Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

O problemă de lingvistică „financiară”: analogia cuvinte – bani

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

0. Acest studiu, de o factură aparte, urmăreşte să evidenţieze o analogie cu mai multe faţete, despre care se poate spune că a făcut întrucâtva „carieră” în domeniul lingvisticii româneşti şi străine. Este vorba despre ideea de a compara cuvintele cu banii, idee pe care încercăm să o prezentăm, pe cât posibil, şi din perspectivă istorică. Până atunci însă, este necesar să facem câteva precizări preliminare (însoţite de exemple) cu privire la [1] metaforă în general, la [2] metafora ştiinţifică şi la [3] metafora în lingvistică, cea din urmă reţinându-ne atenţia într-o mai mare măsură.
1. Pentru situaţiile pe care le vom enumera, preferăm termenul generic de analogie. Cele mai numeroase dintre ele sunt comparaţii; doar câteva sunt metafore propriu-zise – şi orice elev de liceu le poate recunoaşte şi încadra cu uşurinţă. Dar, după unii cercetători, toate ar intra în sfera metaforei (atâta timp cât, conform semnificaţiei etimologice, se produce un „transfer”). Există o veche dispută aici. Ştim încă de la Quintilian (Arta oratorică, VIII, 6) că metafora este o comparaţie prescurtată (metaphora brevior est similitudo)1. Totuşi, anterior, Aristotel (Retorica, III, 4, 1407 a) afirmase că, în realitate, „comparaţiile sunt nişte metafore care solicită o explicaţie”2. Se pare că avea dreptate, căci un asemenea punct de vedere este susţinut şi de un mare teoretician al limbajului, Eugeniu Coşeriu, care (postulând că numai în vorbire un nume poate denota obiecte) precizează: „Tema metaforei aparţine şi ea lingvisticii vorbirii. Deocamdată devine evident faptul că metafora nu e «o comparaţie abreviată», dimpotrivă, comparaţia este o metaforă explicitată”3. Iată de ce ni se pare mai convenabil termenul analogie pentru ceea ce ne interesează, mai ales că, tot de la Aristotel, s-a reţinut că analogia este modalitatea „de a raţiona pe marginea conceptului de metaforă şi, totodată, pe procesul mintal-psihologic pe care aceasta se bazează”4.
2. Într-o carte excepţională, La început a fost metafora (cu o frumoasă prefaţă, intenţionat metaforică), Ştefan Avădanei tratează, într-un întreg capitol5, metafora ştiinţifică, pe care o plasează între analogie şi model. Observaţia dintru început este aceea că ştiinţa, acest „mare joc al omenirii dintotdeauna”, s-a dovedit a fi adesea un joc metaforic. Astfel, s-au stabilit analogii între atomul de hidrogen şi sistemul solar, între foton şi undă sau între foton şi particulă. Frecvent, metaforele cuprind teorii ori sunt potenţiale teorii sau modele, după cum pot deveni şi sursa acestora. Deşi principala obiecţie adusă acceptării metaforei în ştiinţă este problema referenţialităţii, s-a demonstrat tocmai că lipsa de precizie referenţială a fost de multe ori productivă – chiar şi în ştiinţele foarte exacte (de altminteri, adevărul nu se confundă cu exactitatea). Din punct de vedere istoric, se consideră că metafora ştiinţifică este un câştig al secolului XX. A invadat într-un grad atât de mare ştiinţa, încât un cercetător, Earl MacCormac, şi-a propus să arate (într-un studiu din 1976) că „ştiinţa până acum venerată ca model al virtuţii cognitive, bazat exclusiv pe un limbaj precis, teoretic, independent şi verificabil prin observaţie (în contrast cu discursul religios, presupus a fi vag, neraţional şi chiar lipsit de sens), este similară limbajului religios prin folosirea metaforei”6. Semnificativ este faptul că metaforele sunt puse la dispoziţia unor discipline / ştiinţe (de pildă, fizica, antropologia, istoria etc.) de alte discipline / ştiinţe (precum chimia, biologia etc.), care, la rândul lor, împrumută, de asemenea, metafore de la celelalte.
2.1. Pentru ilustrare şi pentru că obiectul lucrării noastre îl constituie modul în care aspecte ce ţin de monetarism (teorie economică) se reflectă în discursul lingviştilor, ni se pare nimerit să cităm două exemple de metafore (transferate din limbajul arhitecturii, respectiv din cel al mecanicii) extrase chiar din primele pagini ale unei cărţi scrise de Tiberiu Brăilean referitoare la acest domeniu: „Prin importanţa ei, a rolului pe care-l joacă în economie, moneda poate fi considerată o piatră unghiulară a vieţii economice”; „Moneda e totul sau nimic? E doar uleiul dintr-un angrenaj sau e carburantul ce face motorul să meargă?”7. De altfel, remarcăm că însuşi părintele ştiinţei economice moderne, Adam Smith, se folosea de analogii: „Banii de aur şi argint aflaţi în circulaţie într-o ţară pot fi foarte bine comparaţi cu o şosea care, deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg al tuturor grânelor şi nutreţului dintr-o ţară, totuşi ea însăşi nu produce nici măcar o singură claie de cereale sau de fân”8.
3. Despre prezenţa metaforei în ştiinţa lingvisticii s-ar putea scrie o lucrare separată, ce ar putea lua şi forma unei teze de doctorat. Deocamdată, noi ne mulţumim să semnalăm subiectul, oferind, selectiv, un număr redus de exemple.
3.1. Probabil că primii lingvişti, alături de filozofi, pot fi socotiţi retorii. Referindu-se la diverse aspecte ce ţin de limbaj sau de organizarea discursului (aşadar, chestiuni de lingvistică a textului), aceştia obişnuiau să utilizeze analogii pentru a se face înţeleşi. În acest sens, se cuvine să-l amintim, iarăşi, pe marele filozof Aristotel, care avea şi intuiţii extraordinare cu privire la limbaj, ce se vădesc din lucrările sale de logică, poetică, retorică etc. Iată o comparaţie sugestivă din Retorica sa, în care întrezărim avant la lettre conceptul de „lizibilitate”, atât de actual în teoriile comunicării de masă: „Or, eu numesc perioadă o frază care are un început şi un sfârşit prin ea însăşi, precum [este] şi o întindere uşor de cuprins dintr-o privire. O astfel de formă este mai plăcută şi mai uşor de înţeles” (Retorica, III, 9, 1409 a)9. Quintilian este unul dintre retorii care apelează cel mai des la analogii. Bunăoară, discutând despre „figurile” de cuvânt, el apreciază că acestea „au farmec tocmai datorită asemănării lor cu greşeala, aşa cum în mâncări uneori acreala însăşi e plăcută” (Arta oratorică, IX, 3, 27). Cât despre faptul că (în alcătuirea unui discurs) „niciodată adevărata frumuseţe nu există în afara utilului”, Quintilian afirmă: „E mai graţios calul cu trupul zvelt şi e şi mai iute. E frumos la înfăţişare, admit, atletul, căruia exerciţiul i-a făcut muşchi pronunţaţi, dar este şi mai bun pentru luptă”10. Un alt important retor, Hermogenes din Tarsus, autor al unui detaliat tratat asupra calităţilor stilului (pe care le numeşte „tipuri de stil”), declară în introducere: „Fiecare tip este diferit de celelalte, deşi poate împărtăşi trăsături similare cu acestea, după cum şi oamenii sunt diferiţi de celelalte animale, dar se aseamănă cu ele prin aceea că sunt muritori; suntem diferiţi şi faţă de zei prin faptul că suntem muritori, însă ne asemănăm cu ei, întrucât suntem fiinţe gânditoare”11.
3.2. Cu siguranţă, întemeietorul lingvisticii moderne, Ferdinand de Saussure, este unul dintre cei mai metaforici oameni de ştiinţă. Al său Curs de lingvistică generală (apărut postum în 1916 – noi vom face trimiteri la paginile din versiunea românească12) este „înţesat” cu analogii care au ajuns binecunoscute. Vom aminti doar câteva: limba este o comoară [sau tezaur] depozitată în conştiinţa vorbitorilor (p. 39); limba, în privinţa regulilor, poate fi asemănată cu un joc de şah (p. 47); descrierea sincronică a limbii este comparată cu vederea panoramică a Alpilor de pe un singur pisc (p. 99); sistemul fonetic aduce bine cu un pian (p. 109); limba este similară unei foi de hârtie – gândirea este faţa, iar sunetul, dosul foii (p. 127); limba este o algebră care nu ar avea decât termeni complecşi (p. 134); o unitate lingvistică este ca o coloană dintr-un edificiu (p. 136); limba seamănă cu o maşină (p. 139) etc.
Exemplele sunt mult mai numeroase. Altele (pe lângă unele dintre cele deja menţionate) se găsesc în Scrieri de lingvistică generală, manuscrise saussuriene descoperite foarte târziu şi publicate recent (foarte prompt traduse şi la noi – utilizăm ediţia românească). Ţinem să extragem şi de aici un caz de analogie, vizând schimbarea lingvistică, deoarece ni se pare interesant. Eugeniu Coşeriu vorbeşte undeva13 despre paradoxul lui Benedetto Croce: „Dacă am pune toate generaţiile de oameni, din secolul I până în secolul XX, una lângă alta, şi le-am considera împreună, am vedea că totdeauna avem impresia că două generaţii succesive vorbesc aceeaşi limbă. Însă, deja la distanţă de patru-cinci generaţii, se pare că e altă limbă, iar la zece sau la douăzeci de generaţii avem impresia că e cu totul altă limbă, deşi membrii fiecărei generaţii credeau că vorbesc aceeaşi limbă”. Iată că şi Saussure, într-o conferinţă ţinută încă în anul 1881 la Universitatea de la Geneva, enunţa respectiva idee, înainte de B. Croce, întrebuinţând, evident, tot o comparaţie. El relatează cum un rus, Boguslavski, a deschis o expoziţie cu 480 de fotografii (portrete) care-l reprezentau în aceeaşi poziţie şi pe care le făcuse „cu o regularitate admirabilă” timp de douăzeci de ani, de două ori pe lună. Oricare două fotografii alăturate ar fi arătat un acelaşi Boguslavski, dar între fotografia nr. 1 şi fotografia nr. 480 diferenţa era puternică. Rezultă următoarea concluzie: „Tot astfel, dacă ar fi fost posibil nu să se fotografieze, ci să se «fonografieze», zi de zi, de la început, tot ce a fost exprimat prin vorbire pe glob sau doar într-o anumită zonă a globului, am fi obţinut eşantioane de limbă asemănătoare de la o zi la alta, dar considerabil diferite din 500 în 500 de ani şi chiar din 100 în 100 de ani”14.
3.2.1. Se observă că nu orice lingvist manifestă atracţie pentru analogii. Noam Chomsky avea oroare de metafore (tropofobie)15, iar la Leonard Bloomfield (cel mai mare lingvist american) constatăm aceeaşi atitudine16. În schimb, precursorul său, Edward Sapir (mai influent, totuşi, decât Bloomfield), rafinat om de cultură totodată, dovedeşte o reală preferinţă pentru comparaţii, atunci când este cazul. De pildă, referindu-se la faptul că propoziţiile / enunţurile nu au, spre deosebire de cuvinte, semnificaţie conceptuală17, întrucât trimit spre situaţii particulare, Sapir afirmă: „Este ca şi cum un generator capabil să producă suficientă energie pentru a face să meargă un lift ar fi întrebuinţat aproape exclusiv ca să alimenteze o sonerie electrică”18. Sugestiv este şi următorul exemplu: „Dacă limba este o structură şi dacă elementele semnificante ale limbii sunt cărămizile structurii, atunci sunetele vorbirii pot fi asemuite cu lutul nears şi lipsit de formă din care sunt fabricate cărămizile”19. În alt loc, el compară variaţiile individuale cu valurile mării care se mişcă la întâmplare, pe câtă vreme schimbarea lingvistică are o direcţie; aici se înscriu numai acele fapte individuale care se unesc într-o orientare, aşa cum doar anumite valuri formează fluxul într-un golf20. Un alt lingvist american, contemporan nouă, Dwight Bolinger, are, de asemenea, o apetenţă deosebită pentru analogii. Astfel, acesta afirmă că: limbajul este sunet, după cum şi casa este lemn; limbajul este precum o ţesătură; în limbaj, trăsăturile distinctive seamănă cu particulele subatomice, fonemele – cu atomii, iar silabele – cu moleculele21 etc. Cea mai expresivă analogie descoperită este cea în care se susţine că toată „puterea” de semnificare a cuvântului stă în context: „Un cuvânt este precum Anteu, revigorat de fiecare atingere cu pământul”22. Din categoria lingviştilor foarte „serioşi”, care nu simt nevoia analogiilor, face parte şi danezul Louis Hjelmslev. Totuşi şi acestuia i-a „scăpat” o sugestivă comparaţie. Pornind de la reflecţiile saussuriene cu privire la caracterul amorf al gândirii, el declară: „Este asemeni aceluiaşi pumn de nisip ce este modelat după diverse tipare, sau asemenea norului de pe cer care-şi schimbă forma sub ochii lui Hamlet din minut în minut. După cum acelaşi nisip poate fi pus în matriţe diverse, la fel şi acelaşi sens [conţinut lingvistic] este format sau structurat diferit în limbi diferite”23. Desigur că mai pot fi amintiţi şi alţi lingvişti străini al căror discurs înglobează analogii: M. Bréal, V. Pisani etc.
3.2.2. Cel mai metaforic dintre lingviştii români este, fără îndoială, Sextil Puşcariu. Aspectul în cauză se explică, pe de o parte, prin cultura umanistă cu care era înzestrat, pe de altă parte, prin marele talent pedagogic de care dădea dovadă, fiind preocupat în permanenţă să transmită cunoştinţele de lingvistică într-un mod cât mai plăcut şi mai inteligibil cu putinţă. Au rămas celebre comparaţiile sale, dintre care spicuim doar câteva: limba este ca o bibliotecă publică, organizată după diverse criterii (comparaţia este dezvoltată apoi printr-o cascadă de analogii, rezultând o adevărată alegorie); limba scrisă seamănă cu hărţile unui atlas geografic; neologismele sunt comparate cu călătorii ce coboară din trenuri în oraşele mari – unii rămân, alţii pleacă mai departe24 ş.a.m.d. Unele dezvăluie şi simţul umorului: „Brevilocvenţa se deosebeşte de elipsă, precum se deosebeşte – şi cer iertare cetitorului pentru această comparaţie trivială – coada ursului, scurtă din fire, cu coada tăiată a cânelui”25.
Nu-l putem trece cu vederea, nici în această privinţă, pe cel mai important lingvist român (şi, probabil, cel mai mare lingvist contemporan pe plan mondial), Eugeniu Coşeriu, care apelează frecvent la plastice analogii (multe din domeniul artei, îndeobşte din pictură). De pildă, referitor la problema discursului repetat, savantul afirmă: „Vorbirea este ca un fel de pictură cu colaj simultan, adică în parte este tehnică actuală şi în parte sunt bucăţi de vorbire deja existente şi duse, ca să zicem aşa, de tradiţie, în toate aceste expresii, locuţiuni fixe, în proverbe, citate ş.a.m.d.”26. Tot astfel, explicând conceptul de „sistem”: „Dacă ni se permite o analogie, am spune că sistemul nu se impune vorbitorului în mai mare măsură decât i se impun pictorului pânza şi culorile: pictorul nu poate să renunţe la pânză şi nu poate folosi culori pe care nu le are, dar, în cadrul limitelor impuse de pânză şi de culorile de care dispune, libertatea sa de exprimare este absolută”27.
4. Într-un interviu din 1968 (Acest limbaj care face istoria), un important lingvist, Émile Benveniste, afirma că putem observa în prezent o anumită „convergenţă între mai multe ştiinţe” şi că „putem găsi aceleaşi articulaţii în noţiuni configurate de anumite minţi care nu aveau în vedere categoriile lingvistice”28. Totodată, savantul francez avea „conştiinţa din ce în ce mai acută că nivelul semnificant reuneşte ansamblul ştiinţelor umane”. Aşa se explică, de pildă, faptul că „se descoperă acum analogii între limbă şi economie”29.
4.1. Asemănările dintre cuvinte şi bani au fost relevate încă din Antichitate. Chiar Horatius (Ars poetica, v. 57-59) remarca modul în care iau naştere noile cuvinte: „[…] et nova rerum / Nomina protulerit? Licuit semperque licebit / Signatum praesente nota producere nomen30. (Interesant este că englezii posedă în metalimbajul lexicologiei termenul coinage [< engl. coin (vb.) „a bate monedă” < coin (subst.) „monedă”] desemnând [procesul prin care se inventează] cuvintele sau expresiile noi.) Ideea a făcut carieră, se pare, în literatura Evului Mediu Târziu la scriitori precum Dante sau Chaucer, după cum încearcă să argumenteze într-o carte cercetătorul R. A. Shoaf31. Boethius, într-un comentariu la traducerea latinească (datând din anul 510 d.Hr.) a lucrării lui Aristotel, Peri hermenias, susţinea că un cuvânt se desăvârşeşte într-o manieră asemănătoare celei prin care o monedă capătă putere de schimb: „Sicut nummus quoque non solum aes inpressum quadam figura est, ut nummus vocetur, sed etiam ut alicuius rei sit pretium: eodem quoque modo verba et nomina non solum voces sunt, sed positae ad quandam intellectuum significationem.” („După cum o monedă este aramă imprimată cu o anume figură, nu doar pentru a putea fi numită monedă, ci pentru a putea fi şi preţul unui anumit lucru, în aceeaşi manieră cuvintele şi numele nu reprezintă doar sunete, ci sunt obligate să poarte [le este impusă] o anumită semnificaţie a gândirii.”)32. Şi, într-adevăr, între semnul lingvistic (cuvântul) şi semnul financiar (moneda)33, considerate fie static, fie în mişcare, se pot stabili diverse analogii. Chiar şi triunghiului semiotic (al lui Ogden & Richards, bunăoară) i se poate contrapune un triunghi asemănător având în centru moneda, dar scopul studiului nostru nu este acela de a propune noi analogii, ci de a le înfăţişa şi comenta pe cele descoperite.
Cele două categorii de semne, cuvintele şi banii, pot fi comparate şi în ceea ce priveşte evoluţia lor, tot mai pronunţată, de la concret la abstract. În teoria economică se apreciază34 că banii au următoarele valori: [a] mijloc de schimb; [b] instrument de calcul şi evaluare; [c] rezervă a valorii şi [d] (după unii specialişti) caracter universal, întrucât pot mijloci schimbul interstatal. Din punct de vedere istoric, au servit drept bani: bunurile, metalele preţioase, monedele bătute de aur sau argint, bancnotele (ca înscrisuri ce aveau un echivalent în depunerile de aur în bănci), banii de hârtie (semne ale valorii cu caracter fiduciar, care nu aveau acoperire în depozite în aur şi care erau garantate cu mărfurile şi serviciile ce puteau fi apropriate prin intermediul banilor). Teoria şi practica economică operează şi cu următoarele concepte: „bani de credit” (ca semne de valoare emise de bănci atunci când creează valoare nouă, în urma unei operaţiuni de creditare) şi „bani scripturali” (reprezentând moneda cu existenţă contabilă, adică banii din depozitele făcute de clienţi la bănci şi care sunt utilizaţi de aceştia pentru a efectua plăţi prin virament). La acestea se adaugă şi noţiunea de „bani electronici” (vehiculaţi cu ajutorul mijloacelor electronice de calcul). Se impune deci concluzia că „banii” reprezintă o realitate complexă.
4.2. Spuneam că analogia cuvinte – bani îmbracă mai multe forme sau cuprinde mai multe laturi. Dacă luăm ca reper cuvântul, atunci vom observa că analogiile privesc fie [1] semnificantul acestuia (expresia materială), fie [2] semnificatul (conţinutul lingvistic)35 al acestuia, fie [3] unele aspecte ale funcţionării sale (puncte „tari” şi puncte „slabe”). În plus, limba (ca şi sistemul monetar) poate fi urmărită ca [4] fapt social.
4.2.1. În cursul său, Ferdinand de Saussure se referă la „valoarea lingvistică considerată în aspectul său material”, apreciind că „este cu neputinţă ca sunetul, element material, să aparţină prin el însuşi limbii”36, ceea ce înseamnă că acesta ar fi doar un „lucru secundar, o materie pe care [limba, n.n. – C.M.] o foloseşte”. După savantul elveţian, toate valorile convenţionale prezintă aceeaşi caracteristică: „de a nu se confunda cu elementul tangibil care le serveşte drept suport”. Pentru a-şi demonstra teza, Saussure se ajută de următoarea comparaţie: „Astfel, valoarea unei monede nu este fixată de metal, o monedă care valorează nominal cinci franci nu conţine decât jumătate din această sumă; ea va valora mai mult sau mai puţin, după cum poartă o efigie sau alta şi după cum se află de o parte sau de alta a unei frontiere politice”. În concepţia sa, acest lucru este cu atât mai evident în cazul semnificantului lingvistic care, în esenţa sa, n-ar fi deloc fonic, ci incorporal, „fiind constituit numai din diferenţele ce-i separă imaginea acustică de toate celelalte şi nu de substanţa sa materială”.
Se cunosc implicaţiile acestor cuvinte ale lingvistului elveţian pentru teoriile ulterioare asupra limbajului. Hjelmslev a dus până la ultimele ei consecinţe formula saussuriană potrivit căreia „limba este o formă şi nu o substanţă”. Dar glosematica hjelmsleviană, deşi foarte coerentă în sine, este o lingvistică ideală, a formelor pure platoniciene, foarte abstractă, nefiind integral conformă cu realitatea limbajului. De aceea, Eugeniu Coşeriu a criticat, pe bună dreptate, această idee într-un studiu exemplar (Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, din 1954), în care a arătat interdependenţa dintre morfic şi hiletic: „nu cunoaştem decât substanţe, şi le cunoaştem numai pentru că au formă37.
Nici Sextil Puşcariu nu era de acord în totalitate cu respectiva teză. El combate, într-o anumită măsură, şcoala fonologică de la Praga, interesată doar de valoarea funcţională pe care o poate avea sunetul. Afirmând că nu se poate trasa precis o graniţă între fonetică şi fonologie, întrucât „nu există o limită hotărâtă între sunet şi fonem (pe care lingviştii nu-l înţeleg toţi la fel)”, lingvistul român întrebuinţează în argumentare comparaţia de mai jos: „Dacă fonetica se poate asemăna cu numismatica (care studiază banul în înţeles material), iar fonologia cu ştiinţele financiare (care se ocupă cu valoarea banului ca mijloc de schimb) nu trebuie să uităm că aurul din care e bătută o monedă – şi ar trebui să intereseze deci exclusiv pe numismat – poate deveni unul din cei mai importanţi factori financiari, îndată ce i se dă valoarea convenţională de etalon”38.
Se pare că analogia dintre fonetică şi numismatică devenise un loc comun (probabil că nu se întâlneşte doar la Puşcariu), fiindcă o descoperim, aproape trei decenii mai târziu, la D. Bolinger (sprijinind însă punctul de vedere saussurian): „Ştiinţa foneticii, al cărei domeniu îl reprezintă sunetele vorbirii, este pentru lingvistică ceea ce este numismatica pentru finanţe [ştiinţa financiară]: nu contează, într-o tranzacţie financiară, din ce aliaj este făcută o monedă, după cum nu contează pentru creier ce părticele de substanţă sunt folosite pentru a declanşa limbajul – ar putea fi pietricele [de râu] deosebite prin culoare sau mărime ori, dacă am avea simţul olfactiv al câinelui, o schemă de mirosuri diferenţiate”39. Se vede că lingvistul american susţine aici natura convenţională a limbajului (evidentă în cea mai mare măsură), dar să nu uităm că în limbaj acţionează şi simbolismul fonetic (foarte prezent mai ales în limbajul poetic); semnul lingvistic are uneori şi caracter motivat.
4.2.2. Saussure discută şi despre „valoarea lingvistică considerată în aspectul său conceptual”, pornind de la două premise (ce reies dintr-un „principiu paradoxal”, după care s-ar conduce toate valorile din afara limbii): „1. un lucru neasemănător, susceptibil de a fi schimbat cu cel a cărui valoare trebuie determinată; 2. lucruri similare ce pot fi comparate cu cel a cărui valoare este în cauză”40. Pentru a fi mai clar, întemeietorul lingvisticii moderne recurge, iarăşi, la o analogie din sfera financiară: „Astfel, pentru a determina cât valorează o piesă de cinci franci, trebuie să ştim: 1. că o putem schimba contra unei cantităţi determinate dintr-un lucru diferit, de exemplu pe pâine; 2. că o putem compara cu o valoare similară din acelaşi sistem, de exemplu cu o piesă de un franc, sau cu o monedă dintr-un alt sistem (cu un dolar etc.). În acelaşi fel, un cuvânt poate fi schimbat pe ceva ce nu-i seamănă: pe o idee; el poate fi comparat cu ceva de aceeaşi natură: cu un alt cuvânt”. Citatul următor ar putea fi ambiguu, dacă nu ar fi fost deja oferită comparaţia cu moneda. Ni se pare nimerit să-l reproducem integral: „Valoarea sa [a cuvântului, n.n. – C.M.] nu este fixată, atâta vreme cât ne mărginim să constatăm că el poate fi «schimbat» pe un concept sau altul, că are, adică, o semnificaţie sau alta; trebuie să-l comparăm şi cu valorile similare, cu celelalte cuvinte care îi pot fi opuse. Conţinutul său nu este determinat cu adevărat decât prin concursul a ceea ce există în afara lui”. Dificultatea interpretării constă în terminologia insuficient fixată: termenul „valoare” (împrumutat din economia politică) este echivoc, iar cel de „semnificaţie” nu este [încă] folosit în accepţia actuală. Deducem că prin „semnificaţie” Saussure înţelege, mai degrabă, referinţa (sau desemnarea / realitatea extraverbală), pe câtă vreme prin „valoare” s-ar părea că înţelege semnificaţia (sau semnificatul, dat exclusiv de şi în limbă). În limbă totul se bazează pe diferenţe / opoziţii [funcţionale], susţine Saussure, deci „valorile” aflate în opoziţie, despre care vorbeşte lingvistul elveţian, sunt tocmai semnificaţiile / semnificatele (ce ţin de structurarea proprie fiecărei limbi în parte) şi care reprezintă doar posibilităţi de desemnare şi nu desemnarea însăşi. După cum preciza Coşeriu, limbile nu se pot compara între ele decât prin desemnare (veritabil tertium comparationis), adică tocmai prin „semnificaţia” lui Saussure. De altfel, Saussure are dreptate când adaugă: „Făcând parte dintr-un sistem, el are nu numai o semnificaţie, ci mai ales o valoare [subl.n. – C.M.], şi asta este cu totul altceva”41.
Şi D. Bolinger abordează chestiunea semnificatului lexical [amintim că dezavantajul limbii engleze este acela că prin termenul meaning se înţelege tot ce înseamnă conţinut lingvistic], apreciind că acesta este potenţial, spre deosebire de sensul unei propoziţii particulare, condiţionat de circumstanţe şi interlocutori: „Sensul [citeşte semnificatul!] unui cuvânt este potenţial, asemenea [valorii] unei bancnote de un dolar înainte de a fi implicată într-o tranzacţie”42.
4.2.3. Cazurile ce urmează ar putea fi încadrate la „sănătatea”, respectiv „boala” banilor / cuvintelor. O monedă „sănătoasă” este cea care circulă; una „bolnavă” este cea atinsă de inflaţie. Într-un chip asemănător se pune şi problema cuvintelor.
4.2.3.1. Teoria circulaţiei cuvintelor, impusă întâia oară în lingvistica românească şi internaţională de către B.-P. Hasdeu, a fost anticipată de cărturarul Simion Ştefan, care, subliniind dificultatea de a transpune în româneşte textul biblic, declara în prefaţa sa (Predoslovie cătră cetitori) de la Noul Testament (de la Bălgrad [= Alba Iulia], 1648): „Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşea şi cuvintele acealea sânt bune carele le înţeleg toţi”43. Probabil că analogia cuvinte – bani era cunoscută şi pe la noi în acea perioadă (vezi utilizarea sintagmei „bine ştim”). Simion Ştefan justifica astfel de ce păstrase în traducere termeni precum synagoga, publican, gangrena, pentru care nu găsise corespondent în limba română. Totodată, el punea în discuţie şi ideea unificării idiomului nostru.
Bogdan-Petriceicu Hasdeu are meritul de a fi preluat din economia politică, cel dintâi în istoria lingvisticii, termenul de circulaţiune, precizând că dintre accepţiile acestuia îl va interesa doar „sensul adevărat ştiinţific de mişcare productivă a valorilor”44. Teoria este aplicată în mod creator la problemele de limbă (ulterior, o formă redusă a acesteia se va numi, în lingvistica modernă, „principiul frecvenţei”): „Precum în economia politică moneta este mijlocul universal al circulaţiunii tuturor bunurilor, tot aşa în linguistică graiul este mijlocul universal al circulaţiunii ideilor şi impresiunilor. Şi fără monetă, bunurile ar circula, dar cu mult mai greoi; cu mult mai greoi ar circula de asemenea, deşi tot ar circula, ideile şi impresiunile fără grai”45. Prin această teorie, Hasdeu răsturna complet încercările de a defini structura genealogică a unei limbi numai pe baza statisticii elementelor ei, clasificate după origine. El combătea afirmaţiile lui A. Cihac (autorul primului dicţionar etimologic al limbii române), după care vocabularul românesc ar fi [fost] preponderent constituit din elemente slave (2/5), covârşitoare în raport cu elementele latine (1/5), ceea ce ar fi condus la concluzia că limba română este mai mult slav[ic]ă decât romanică. Hasdeu a arătat că aceste clasificări sunt negrăitoare, demonstrând că în vorbirea românească elementul latin îl întrece în circulaţie de 5 ori pe cel de alte origini în totalitatea lui. Mai mult decât atât, el a dovedit că se pot construi fraze întregi formate numai din cuvinte de origine latină, dar este imposibil să se construiască măcar una alcătuită exclusiv din cuvinte slave sau turceşti46. În acelaşi mod, lingvistul român îl critica şi pe Thommerel care arătase (în 1841) că din cele peste 40.000 de cuvinte ale limbii engleze (înregistrate la cea dată într-un dicţionar) predomină elementele romanice (29.854 de cuvinte) în dauna celor germanice (doar 13.300). Inconsistenţa unei astfel de cercetări este denunţată de Hasdeu: „Muncă colosală, fără rezultat serios! Important este de a cunoaşte mişcarea cea productivă a valorilor, iar nu de a socoti cu d-amăruntul întregul numărar dintr-o ţară, clasificându-l după diferite efigii ale suveranilor, dar uitând a distinge mai pe sus de toate moneta care circulă în realitate, care concurge la avuţia naţiunii, care este o adevărată utilitate, de cătră moneta cea îngropată fără folos în pământ sau ascunsă în lăzile câtorva zgârciţi”47. Se vede limpede că genialul român, ce avea o cultură impresionantă, era la curent cu gândirea economică din acea epocă.
În legătură cu respectiva circulaţie monetară, este semnificativă analogia lui Sextil Puşcariu, care, comentând situaţia neologismelor, ajunge să declare contrariul celor de mai sus: „Economiştii au observat că banii răi [sic!] sunt cei ce circulă mai mult, căci fiecare vrea să scape de ei şi-i dă altora. Puriştii, care consideră neologismele ca pe nişte monede care nu au valoarea integrală a cuvintelor vechi, sunt de multe ori cei ce le pun înşişi în circulaţie”48.
În altă parte, intuind caracterul universal al banilor (vezi supra 4.1., funcţia [d] a banilor), Puşcariu face următoarea menţiune cu privire la terminologia ştiinţifică (de origine mai ales latino-greacă): „Numele latineşti sunt ca jetoanele ce le vedem la mesele de cărţi: jucătorii le întrebuinţează mai uşor decât banii de metal şi de hârtie. Dacă, într-adevăr, toţi termenii anatomici ar fi latineşti, un doctor român şi unul rus sau chinez s-ar înţelege fără greutate”49.
Judecând din perspectivă stilistică lucrurile, un important anglist român, Leon Leviţchi, discută despre valoarea cuvântului engl. ear „ureche’” comparându-l pe acesta cu „moneda curentă”: „Ear este neutru din punct de vedere stilistic în orice context, întrucât nu dispune de conotaţii speciale [ca în cazul rom. ureche, n.n. – C.M.] care să-l scoată din condiţia de monedă curentă, ceea ce face posibil să fie utilizat de exemplu şi într-un vers liric…”50.
Trei reputaţi cercetători olandezi51, preocupaţi de problemele limbajului în cadrul ştiinţei comunicării, pledează pentru o terminologie ştiinţifică, pe cât posibil, cât mai apropiată de limbajul sau de convenţiile curente, pentru „a nu complica inutil sau chiar a disturba procesul de comunicare”, amintind în acest sens părerea lui W. Lippmann [Public opinion, 1922, p. 66], după care „cuvintele sunt ca banii; ele evocă azi un set de imagini, mâine altul”.
4.2.3.2. Este momentul să acordăm atenţie şi cazurilor de „inflaţie” manifestată în limbaj. Se pot „demonetiza” atât cuvintele, cât şi procedeele de îmbogăţire a vocabularului, precum şi enunţurile aparţinând discursului repetat ş.a.m.d.
Într-o carte scrisă pătimaş, în care analizează mecanismele limbii de lemn din spaţiul ex-sovietic, Françoise Thom explică în ce constă „vorbăria autorităţilor”: „Limba a fost întotdeauna vectorul puterii comuniste în societate. […] Cu cât simte mai mult că lucrurile îi scapă, cu atât el [partidul, n.n. – C.M.] se răspândeşte în discurs: el produce cuvinte aşa cum imprimă ruble, cu acelaşi rezultat – inflaţia. Vorbăria este fără îndoială stadiul ultim al limbii de lemn, împlinirea sa”52.
G. Gruiţă observă că cel mai puternic cuvânt de laudă este actualmente european (pe fondul de entuziasm al aderării). Acest cuvânt, sub formă prescurtată (euro), a devenit un element de compunere, cu o productivitate formidabilă: europarlamentar, eurosceptic etc. (dar ducând şi la excese mai puţin inspirate: eurotineri, eurobrânză etc.). Drept pentru care G. Gruiţă constată: „Procedeul înregistrează deja o anumită «inflaţie», pentru că este utilizat nu doar pentru trimitere la instituţiile sau exigenţele europene sau pentru exprimarea ideii de superlativ, ci şi cu sens augmentativ, pentru tot ce depăşeşte limitele obişnuite”53. În sprijinul acestei idei, autorul enumeră exemple ca eurodurere, eurosecetă etc. O remarcă asemănătoare face şi referitor la utilizarea excesivă a lui super, afirmând că s-a ajuns la „o demonetizare a acestuia”54.
Un abil cercetător al problemelor ce ţin de discursul repetat (cu aplicaţie pe textul jurnalistic), Stelian Dumistrăcel, face următorul comentariu cu privire la transformarea enunţului solemn în banalul clişeu: „Demonetizarea enunţului solemn (emfatic) inclusiv a celui «poetic» învechit, devenite clişee, s-a produs, aşadar, dinspre literaţi, dar, desigur, aceştia nu-şi puteau face iluzia că procesul va rămâne la nivelul discuţiilor academice, al publicaţiilor, al saloanelor sau al cercurilor literare”55.
4.2.4. Şi limba, şi sistemul monetar reprezintă fapte sociale, însă cele două categorii nu se situează la acelaşi nivel. Aspectul în cauză a fost evidenţiat în adevărata sa lumină de către Eugeniu Coşeriu, cel care, într-o critică necruţătoare şi printr-o argumentare infailibilă, a ridiculizat doctrina durkheimiană a faptului social. Şi asta deoarece Saussure acceptase şi urmase până şi în detalii, pentru domeniul lingvisticii, concepţia sociologică a lui É. Durkheim (exprimată în lucrarea Les règles de la méthode sociologique). Durkheim atribuia „faptului social” două caracteristici esenţiale: [1] „faptul social” ar fi exterior individului, adică ar fi independent de indivizi; şi [2] „faptul social” s-ar impune individului cu caracter de obligativitate56.
Sociologul francez era convins că, atunci când s-a născut, individul uman a găsit, în întregime formate, credinţele şi practicile vieţii sale religioase; dacă ele existau înaintea lui, înseamnă că existau în afara lui. Mai departe, Durkheim utilizează analogia cu sistemul monetar: „Sistemul de semne de care mă servesc pentru a-mi exprima gândurile, sistemul de monede pe care îl folosesc pentru a-mi plăti datoriile, instrumentele de credit pe care le întrebuinţez în relaţiile mele comerciale, practicile pe care le urmez în profesiunea mea etc. funcţionează independent de utilizarea pe care le-o dau eu”57.
Coşeriu dovedeşte că avem de-a face cu un raţionament fals: „Nu este nici măcar necesar să opunem conceptului durkheimian un alt concept al «faptului social», nici să ne întrebăm dacă limba este o «instituţie» de acelaşi tip cu sistemul de monede (care nu sunt re-făcute continuu de către toţi membrii comunităţii), căci lipsa de rigoare logică a pretinsei demonstraţii sare în ochi”. Nu putem reda aici paginile în care E. Coşeriu demontează, punct cu punct, concepţia lui Durkheim58. Ne limităm la un paragraf fundamental: „Limba este un fapt social, în sensul cel mai autentic al termenului «social», care este cel de «specific uman». Dar, pe de o parte, limba nu este pur şi simplu un fapt social «între altele» şi «ca altele» (ca sistemele monetare, de exemplu), căci limbajul este fundamentul însuşi a tot ce este social; iar, pe de altă parte, faptele sociale nu sunt aşa cum şi le imagina Durkheim. Faptele sociale nu sunt exterioare indivizilor, nu sunt extraindividuale, ci interindividuale, corespunzând prin aceasta modului de a fi al omului, care este un «a fi împreună cu alţii»”59. Cunoscătorii ideologiei lingvistice coşeriene (cea mai coerentă şi mai profundă teorie din câte i-au fost consacrate limbajului până acum, numită pe drept cuvânt lingvistica integrală) recunosc din fragmentul de mai sus conceptul de alteritate (elaborat ulterior, însemnând acest „a fi împreună cu alţii”), ca şi ideea (preluată din Politica lui Aristotel) că „limbajul este fundamentul însuşi a tot ce este social”. Ca fapt social, limba nu i se „impune” omului (care trăieşte în lumea libertăţii, şi nu în cea a necesităţii – aspect relevat de Kant). Faptele sociale se acceptă ca fiind comune şi se fac în comun. Sau (cum o spune foarte frumos Coşeriu): „Caracteristica lor nu este «obligativitatea», în sensul de impunere externă, ci este – pentru a pune în evidenţă sensul etimologic al termenului – ceea ce s-ar putea numi «obligatorietatea»: ele au un caracter de îndatorire sau angajament, de obligaţie consimţită (acesta era sensul lui obligatio în latină)”60.
5. Înclinaţia spre analogie (metaforă, comparaţie) pe care o dovedesc unii oameni de ştiinţă se poate datora culturii temeinice însuşite, dorinţei de a fi bine înţeleşi (majoritatea au fost şi mari profesori) sau chiar idiostilului lor, fiindcă nu toţi se pricep să creeze metafore. Ne face plăcere să încheiem cu câteva cuvinte ale nemuritorului Aristotel: „Cu drept cuvânt, metafora e singurul lucru care nu se poate lua de la altul, şi-i dovada unui dar firesc; căci a face metafore bune înseamnă a vedea bine asemănările” (Poetica, 22, 1459 a)61.
 
Note
1 De fapt, ideea apare, mai devreme, chiar la Cicero (cf. Ştefan Avădanei, La început a fost metafora, Iaşi, Editura Virginia, 1994, p. 28-29).
2 Aristotel, Retorica (traducere de Maria-Cristina Andrieş), Bucureşti, Editura Iri, 2004, p. 313.
3 Eugeniu Coşeriu, Determinare şi cadru, în Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 299. De altfel, Coşeriu însuşi este autor al unui amplu studiu consacrat metaforei lingvistice: La creación metafórica en el lenguaje (datând din 1956); vezi în Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística (segunda edición, revisada), Madrid, Editorial Gredos, 1991, p. 66-102 (aceeaşi opinie referitoare la raportul comparaţie – metaforă este exprimată la p. 81).
4 Ştefan Avădanei, op. cit., p. 159.
5 Vezi capitolul Între analogie şi model: metafora ştiinţifică, în Avădanei, op. cit., p. 158-175.
6 Apud Avădanei, op. cit., p. 162. De altfel, E. Coşeriu, vorbind despre realizarea limbii funcţionale şi seriozitatea stilului ştiinţific, preciza că există şi „anumite texte ştiinţifice şi strict ştiinţifice, adică numai acolo unde savanţii nu glumesc deloc şi nu-şi permit, din când în când, şi câte-o ghiduşie”. Dar adăuga imediat: „E bine să-şi permită!” (Eugen[iu] Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 61).
7 Tiberiu Brăilean, Monetarismul în teoria şi politica economică, Iaşi, Editura Institutul European, 1998, p. 20-21; cf. şi p. 24-25.
8 Apud Brăilean, op. cit., p. 80-81.
9 Vezi ediţia citată, p. 323.
10 M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 311.
11 Hermogenes, On Types of Style (translated by Cecil W. Wooten), The University of North Carolina Press, 1987, p. 7-8.
12 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
13 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 87.
14 Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
15 Cf. Avădanei, op. cit., p. 166.
16 În masivul său tratat de lingvistică generală (cel mai bun care s-a scris vreodată, după aprecierea lui Coşeriu), Language, am găsit, cu greutate, următoarea exprimare: „Alongside the great stream of historical research, there ran, however, a small but accelerating current of general linguistic study” (Leonard Bloomfield, Language [retipărire a ediţiei londoneze din 1935], Motilal Banarsidass Publishers Private Limited, New Delhi, 2005, p. 17).
17 Vorbind despre cuvinte, Sapir apreciază că „the speech element «house» is the symbol, first and foremost, not of a single perception, but of a «concept», in other words, of a convenient capsule of thought that embraces thousands of distinct experiences and that is ready to take in thousands more” (Edward Sapir, Language. An Introduction to the Study of Speech, Harcourt Brace & Company, San Diego – New York – London [1921], p. 14). Lingvistul american se întâlneşte, aici, în concepţie cu E. Coşeriu care, pe urmele lui Aristotel, vedea în limbaj „un delimitator de substanţă” sau „aprehensiune a universalului în individual”.
18 „It is somewhat as though a dynamo capable of generating enough power to run an elevator were operated almost exclusively to feed an electric doorbell” (ibidem, p. 14).
19 „If language is a structure and if the significant elements of language are the bricks of a structure, than the sounds of speech can only be compared to the unformed and unburnt clay of which the bricks are fashioned” (ibidem, p. 24-25).
20 „They themselves [individual variations, n.n. C.M.] are random phenomena, like the waves of the sea, moving backward and forward in purposeless flux. The linguistic drift has direction. In other words, only those individual variations embody it or carry it which move in a certain direction, just as only certain wave movements in the bay outline the tide” (ibidem, p. 155).
21 Dwight Bolinger, Aspects of Language (second edition), Harcourt Brace Jovanovich, Inc., New York, 1975, p. 16, 17, 99. Acest american, profesor la Harvard, a scris un excelent manual de lingvistică generală (Aspects of language) şi este de apreciat, printre altele, şi pentru faptul că face trimitere la (sau utilizează date din) unele studii ale lui E. Coşeriu.
22 „A word is like Antaeus, revitalized by each contact with the earth” (ibidem, p. 223).
23 „It is like one and the same handful of sand that is formed in quite different patterns, or like the cloud in the heavens that changes shape in Hamlet’s view from minute to minute. Just as the same sand can be put into different molds, and the same cloud take on ever new shapes, so also the same purport is formed or structured differently in different languages” (Louis Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language [translated by Francis J. Whitfield], The University of Wisconsin Press, Madison, 1963, p. 52).
24 Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 13-14 şi p. 59, 403.
25 Ibid., p. 123.
26 Coşeriu, Prelegeri..., p. 55.
27 Eugeniu Coşeriu, Sistem, normă şi vorbire, în Coşeriu, Teoria limbajului…, p. 100.
28 Émile Benveniste, Probleme de lingvistică generală, vol. II, Bucureşti, Editura Teora, 2000, p. 31-32.
29 Ibid., p. 31.
30 În traducerea lui Ionel Marinescu: „…când limba lui Cato şi Enniu / A-mbogăţit al strămoşilor grai şi a pus în lumină / Nume-nnoite de lucruri? Căci fost-a permis şi-o să fie / Să foloseşti un cuvânt însemnat cu a zilei pecete”. Versiunea românească nu evidenţiază îndeajuns comparaţia cu banii, căci termenul signatum se referă, de obicei, la monede (< lat. signo, -are „a bate monedă, a imprima”) iar nota înseamnă „efigie, chip imprimat pe monede” (cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român (ediţia a II-a), Bucureşti, Editura Humanitas, 2003).
31 R. A. Shoaf, Dante, Chaucer, and the Currency of the Word. Money, Images, and Reference in Late Medieval Poetry, Pilgrim Books, 1983 (cf. şi http: // www.clas.ufl.edu/users/rashoaf/currency/intrall/html).
32 Shoaf, op. cit., p. 10-11.
33 Moneda era definită drept „un semn care reprezintă valoarea tuturor mărfurilor” şi de Montesquieu (apud Brăilean, op. cit., p. 30).
34 Am preluat aceste informaţii de natură financiară, aproape mot-à-mot, din cartea Profesorului Alexandru Puiu, Strategiile bancare – una din cauzele crizei economiei româneşti (ediţia a II-a), Piteşti, Editura Independenţa Economică, 2003, p. 279-280.
35 Pentru a nu complica expunerea, ne-am oprit doar la distincţia de bază a lui Saussure între semnificant şi semnificat („expresie” şi „conţinut”). Altminteri, se ştie că lingvistul danez L. Hjelmslev a deosebit două forme şi două substanţe, câte una pentru fiecare dintre cele două planuri. De asemenea, trebuie precizat că în ideologia lingvistică antipozitivistă „forma” se identifică adeseori cu „funcţia” (cf. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura ARC, 2000, p. 44).
36 Saussure, Curs…, p. 131; următoarele citate provin de pe aceeaşi pagină.
37 Formă şi substanţă în sunetele limbii, în Coşeriu, Teoria limbajului…, p. 133.
38 Puşcariu, op. cit., p. 74.
39 „The science of phonetics, whose domain is the sounds of speech, is to linguistics what numismatics is to finance: it makes no difference to a financial transaction what alloys are used in a coin, and it makes no difference to the brain what bits of substance are used as triggers for language – they could be pebbles graded for color or size, or, if we had a dog’s olfactory sense, a scheme of discriminated smells” (Bolinger, op. cit., p. 15).
40 Toate fragmentele provin de la p. 129 din Cursul… lui Saussure (ediţia citată).
41 Vezi, în acest sens, şi exemplul pe care îl dă Saussure cu fr. mouton, care în engleză trebuie echivalat cu sheep (dacă este doar animalul, „oaia”) sau cu mutton (dacă este doar carnea respectivului animal). Pentru o analiză aprofundată şi extinsă asupra semnului lingvistic la Saussure, vezi Ioan S. Cârâc, Teoria şi practica semnului, Iaşi, Editura Institutul European, 2003, p. 103-122.
42 Bolinger, op. cit., p. 186: „The meaning of a word is potential, like that of a dollar bill before it is involved in a transaction”.
43 Apud Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, Bucureşti, EDP, 1966, p. 44.
44 B.-Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae (ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş), vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 32 (introducere).
45 Ibid., p. 32-33.
46 Cf. şi Cicerone Poghirc, B.-P. Hasdeu – lingvist şi filolog, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 116-117.
47 Hasdeu, op. cit., p. 35.
48 Puşcariu, op. cit., p. 395.
49 Ibid., p. 385.
50 Leon Leviţchi, Manualul traducătorului de limba engleză, Bucureşti, Editura Teora, 1993, p. 80.
51 J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 159 şi (pentru nota nr. 13 în op. cit.) p. 183.
52 Françoise Thom, Limba de lemn, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 236.
53 G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 25-26.
54 Ibid., p. 195.
55 Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006, p. 148.
56 Sinteza ideilor lui Durkheim şi comentariile coşeriene se găsesc în excepţionala carte a lui Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 31-40 (apărută în spaniolă în 1958, aceasta a marcat un moment de revoluţie „copernicană” în lingvistică).
57 Apud Coşeriu, Sincronie..., p. 31.
58 În special, p. 32-35 din Coşeriu, Sincronie…; am putea cita totuşi, în legătură cu prima caracteristică esenţială a faptului social (exterior individului), una dintre concluziile pertinente: „Mutatis mutandis, acesta este vechiul sofism al grămezii: este limpede că un grăunte nu formează grămada şi că grămada e «independentă» de fiecare grăunte luat separat, dar aceasta numai pentru că, în momentul în care se scoate din grămadă un grăunte, ceilalţi grăunţi continuă s-o formeze. Dacă se scot toţi grăunţii simultan, grămada dispare. Concluzia exactă este deci că nici unul din grăunţi nu formează singur grămada şi nu că toţi nu o formează, sau că grămada este «exterioară» grăunţilor” (op. cit., p. 32).
59 Ibid., p. 39.
60 Ibid., p. 40.
61 Aristotel, Poetica (traducere de C. Balmuş), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 75.
 
 
Dedicăm, în semn de omagiu, acest articol domnului prof. univ. dr. Alexandru Puiu, Rector al Universităţii „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, reputat specialist în economie şi apreciat om de cultură.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog