Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DUMITRU IRIMIA – PROMOTOR AL IDENTITĂŢII ROMÂNILOR

Tradiţie şi modernitate în cercetările gramaticianului

Valeria GUŢU ROMALO

Alte articole de
Valeria GUŢU ROMALO
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

O cât de fugară privire asupra (destul de) îndelungatei şi rodnicei activităţi a profesorului ieşean Dumitru Irimia relevă o echilibrată organizare binară: între profesorat şi cercetare, între studiul personal şi cercetarea de echipă, între activitatea de cercetare ştiinţifică şi cea cultural organizatorică (e suficient să amintim Conferinţa Naţională de Filologie „Limba română azi”, desfăşurată anual, fără întrerupere, din 1991).
Preocupările sale ştiinţifice se orientează şi ele, preferenţial, în două direcţii: gramatica şi poetica.
Interesul pentru domeniul stilisticii şi poeticii se manifestă încă din perioada studenţiei şi se concentrează, de timpuriu, asupra creaţiei lui M. Eminescu: atât lucrarea de licenţă (Concepţia lui Eminescu despre artă, 1962), cât şi teza de doctorat (Limbajul poetic eminescian, 1976) sunt consacrate marelui poet. „Subiectul Eminescu” îl însoţeşte de-a lungul anilor şi se realizează în multiple feluri: textul eminescian îl preocupă nu numai ca cercetător, autor al unei monografii publicate în 1979 şi al numeroaselor studii şi articole, dar şi ca editor şi comentator avizat al textelor eminesciene.
În acelaşi domeniu se înscrie şi iniţierea unor forme de activitate colectivă antrenând forţele tinere ale lingvisticii româneşti (mărturie stau Caietele Mihai Eminescu)şi organizarea unor manifestări ştiinţifice cu caracter naţional şi internaţional (printre care Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”,1975-2006, dar şi Colocviul Internaţional „Mihai Eminescu”, 2000, de la Veneţia).
O contribuţie remarcabilă, de largă anvergură ştiinţifică, care încununează acest entuziast şi susţinut efort, reprezintă Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume, 2002 (în două volume), şi Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume,2006 (în patru volume), Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, I. Arte (2005), II. Elemente primordiale (2007), a căror realizare a iniţiat-o şi a coordonat-o.
Interesul pentru gramatică, cel de al doilea domeniu predilect al lingvistului D. Irimia, se manifestă mai târziu şi este strâns legat de activitatea didactică. Opiniile sale în problemele gramaticii limbii române sunt expuse într-un număr important de articole, dar mai ales în volume.
Titlurile şi succesiunea volumelor al căror obiect îl constituie organizarea gramaticală a limbii române sugerează în mod elocvent evoluţia preocupărilor şi a personalităţii ştiinţifice a autorului: primele trei volume, Verbul (1976), Sintaxa (1983) şi Numele şi pronumele. Adverbul (1987), reunite prin titlul comun Structura gramaticală a limbii române,acoperă, în etape succesive, problemele gramaticii româneşti; în volumele următoare, Morfo-sintaxa verbului (1997) şi ampla sinteză Gramatica limbii române (publicată în 1997 şi reeditată în 1999, 2000 şi 2004), aceeaşi problematică este reluată într-o abordare extinsă şi teoretic reorientată.
Lucrările din grupajul Structura gramaticală a limbii române sunt rezultatul contactului sistematic, aprofundat şi detaliat, cu fenomenele gramaticii limbii române, dar şi cu bibliografia domeniului, mereu îmbogăţită începând cu deceniul al VI-lea al veacului trecut. Dinamica cercetărilor gramaticale româneşti din această perioadă, datorată regândirii fenomenelor – mai ales sub impulsul unor noi direcţii de dezvoltare a concepţiei şi metodologiei lingvistice, care îşi fac drum timid (într-un climat ştiinţific nu totdeauna prielnic) şi în cercetarea românească –, este fertilă şi stimulatoare. Revizuirile şi reconsiderările incită critica şi încurajează reflecţia şi opinia personală.
Realizate în acest climat ştiinţific, cele trei volume publicate între 1976 şi 1987 propun – sub forma unor monografii pe domenii – o descriere a structurii gramaticale a limbii române, descriere care sintetizează, selectiv şi personal, teoria – tradiţională („clasică”) şi modernă – a domeniului, acumulată anterior.
Chiar din aceste prime lucrări se conturează personalitatea cercetătorului: atent la fenomen şi (rezervat) receptiv la sugestiile teoretice înnoitoare, profesorul D. Irimia realizează o gramatică a limbii române, care valorifică, într-o manieră proprie şi selectivă, materialul propus de o bibliografie actualizată, nu arareori divergentă, mereu sporită în intervalele care despart elaborarea şi publicarea celor trei volume. Autorul integrează faptele într-o viziune personală, acceptând sau respingând (adeseori implicit) cunoştinţele şi soluţiile oferite de lingvistica (mai ales românească) a acelei perioade.
Deceniul care desparte publicarea ultimului volum din prima serie şi cele următoare reprezintă, în evoluţia ştiinţifică a lingvistului ieşean, o perioadă de sedimentare a informaţiei şi de fertilă regândire a faptelor, de reaşezare a lor într-o perspectivă teoretică mai adecvată decât cea descriptiv-taxonomică pentru înţelegerea „mecanismelor de funcţionare a limbii”, considerată, încă în volumul din 1976, ca reprezentând finalitatea principală a descrierii gramaticale.
În lucrările publicate în 1997 – Morfo-sintaxa verbului şi Gramatica limbii române – sunt reluate, fără mari discontinuităţi, problemele şi soluţiile propuse în prezentările parţiale publicate anterior. Se modifică însă organizarea de ansamblu a descrierii prin încadrarea faptelor şi a interpretărilor teoretice într-o viziune mai cuprinzătoare, remodelată în sensul lingvisticii enunţării. Prin implicarea în înţelegerea şi descrierea fenomenului lingvistic atât al sistemului, cât şi al relaţiei lui „cu omul şi lumea”, presupusă de funcţia fundamentală a limbii „de cunoaştere şi comunicare a cunoaşterii”, perspectivelor lexicală şi gramaticală (morfologică şi sintactică) li se adaugă perspectiva deictică, determinantă pentruutilizarea în comunicare a limbii. Noua percepţie a fenomenului lingvistic a impus reconsiderarea statutului „subiectului vorbitor” şi reevaluarea, în această perspectivă, a componentelor sistemului, în primul rând, a celor deictice (pronumele personal, demonstrativele, timpurile etc.).
Abordarea descrierii în aceste coordonate teoretice – pe larg explicate în capitolele şi paragrafele introductive din Gramatica limbii române – impune comentarii interpretative suplimentare, remanierea multor definiţii, dar şi retuşarea unor clasificări, mai ales la nivelul componentei sintactice. Clasificările morfologice – ale verbelor, substantivelor, adjectivelor –, care reprezintă nucleul dur al sistemului, sunt mai puţin afectate; un exemplu în acest sens constituie, de pildă, clasificarea flexionară a verbelor (grupate – în 1997, ca şi în 1976 – în cinci tipuri şi mai multe subclase, ţinând seamă de numărul temelor şi varietatea sufixelor).
Diferenţele importante care despart descrierea sintactică din 1997 de cea propusă în 1983, în volumul Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, se datorează, în mare măsură, reevaluării, în acest nou cadru teoretic, a rolului complex pe care îl are verbul în realizarea discursului, atât sub aspectul organizării sintactico-constructive a enunţului, cât şi din perspectiva funcţiei comunicative, a corelării enunţului cu „lumea”, cu fenomenul / evenimentul comunicat. Prin implicarea componentei deictice, descrierea din 1997 capătă profunzime şi actualitate, deschizând noi perspective cercetării gramaticale româneşti.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog