se retrage pentru a zidi Creaţia nu este decât pretutindenea dumnezeirii. De aici, mai departe, poemele lui Alexandru Lungu sunt imnuri, când semeţite tinereşte, când matur cutremurate, ale lecturării acestei Creaţii divine. O relectură cu alte cuvinte fiind literatura întreagă, în ciuda fermecătorilor atei contestatari şi furioşi, tulburi şi tulburători. „Citirea pe aer”, bunăoară, le era oarecum obişnuită poeţilor-vraci veterotestamentari şi erudiţi ai Kabbalei, de care vorbeam mai înainte, sau celor de dinainte. Fascinans, cu toată îngăduinţa pentru necredincioşi a lui Rudolf Otto, rămâne, în definitiv, una din dimensiunile receptării Creaţiei în athanorul creatorilor de poezie care o descriu, fiecare, după chipul şi asemănarea lor.
Cu greu aş putea izola, aşadar, un vers emblematic ori un catren reprezentativ dintr-un compact poem simfonic, aşa cum ne-a rămas opera poetică a lui Alexandru Lungu, în întregul ei: armonie dantescă în cifru personal. O fac totuşi cu sfială, la îndemnul anchetei revistei „Limba Română”:
 
Ceasul văzauzit
 
La ceasul fără timp în care mâna Nimănui
trimite neocolitele furtuni pe creştetele lumii
roua de apocalips pe tâmple-mi se-mplineşte
 
Din corturile nerostirii
oracole cândva pierdute
auzul vuitor ca marea-n spaima scoicii
Îl umplu cu răstaine.
Căzând codate stele
la margine de cer sparg închisori de plâns
din care-n aer dau năvală cu aripile frânte
cohortele de îngeri duşi una cu pământul
 
Lungi tropote de jale
bat grindine asupră-mi
sunt caii de jăratec fugind pe orizonturi
şi lacrimi împietrite uitate prin durata
atâtor amăgiri.
Întors amarului surghiun
străluminând osânda din ape şi văzduhuri
cuvântul se despică puterii arătate
 
Din năruiri şi moarte
din zările strivite
înrourat şi viu se-nalţă tânjitul Rusalim
 
(Din volumul: Fuga din privelişti, Raubach, 1987,
reluat în culegerea: Roua de Apocalips, Albatros, 1998).
 
Sibiu-pe-Cibin, 6 Brumar 2008
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog