Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Orizonturile eminesciene succesive în imediata noastră vecinătate

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

În plină epocă de filozofii ale banalului sau cotidianului, când postmodernismul îi absoarbe cu familiaritate pe numeroşii totuşi creatori din domeniul artelor frumoase (nu fără motiv: Poezia s-a uzat!) şi nu mai puţin pe criticii de astăzi, interesul pentru Eminescu nu s-a diminuat. Chiar dacă teribiliştii literaturii contemporane au curajul să-l lege la şireturi sau să-i scuture moliile de pe gulerul hainei, recunoscând fără complexe că ei pot fi şi mai şi la capitolul îngrijire, Eminescu rămâne cu adevărat un luceafăr fără posibilitatea vreunei prozaizări. Căci opera eminesciană reprezintă valabilitatea unei coordonate ontice esenţiale, reunind profunzimile filozofiei clasice, creaţia, în special, literatura, ca mod privilegiat al fiinţei umane de a fi în lume şi dimensiunile specificului naţional ca izvor de adevăruri.
Unul dintre eminescologii importanţi din România, Aurelia Rusu îşi completează seria de contribuţii în domeniul cercetării operei eminesciene din file inedite de manuscris şi din cele mai diverse surse din ţară şi din străinătate cu o nouă apariţie, Eminescu. Orizonturi succesive (2006), la Editura clujeană, Clusium, reunind studii de caz care particularizează viziunea eminesciană asupra timpului, omului şi istoriei: „Cele câteva studii de caz reunite în această carte urmăresc cu precădere raportul, esenţial pentru gândirea artistică a lui Eminescu, dintre conştiinţa tragică a fragmentării prezenţei omeneşti şi permanenţa latent-cumulativă a timpului Naturii: istoricitatea,relaţia dintre trecut / prezent / viitor, şi interogaţia melancolică articulându-se într-o singulară poetică a ciclicei, eternei reîntoarceri: emblematicul „măr însângerat”.
Studiile în filologie, inclusiv doctoratul la Montpellier, colaborarea sistematică la cele mai prestigioase reviste de literatură şi cultură din România, precum şi impresionantele rezultate de editor ale Aureliei Rusu, îngrijind ediţiile Eminescu, Coşbuc, Rebreanu, Asachi, Negruzzi, Gib Mihăiescu, Lovinescu etc. în cadrul Editurii Minerva, îi leagă, în mod definitiv, autoarei prezentului volum destinul de acest domeniu, chiar îndepărtându-se, printr-un joc de circumstanţe, de perimetrul geografic naţional (unde mai înainte avea acces nemijlocit la manuscrisele clasicilor noştri) prin stabilirea la Marseille.
Titlul Eminescu.Orizonturi succesive, pe de o parte, exprimă înlănţuirea condiţionată a lumilor din metaforele eminesciene, înscriindu-se în armonia creaţiei divine, iar, pe de altă parte, caracterizează iscusinţa imperativă a editorului prin care acesta, având privilegiul de a asculta şi de a dezlega într-o succesiune armonică înţelesurile cărţii lui Eminescu, este în măsură să găsească modalitatea optimă de a transmite din pagina manuscrisului şi cititorului revelaţiile de care se bucură el însuşi în mod nemijlocit.
Făcând dovada unei exigenţe pe măsura unui eminescolog respectabil, Aurelia Rusu ne atenţionează în privinţa importanţei îngrijitorilor de ediţii, pe care îi consideră factori decisivi în „asanarea rupturii provenite din raportul perturbat al scriitorului cu realitatea care-l înglobează”. În acelaşi sens cercetătoarea stabileşte, din onestitatea demersului investigaţional, chiar nişte principii de bază ale eticii editoriale, menţionând obligaţiile îngrijitorilor de a nu răstălmăci, dar de a lărgi „prin acuitate şi acreditare generală, calea aprofundării integralităţii scrierilor şi extinzând plăcerea lecturii”. Termenul „decenţă” este pus în raport direct cu activitatea de editor.
Astfel, după cum mărturiseşte autoarea, aflarea la Marseille i-a fost benefică pentru re-citirea lui Eminescu din perspectiva noilor studii de estetică, filozofie, istoria religiilor apărute în Europa, constituind „materialul informativ contemporan de reperare şi receptare, contribuind la nuanţarea interpretării unor contexte, teme, motive, simboluri eminesciene – mărturii ale unei conştiinţe identitare europene cu răsunet în universalitate”. Pentru a da cel mai la îndemână exemplu: pornind de la Giordano Bruno pe care l-a citit Eminescu (De l’infinito, universo e i mondi, Londra, 1584) şi de la Critica raţiunii pure a lui Kant, pe marginea căreia Eminescu notase versuri satirice „la adresa” infinitului („goală adâncime”), autoarea le-a găsit revelatoare şi pe unele lucrări de mai încoace, precum Roger Caillois, L’Homme et le sacré, 1950, Andre Comte-Spouville, Vivre. Traité de désespoir et de la béatitude, 1988 sau noi traduceri şi interpretări ale lui Giordano Bruno – Bernard Levergeois, bunăoară – şi altele, dar ţinând mereu cont şi de proiectele abandonate de Eminescu (Gruie Sânger, dramă a cărei coerenţă şi integritate este reconstituită de către Aurelia Rusu), pentru spulberarea unora dintre îndoielile (sau, mai grav, a unora dintre ipotezele slab întemeiate) privind dezlegarea aceluiaşi Luceafăr, pe care le avuseseră cercetători de valoare puţin mai înainte. Pentru incitare menţionăm doar ideea sterilităţii infinitului suprem, care nu poate deveni în niciun caz idealul existenţial uman, iar refugiul în recea constelaţie nemuritoare nu este deloc o integrare fericită a fiinţei însetate de absolut. Astfel tocmai infinita măcinare dintr-o existenţă caracterizată prin istoricitate se află în raport direct cu sacrificiul demiurgic în numele creaţiei, iar preţul împlinirii reprezintă însăşi finalitatea supremă care umple şi moartea de sens.
Prezentul volum al Aureliei Rusu se structurează pe câteva capitole principale. Primul, Gruie Sânger – „măr însângerat”, întreprinde o sondare a motivelor eminesciene din proiectul abandonat, dar prolifice pentru celelalte creaţii; al doilea (Opera istoriei) reflectă preocuparea şi viziunea lui Mihai Eminescu asupra modului de dăinuire prin istorie a unei naţiuni, cel de-al treilea cuprinde o abordare privind Doina, Doiniţa, un „răsunet” juvenil perenizat prin Doina. Un altul se intitulează sugestiv pentru conţinutul său: „Iar noi locului ne ţinem”…, vers paradigmatic – în dinamica „localului” şi „globalului”.
Constatăm o varietate impresionantă a surselor de fundamentare a unor simboluri totale din opera eminesciană, precum cele aparţinând civilizaţiei universale precreştine sau cele întâlnite în operele hagiografice, tragediile greceşti, vechi scrieri româneşti sau varii studii de mai târziu care vizează, de exemplu, în primul capitol, motivele arborelui, al fecioarei, al toiagului care prinde rădăcini şi dă frunze, al ursitoarei, al blestemului, al incestului, al paricidului etc. Prin identificarea surselor de vechimi nemăsurate aceste motive-simboluri se aşază în raporturi de înţelegere a lumii, a Naturii şi a divinităţii dintr-o perspectivă a civilizării produsă în baza unor revelaţii divine succesive. Deşi motivele sunt reunite în drama eminesciană neterminată Gruie Sânger, acestea fac corp comun prin ecouri repetate cu întreaga creaţie eminesciană, aşa încât abordarea lor, fără a urmări o epuizare, este totuşi destul de cuprinzătoare şi pliabilă celorlalte contexte ale operelor lui Mihai Eminescu.
Prezentul volum este constituit prin decantări laborioase ale studiilor publicate în mare parte în (şi în) revista „Limba Română”, dar, pentru integrarea lor într-un conţinut rotund, asociindu-li-se altele inedite.
Timpul în care este scrisă cartea Aureliei Rusu, Eminescu. Orizonturi succesive, impune deopotrivă o privire retrospectivă asupra ediţiilor critice ale operei lui Eminescu, fapt ce, evident, nu-i scapă autoarei, incluzând şi Consideraţii asupra restituirii operei lui Eminescu în ediţii critice. Despre relativitatea atribuirilor, prin care oferă în amănunt cunoştinţe despre activitatea publicistică şi despre primii critici ai poetului de la „Timpul” şi de la „Junimea”.
Addenda cărţii conţine un dialog cu Alexandru Bantoş realizat şi publicat în revista „Limba Română” (1996) şi altul cu Mihai Cimpoi (apărut în aceeaşi revistă în 1998), în care autoarea, având o bogată experienţă în spate, oferă preţioase opinii şi recomandări privind modul cât mai obiectiv de restituire a creaţiei lui Eminescu şi îşi exprimă afectivitatea deosebită în munca pe care a întreprins-o de-a lungul vremii, împărtăşind modul impresionant (totuşi nelipsit de riscuri de tot felul) în care a pătruns, la propriu şi la figurat, în paginile legendei vii a neamului nostru care este opera eminesciană.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog