Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Motivaţia etimologică şi cea referenţial-pragmatică a semnelor lexicale

Vasile BAHNARU

Veronica PĂCURARU

Alte articole de
Vasile BAHNARU
Veronica PĂCURARU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Reconsiderări din perspectivă lexicografică1
 
Analiza etimologică, ca metodă de interpretare a semnificaţiei cuvintelor, ţine de un domeniu dintre cele mai importante şi mai complexe ale lingvisticii, al cărui obiect de studiu, în sens foarte larg, „îl constituie originea cuvintelor şi evoluţia lor formală şi semantică” [1, p. 5]. Fiind o „disciplină care studiază istoria cuvintelor, adică modificările de formă şi de semnificat pe care cuvintele le înregistrează de-a lungul timpului, (...) etimologia se află în relaţii, pe de o parte, cu fonetica istorică, aplicând datele acesteia fiecărui cuvânt în parte, şi, pe de alta, cu semantica istorică, cu care totuşi nu coincide, dat fiind că nu studiază direcţiile sau tipurile generale ale schimbărilor de semnificat, ci modificările concrete ale semnificatului unor anumite cuvinte” [2, p. 95].
Identificarea şi indicarea în dicţionare a etimologiei cuvintelor are nu numai o valoare ştiinţifică, ci şi una cognitivă pentru vorbitorii unei limbi, servind adesea la precizarea semantismului unităţilor de vocabular şi, în ultimă instanţă, scopului de dezambiguizare semantică a semnelor lexicale descrise. Astfel, dicţionarele explicative de orientare istorică grupează semnificaţiile cuvintelor polisemantice conform unor principii fondate pe sensul cel mai vechi, altfel spus, pe etimologie, furnizând totodată şi precizări complementare privind istoria cuvântului, inclusiv informaţii despre locul etimonului în limba care a furnizat un cuvânt românei (sau francezei) şi despre valorile pe care el le avea în acea limbă, precum şi despre sensurile noi, inexistente în limba de origine, dobândite de cuvânt în timp, explicitarea şi interpretarea cărora este de o importanţă incomensurabilă pentru evitarea ambiguităţilor semantice. Important e că, în unele cazuri, etimologiile şi datele istorice privind evoluţia semantică a cuvântului oferă detalii preţioase în procesul de formulare a sensului, explicând în mod indirect sensul actual al cuvântului şi dezambiguizând, astfel, semantismul cuvântului. Trebuie să constatăm, în acest sens, că dicţionarele limbii franceze, în comparaţie cu cele ale limbii române, excelează în reflectarea etimologiei: pe lângă forma de origine, ele prezintă şi istoria cuvintelor definite, la nivelul diferitor semnificaţii inerente (în planul atestării evoluţiei lor semantice şi al datării semnificaţiilor noi).
Motivaţia etimologică a cuvintelor este concepută de noi, în special prin prisma prezentării sale în dicţionarele explicative. Or, spre deosebire de dicţionarele etimologice propriu-zise, dicţionarele explicative indică, de regulă, etimologiile care sunt admise de specialişti ca fiind indiscutabile, menţionând, în unele cazuri, că etimologia propusă este incertă sau necunoscută. În acelaşi timp, dicţionarele explicative ale limbii române nu prezintă, decât în cazuri foarte rare, istoria cuvintelor, şi când o fac, ele se limitează la informaţii foarte succinte. Dicţionarele de format mic, de regulă, nu indică etimologia cuvintelor; alte dicţionare, adresate unui public larg, oferă doar indicaţii generale în acest sens.
Din punct de vedere etimologic, în lexicul celor două limbi vizate aici, în special în cel românesc, distingem cuvinte clasificate din perspectivă etimologică drept autohtone, moştenite, împrumutate sau formate în interiorul limbii cu ajutorul diferitor mijloace [1, p. 5-10; 7, p. 3-15]. Din punctul de vedere al obiectivităţii etimologiilor prezentate de dicţionarele explicative, mai ales cu referire la limba română, s-ar putea face o obiecţie de principiu. Astfel, unele cuvinte derivate, analizabile din punct de vedere morfologic, „în structura cărora se recunoaşte atât sufixul, cât şi cuvântul de bază” [8, p. 5], sunt considerate în română ca fiind împrumutate, deşi în capitolul consacrat formării cuvintelor, în special în manualele şcolare, acestea sunt trecute drept cuvinte derivate pe teren românesc, în virtutea structurii lor transparente. În realitate, cuvinte de tipul compoziţional, convenţional, emoţional, excepţional, gravitaţional, petiţional, senzaţional, tradiţional etc. pot fi considerate „atât împrumuturi, cât şi formaţii româneşti” [1, p. 42]. Formaţii româneşti urmează să fie considerate şi lexemele de tipul deductibil, traductibil, conceptibil, filtrabil, calendaristic, peisajistic, muzeistic, seminaristic, şahistic, cancelaristic, miniaturistică, foiletonistică, balansor, balastor, canotor, dirijor etc., dat fiind că în limbă există cuvântul-bază în relaţie cu care acestea pot fi considerate drept derivate.
Cu referire la limba franceză, e de menţionat că unele unităţi de vocabular formează, în opinia lui Gr. Cincilei, „serii morfice(aici şi mai jos, evidenţierile ne aparţin – V.B., V.P.) carepermit cuvintelor să se motiveze reciproc, drept cuvinte echisegmentabile (de ex.: atteler – dételer, accuser – excuser, audible – audience – auditeur, construire – détruire – instruire etc.)” [3, p. 111]. De altfel, acest principiu de re-evaluare a motivaţiei etimologice e valabil şi pentru atare cuvinte din limba română. În dicţionarele limbii franceze, consideră lingvistul, fenomenul motivării reciproce îşi găseşte reflectarea în definiţiile lexicografice. Cuvântul excuse, de exemplu, în Petit Robert (PR), este motivat prin cuvântul accuser (comp.: excuser „décharger qqn de ce dont on l’accusait” – PR, 1967, p. 652), iar cuvântul destruction – prin cuvântul construction (destruction „action de faire disparaître (une construction)” – PR, p. 465). Motivarea (etimologică) [precizarea ne aparţine – V.P.]reciprocă îşi află expresia chiar şi în prezenţa cuvântului iniţial (primar). De ex.: loyer şi location se motivează reciproc, în pofida existenţei verbului simplu louer (comp.: loyer „prix de la location”;location „action de donner ou de prendre à loyer” – PR, p. 1002). Definiţiile de acest fel sunt uneori supuse criticii de cei care cred că trebuie explicat ceea ce e compus prin ceea ce e simplu. Or, definiţiile acestea sunt făcute de purtătorii limbii şi, în mod specific, ele confirmă principiul sistemicităţii lexicului, al reciprocităţii legăturilor acestuia, precum şi faptul că o unitate sau alta a lexicului este mai exact înţeleasă ca atare, când aceasta este explicată prin intermediul unei unităţi similare din aceeaşi paradigmă [3, p. 111-112].
În această ordine de idei, se impune reinterpretarea etimologiei unor cuvinte, cum ar fi verbul a acapara cu sensul„a include în mod abuziv; a lua în stăpânire prin abuz”, care urmează a fi considerat, prin prisma principiului motivaţiei reciproce, drept un împrumut savant, venit în limba română din franţuzescul accaparer, preluat, la rându-i, din italienesculaccaparrare, în italiană acesta fiind un derivat al substantivului caparra „zălog, gaj”. Verbul a accelera,semnificând „a face să devină mai intens; a face să crească în intensitate”, este împrumutat din fr. accélérer, de origine latină. Verbul latin accelerare,la rândul său, este un derivat al adjectivuluiceler, -is „iute; rapid”. Precizarea etimologiei în cadrul seriei morfice (în diacronie) contribuie la punerea în valoare a unor trăsături de sens din semantica lexemelor şi la delimitarea diferitor accepţiuni ale acestora. Cf., în franceză:accélérer I.[lat. accelerare, de celer, -israpide]1. v. tr. Accélérer quelque chose (un véhicule, un moteur, un organe)2: „Faire augmenter la vitesse ou le rythme”, 2. v. intr. „Donner au véhicule que l’on conduit ou à sa propre marche une vitesse plus grande”; şi accélérer II.[de accélérer] v. tr. Accélérer quelque chose: „Rendre plus rapide une action commencée”. Structura semantică actuală a lui accélérerîn franceză se datorează prezenţei semului latent „rapid” în adjectivul latinesc celer, care explică şi totodată delimitează accepţiunile actuale ale verbului în cauză.
Pentru dicţionarele explicative uzuale, ca şi pentru cele istorice, este indicat, mai ales din considerente cognitive, să fie prezentată atât etimologia cuvântului până la cea mai veche informaţie cunoscută despre cuvântul respectiv la momentul actual, cât şi istoria lui, semantica lui în diacronie, precum şi unele relaţii privind referentul cuvântului. În felul acesta, etimologia şi istoria, precum şi trimiterea la referent, nu mai reprezintă o simplă informaţie suplimentară despre originea şi evoluţia formei şi sensului cuvântului, ci, exprimând motivaţia lui, ele devin realmente nişte definiţii complementare ale sensurilor cuvântului. Astfel, cuvântulaborigenare în limba română o valoare dublă: 1) de adjectiv, cu sensul „din partea locului; de baştină; autohton; băştinaş”, aşa cum este utilizat în exemplul ce urmează: „Elementul roman n-a putut să triumfe deplin, probabil din cauza unui oarecare grad de cultură al popoarelor aborigene” (Alexandru Macedonski) şi 2) de substantiv, cu semnificaţia „persoană care face parte din populaţia de bază a unui loc”, concludentă în acest sens fiind următoarea expresie: „Iar acest vânător fantast, povestind despre gazda lui de pe Căliman, un aborigen romanizat în a doua generaţie, evocă şi un altfel de trecut impresionant” (Garabet Ibrăileanu). Amintim că acest cuvânt vine în română din francezul aborigène,care, la fel, funcţionează în regim de omonimie, având valoare adjectivală şi substantivală, dar îşi are originea în latinescul aborigines ce provine din locuţiunea adjectivalăab origine, cu  sensul „de la origini, de la început”. Raportarea la limba latină însă nu elucidează pe deplin sensurile acestei unităţi de vocabular. Referindu-ne la corespondentul acestui cuvânt în limba franceză, constatăm că, deşi avem a face cu două omonime conversionale, nume şi adjectiv, dicţionarul Larousse Lexis, de exemplu, care se impune prin practica sa de aşa-zisă „degrupare” în raport cu astfel de unităţi de vocabular, aplicată în scopul exprimării autonomiei lexicale, adoptă în cazul cuvântului dat o atitudine total neadecvată (ambele forme ale cuvântului sunt prezentate în cadrul unui singur articol lexicografic), fapt care nu permite explicitarea sensului fiecăruia dintre cele două unităţi de vocabular.
În limbajul copiilor se foloseşte frecvent interjecţia abracadabra, fără să se ştie că în Antichitate aceasta era o formulă magică prin care, se credea, s-ar fi putut realiza lucruri supranaturale, iar în Evul Mediu ea era folosită în scopuri tămăduitoare.O reminiscenţă a acestei semnificaţii primitive atestăm în exemplele ce urmează: „– Unde suntem? zise Angelo. – În peştera demonului amorului, zise de Lys încet... Sună din acest clopoţel de metal şi strigă... Abracadabra... Angelo sună din clopoţel o dată” (Mihai Eminescu). Ulterior, abracadabra s-a substantivizat, obţinând sensul „lucru neînţeles; situaţie încurcată”, aşa cum este folosit în exemplul de mai jos: „Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înţeles şi fără scop” (Mihai Eminescu). Totodată, adjectivul abracadabrant „ieşit din comun prin calităţile sale; cu calităţi neobişnuite; bizar; ciudat” este folosit mai ales în stilul livresc: „Diva, care nu cunoştea moravurile caste ale publicului brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant” (Ion L. Caragiale). În fine, este cazul să amintim că acest cuvânt a venit în limba română din franceză, însă este incontestabil că substantivul francez abracadabravine din latinescul abracadabra, iar latina l-a preluat din greacă, undeabrakadabraavea sensul„formulă magică”. Şi ceea ce este mai important, în limba greacă cuvântul respectiv vine din expresia ebraică abreg ad habra care exprima ideea „îndreaptă fulgerul spre moarte”.
Cum am putea oare explica apropierea de expresie sonoră între adjectivele româneşti absurdşi surd? Adjectivul absurdare în română două sensuri distincte: 1) care contravine logicii, în dezacord cu logica elementară, lipsit de logică (comp.: „Îl îndeamnă gânduri absurde: să intre într-un restaurant, să se aşeze la masă, să mănânce zdravăn şi pe urmă să spună că a uitat punga acasă”(Cezar Petrescu); 2) care acţionează contra uzanţelor sau raţiunii normale (comp.: „Lângă foc, o babă surdă / Şi absurdă / Spune, ca şi alte dăţi, / Tot povestea cu Ileana Cosânzeana, / Plină de banalităţi”(George Topârceanu). În acelaşi timp, substantivul absurd, format prin conversiune de la adjectivul respectiv, desemnează acel „aspect al realităţii care vine în dezacord cu logica”, aşa cum este el folosit în următorul exemplu: „Noţiuni siameze, firescul şi absurdul se deosebesc printr-un antagonism vicinal” (Nichita Stănescu), iar substantivul abstract absurditate cu sensul de„realitate lipsită de logică; lucru sau faptă absurdă” (comp.: „Dincolo, umoarea lui Archilos e drenată prin două feluri de limbaj, înadins alese de la extreme, spre a mări contrastul şi impresia de absurditate…” (George Munteanu) nu lasă nicio îndoială că este un derivat al adjectivului absurd. În fine, este momentul să reamintim că acest adjectiv este un împrumut francez, iar absurde,la rândul său, a fost moştenit din latinescul absurdus, acesta având sensul„discordant” şi fiind un derivat al adjectivului surdus„surd”. Aşadar, etimologia comună a acestor două lexeme motivează legătura aparentă (rămasă doar la nivel formal) a lor.
Relaţia dintre verbele din română a se abţine şi a se ţine este una de suprafaţă şi numai o examinare a istoriei acestor cuvinte ar prezenta probele de rigoare în vederea demonstrării acestei legături. Astfel verbul a se abţine are în limba română sensul „a-şi opri pornirile printr-un efort de voinţă”, dovadă elocventă servind utilizarea acestuia în următorul exemplu: Era genul de ironie cazonă de la care niciun ofiţer superior (era un colonel) nu se putea abţine” (Marin Preda). Verbul a ajuns la noi prin filieră franceză, de la verbul abstenir, care este moştenit din latinesculabstinere,unde avea sensul „a se ţine deoparte”. Limba română însă a moştenit verbul a ţine, care vine de la o formă populară *tenire, forma corespunzătoare în latina clasică fiind *tenere. Aşadar, când a fost împrumutat verbul a se abţine din franceză, acesta a fost apropiat de verbul a se ţine, existent deja în limba noastră. Mai mult, la origine, adică în latină, aceste verbe se află în relaţii derivaţionale evidente.
Cuvântul apanajavea iniţial în română sensul „parte a domeniului regal sau feudal acordată fiilor din casele domnitoare sau descendenţilor din marile familii nobile, drept compensaţie pentru renunţarea acestora la coroană”, el căpătând ulterior şi sensul „drept exclusiv; privilegiu”. Cu aceste sensuri, substantivul este împrumutat din franceză (fr. apanage), care l-a preluat, la rândul ei, din latina medievală apanagium, acesta din urmă fiind un derivat al verbuluiapanare „a hrăni cu pâine” format de la substantivulpanis „pâine”. Întru susţinerea celor menţionate, prezentăm următoarele exemple: „Moldavia să hotărî de apanaj fanarioţilor. Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi!” (Constantin Negruzzi); „Această şcoală – apanaj deci al unui foarte restrâns număr de tineri – era indispensabilă pentru o carieră politică” (Ovidiu Drimba).
Substantivul abuz, deşi e considerat încă neologism, este bine cunoscut celor mai mulţi vorbitori de română. Acesta este, de asemenea, un împrumut francez şi are în română două sensuri distincte: 1) faptă ilegală; catahris; exces; ilegalitate; injustiţie; samavolnicie; silnicie (comp.: „La 1787 Nicolae Petre Mavrogheni făcu oarecare îmbunătăţire în oştire, hotărând şi lefile slujbaşilor şi precurmând abuzurile ce se introduseseră” (Nicolae Bălcescu); „…În istoria Greciei regimul tiranic a fost esenţialmente un element de progres, şi singurul regim care la acea dată putea înlătura regimul aristocratic cu toate abuzurile lui” (Ovidiu Drimba) şi 2) lipsă de măsură; exces (comp.: „Această infirmitate, ca şi cearcănele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic”(Ion L. Caragiale).
Cuvântul francez abus vine din latinescul abusus „folosire rea”, derivat din usus „utilizare; folosire”. Prin urmare, derivatele acestuia urmează să le interpretăm prin prisma sensurilor latineşti. Astfel, verbul a abuza cu sensurile: 1) „a face abuz; a profita de poziţia în societate, pentru a obţine un privilegiu” (comp.: „Mă ştii că sunt om cheltuitor şi abuzezi de această slăbiciune a mea, dându-mi azi un pol şi mâine altul, ca să mă ţii legat şi să mă ai rob la ocna aceasta unde se pisează sare amară”(Ioan Slavici) şi 2) „a depăşi măsură; a se folosi fără măsură” (comp.: „Dar să abuzeze de sentimentele femeii iubite pentru a dobândi avantaje, i se părea atât de ruşinos că se făcu deodată palid până-n vârful urechilor” (Liviu Rebreanu) păstrează în toată plinătatea sensul originar din latină, adică „a folosi rău”.
Tot în acest context, amintim de existenţa unităţilor lexicale abuzat (înv.) cu sensul „de care se face abuz; cu valoare stilistică estompată prin abuz de utilizare” (comp.:„În această privinţă nouă ne pare că în poeziile române de astăzi sunt mai ales trei imagini aşa de uzate şi abuzate, încât poeţii cei tineri ar face bine să se ferească de ele: acestea sunt florile, stelele şi filomelele” (Titu Maiorescu) şi abuziv cu semnificaţiile: 1) „realizat prin abuz de putere; arbitrar; ilegal” (comp.: „Iată însă că acum, drapându-şi într-altfel abuzivul gest, Maiorescu începea prin a flutura argumentul bunei stări” (George Munteanu); „...Trăiesc într-o societate cu legi abuzive” (Eugen Simion) şi 2) „care abuzează de competenţele sale” (comp.: „Există indivizi violenţi foarte calmi, fără intenţii rele, dar ei devin abuzivi pentru că trăiesc într-o societate cu legi abuzive” (Eugen Simion). De altfel, abuziv mai are şi funcţie adverbială cu sensul „prin abuz” ca în „...O anumită persoană (un arhonte, un şef militar, un aristocrat dizident – în orice caz un om ambiţios şi energic) punea mâna pe putere, abuziv, prin forţă; după care rămânea conducătorul statului uneori pe viaţă” (Ovidiu Drimba). Aşadar, toate sensurile cuvântuluiabuz, precum şi ale derivatelor substantivului sunt, direct sau indirect, motivate de sensul originar din latină „folosire rea”.
De altfel, etimologia este de un real folos pentru identificarea semnificaţiilor nu numai în cazul cuvintelor împrumutate sau preluate prin filieră străină, ci şi în cazul celor moştenite direct din latină. Aşa, de exemplu, puţini vorbitori de limba română ar putea stabili vreo relaţie între substantivul arbore şi verbula aburca, acesta din urmă având în română mai multe sensuri, dar cel mai frecvent fiind „a pune mai sus, depunând un efort fizic; a ridica”, aşa cum este el folosit în următoarele exemple: „Oşlobanu ia atunci lemnele din carul omului... apoi săltându-le şi aburcându-le cam anevoie, le umflă în spate” (Ion Creangă); „Străinul se prăvăli spre cal şi slugile lui pedestre îl aburcară în şa” (Mihail Sadoveanu). Specialiştii în etimologie susţin în unanimitate că acest verb ar putea avea la origine un corespondent latinesc neatestat în izvoarele scrise, *arboricare, semnificând „a (se) urca pe un arbore”.
Atât în română, cât şi în franceză se impune, în deosebit de multe cazuri, o evaluare a etimologiei şi a istoriei cuvântului de pe poziţiile pragmaticii. E vorba de aşa-zisa motivaţie extra-lingvistică sau referenţial-pragmatică, care funcţionează atunci când motivaţia etimologică se arată insuficientă şi ineficientă în dezambiguizarea semantică a unor cuvinte.
De exemplu, pentru precizarea în franceză a unor sensuri ale cuvântului polisemantic collaborateur (cf.: 1. „Je ne permets à personne de mettre en doute l’honnêteté et l’impartialité de mes collaborateurs”. 2. „J’ai vu les pacifistes devenir bellicistes, les anti-Allemands devenir collaborateurs, les sages devenir fous et les fous se rasseoir”, G. Duhamel), simpla raportare a acestui cuvânt la verbul de bază collaborer este insuficientă; pe lângă etimologia propriu-zisă, e necesară identificarea circumstanţelor în care au apărut sensurile derivate (adică raportarea la referent). Astfel sensul substantivului în cauză, reflectat în cel de-al doilea exemplu citat mai sus şi care se caracterizează printr-un grad mai mare de concreteţe, comparativ cu celelalte sensuri ale sale, a apărut şi s-a specializat în Franţa, pentru exprimarea unui tip specific de simpatizant politic şi a faptului de a simpatiza cu nemţii, în timpul celui de al doilea război mondial (1940-1944). Pentru conformitate, a se vedea seria morfică a cuvântului collaborateurn. m.collaborerv. tr.2. pejor. „Agir en partisan d’une politique de collaboration (sens 2) collaboration n. f. 2. (1940) „Aide apportée à un ennemi occupant le territoire national”. Sensul „Agir en partisan d’une politique de collaboration” se atestă şi în următorul exemplu: „[...] Mon «Drieu et Brasillach» lui plaît beaucoup. J’ai tenté de répondre à la question suivante: pour quels motifs Drieu et Brasillach avaient-ils collaboré? La première partie de cette étude s’intitule: «Pierre Drieu la Rochelle ou le couple éternel du S. S. et de la juive» [...]” (P. Modiano).Cert e că motivaţia etimologică este, în cazul dat, inoperantă pentru stabilirea sensului evidenţiat al cuvântului şi doar raportarea la un referent concret şi la circumstanţe social-istorice (antrenarea motivaţiei referenţial-pragmatice) permite precizarea sensului actual şi deci dezambiguizarea semantică a cuvântului.
În planul sincronic al cercetărilor faptelor de limbă, apare problema re-evaluării etimologiei (şi, respectiv, a motivaţiei semnului lexical) şi în cazul aşa-zisei derivări prin suprimare (a derivării regresive). Ar fi rezonabil ca derivatele regresive ale unor cuvinte să fie considerate fundamentale pentru motivaţia etimologică a altor cuvinte din seria morfică la care ele aparţin. De exemplu, substantivul din limba franceză bouffen. f. pop. cu sensul„nourriture” ar putea servi ca bazăpentru verbul din care derivă bouffer IIv. tr. pop., având sensul„manger (en général, avec avidité)”. Raportarea la bouffe permite astfel delimitarea netă a acestui verb de omonimul său bouffer I. v. intr. care, din punctul de vedere al motivaţiei etimologice, trebuie considerat ca fiind de origine onomatopeică şi având sensul „augmenter de volume en se distendant”. Or, doar evaluarea etimologiei prin prisma seriei morfice, cu raportarea la derivatul regresiv ca punct de plecare în stabilirea motivaţiei etimologice, permite dezambiguizarea semantică, în cadrul sistemului funcţional al limbii franceze, a acestor două omonime şi prezentarea lor ca atare în dicţionarul limbii.
Siglele, ca semne lexicale al căror semnificant se constituie din numele literelor, comportă o motivaţie metalingvistică, care este prea puţin pertinentă pentru decodarea sensului acestor cuvinte. Astfel, pentru S.M.I.G. n.m., C.A.P.E.S. n.m., R.M.I. n.m., C.A.P.E.T. n.m. şi alte cuvinte alcătuite după acest model, simpla etimologie, reconstituită prin iniţialele formanţilor, este insuficientă pentru identificarea sensului pe care îl comportă; se impune antrenarea motivaţiei extralingvistice, pragmatice, unica pertinentă, în cazul lor, şi în stare să pună în evidenţă sensul. Doar prin raportarea la referent putem deduce că S.M.I.G. n.m. semnifică „Salaire minimal garanti”, R.M.I. n.m. are sensul de „Rémunération minimale garantie”, C.A.P.E.S. n.m. „Certificat d’aptitudes pédagogiques à l’enseignement secondaire”, C.A.P.E.T. n.m. „Certificat d’aptitudes pédagogiques à l’enseignement technique”, etc. Drept argument pentru considerarea acestor formaţiuni ca semne lexicale serveşte, pe lângă atestarea lor ca unităţi de registru al dicţionarului general de limbă (pentru conformitate, a se vedea, de exemplu, Larousse Lexis, p. 266) şi faptul că, deja, unele dintre ele sunt unităţi constituente ale seriei morfice. Cf.: Capésien, -enne n. Fam. „Etudiant qui prépare le C.A.P.E.S.”, care este inclus ca derivat în articolul lexicografic al lui C.A.P.E.S. n.m.; Smigard, -e n. „Ouvrier payé au salaire minimum interprofessionnel garanti”, inserat, conform tehnicii lexicografice adoptate pentru prezentarea unor derivate, în cadrul articolului de dicţionar consacrat cuvântului S.M.I.G. n.m.
 
Note
1 Articolul de faţă vizează o serie de fenomene lexicale comune pentru limbile română şi franceză.
2 Reformularea definiţiei acestui sens al verbului ne aparţine, întrucât definiţia propusă în dicţionar nu reflectă caracterul tranzitiv al verbului. Cf.: accélérer v. tr „Augmenter la vitesse d’un véhicule, d’un moteur ou le rythme d’ un organe” (Larousse Lexis, p. 12).
 
Referinţe bibliografice
1. Th. Hristea, Probleme de etimologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.
2. E. Coşeriu, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinocţiu, 1995.
3. Gr. Cincilei, Morfologia lexicală: obiectul şi sarcinile ei // Traducere din rusă de I. Dumbrăveanu, în L.I. Ilia, Slovo i predlojenie – bazisnye edinitsy iazyca, Chişinău, 2007, p. 106-115.
4. E. Coşeriu, Sincronia, diacronia e historia, Montevideo, 1958.
5. E. Coşeriu, El hombre y su lenguage, în El hombre y su lenguage, Madrid, Editorial Gredos, 1977, p. 13-33.
6. L. Lazăr, Limbaj şi semnificaţie: distincţia semantic vs. real în lingvistica integrală (II), în Limba Română, Chişinău, nr. 7-9 (145-147), 2007, p. 172-178.
7. N. Raevschi, Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. Pe bază de date lingvistice, Chişinău, Ştiinţa, 1988.
8. M. Avram, Introducere în studiul sufixelor, în Formarea cuvintelor în limba română. Volumul al III-lea. Sufixele, Bucureşti, Editura Academiei, 1989.
 
Dicţionare
1. Larousse Lexic – Dictionnaire de la langue française. Lexis, Librairie Larousse, Paris, 1979.
2. Petit Robert – Le Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique, Librairie Les Dictionnaires Robert, Paris, 1967, 1987.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog