Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EMINESCIANA

Discurs liric eminescian. Reţele lingvistice & câmp semantic

Mioara KOZAK

Alte articole de
Mioara KOZAK
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

În sfera atât de complexă a lexicului, asupra căruia se aplică lucrarea de organizare nouă a cuvintelor în contexte expresive, se impune mereu o lectură polivalentă, de actualizare a varii niveluri, întrucât profunzimea poetică oferă operei deschise sensuri actuale. Spaţiul imagistic eminescian numit prin cuvânt este contemplat prin configuraţiile proprii, subordonate sensului. Poezia – domeniu protejat al locuirii eului, „alcătuire suficientă sieşi, cu multiple iradieri de semnificaţie, prezentându-se ca o reţea de tensiuni ale forţelor absolute ce acţionează sugestiv asupra straturilor preraţionale, făcând să vibreze totodată şi zonele de mister ale noţiunilor”1 – este locul unde pătrundem în interiorul cuvântului, numindu-i valoarea materială şi funcţională deopotrivă, în încercarea de a armoniza criteriul semantic cu cel sintactic. Scriitura poetică este, astfel, un limbaj în limbaj. „Alegerea cuvintelor este marele şi tainicul meşteşug al unui adevărat poet. […] Să simtă cititorul că tocmai şi numai cuvântul întrebuinţat de poet este cel necesar, că oricare altul ar fi fost nepotrivit, ar fi dăunat fie armoniei, fie expresivităţii, fie altor factori constitutivi ai valorii integrale pe care trebuie s-o aibă orice unitate lexicală”2.
Poezia eminesciană rămâne reuşita sublimă în încercarea de a fixa limba română prin limbajul poetic: „Limbajul poetic şi poezia românească ajung, prin Eminescu, la conştiinţa de sine”3. „Întâlnirea” dintre cuvinte, aerul ce respiră între ele, iar nu simpla aşezare în diferite configuraţii relevă supleţea limbii, „marginile” şi „nemarginile” acesteia. „La Eminescu, criteriul de folosire a cuvintelor nu se călăuzeşte numai după intrinseca lor valoare materială, ci şi după valoarea lor funcţională” […]. „Unul din marile secrete ale lui Eminescu este acela de a fi pătruns înlăuntrul cuvântului, în cutia sa de rezonanţă, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile, cu întreaga bogăţie de sensuri, subsensuri şi semnificaţii, pe care le-ar putea scoate din adânc fiecare vibraţie a sa”4.
În demersul nostru avem ca finalitate a procesului analitic-interpretativ „feţe” sau ipostaze ale cuvântului poetic, „alcătuiri”, structuri, determinări, sensuri şi semnificaţii. Vom reţine idei atât din perspectiva interpretării lanţului verbal discursiv, cât şi din perspectiva construcţiei contextuale, urmărind atât aspectele procesuale, cât şi natura creatoare. „Modulaţiile” limbii se remarcă mai întâi la nivelul expresiei, chiar dacă ele sunt generate de conţinut. Analiza noastă va fi direcţionată dinspre conţinut spre expresie. Considerăm relevantă ideea hjelmsleviană conform căreia „distincţia dintre expresie şi conţinut şi interacţiunea lor în cadrul funcţiei semiotice sunt fundamentale în structura limbajului”5. Categoriile gramaticale, ca semne lingvistice, sunt constituite dintr-un semnificat şi un semnificant6. „În fiecare conţinut trebuie să recunoaştem existenţa unei forme specifice, a unei forme a conţinutului”7, creată de „funcţia – semn”8; în virtutea formei conţinutului şi a formei expresiei, „putem concepe o substanţă a conţinutului şi o substanţă a expresiei”9. Datorită formei conţinutului, „semnificaţia devine o substanţă-conţinut”10.
Observaţia lui Saussure conform căreia în fiecare moment limbajul implică în acelaşi timp un sistem stabilit şi o evoluţie, fiind în egală măsură o întreprindere actuală şi un produs al trecutului, a fost urmată de alte interpretări. Astfel, Eugeniu Coşeriu consideră că dihotomiile fixate de savantul elveţian limbă – vorbire şi individual – social sunt insuficiente şi adaugă o a treia componentă, intermediară, norma. Limbajul este considerat deci, începând cu Saussure, drept un sistem alcătuit din două subsisteme, limba şi vorbirea. Dumitru Irimia11 remarcă apropo de acestea, „un raport între două componente ale unei unităţi, care se implică în mod reciproc, fără a se confunda, care se opun fără a se elimina, care se neagă discret şi creator”. În funcţionarea textului ca mijloc şi ca produs al actului de comunicare intervin două straturi semantice principale: un strat preexistent comunicării, dezvoltat de planul semantic al termenilor lexicali din care textul se constituie, şi un alt strat, generat de însăşi desfăşurarea textului. Primul strat este reprezentat de sensuri concrete, lexicale, aflate în solidaritate cu trăsături semantice (lexico-gramaticale) abstracte,numite în analiza textuală reţele lingvistice; cel de-al doilea este reprezentat de diferite categorii de sensuri abstracte: configurare poetică (în analiza textuală).
Specificul categoriilor gramaticale rezultă din felul cum se construiesc cele două componente, conţinutul şi expresia, şi din relaţia care se stabileşte între ele. Conţinutul şi expresia categoriilor gramaticale au caracter dinamic, plasându-se între concret şi abstract, între lexical şi gramatical, menţinându-se în relaţie de solidaritate, existenţa unuia presupunându-l şi pe celălalt. „Ceea ce numim formă nu este, cum se crede, haina concepţiei poetice, ci însuşi corpul viu al poeziei. Conţinutul în sine este o abstracţie. Singura realitate este exprimarea”12.
Determinarea este „interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor şi obiectul denumit de substantiv, din perspectiva cunoaşterii în interiorul relaţiei clasă – constituenţi; (…) are mai ales conţinut sintactic; dezvoltarea unor funcţii sintactice echivalează cu ieşirea substantivului din condiţia lexicală”13.
Cuvântul – semn lingvistic central în funcţionarea limbii – generează, în lirica eminesciană, asocieri şi determinări inedite, poezia fiind un sistem de semne (conţinut, semnificaţie) şi un text lingvistic (fromă, expresie deci), în egală măsură. Funcţia poetică este cea care declanşează o stare de spirit specială în procesul de decodificare a mesajului lingvistic-artistic conţinut în poem. Verbul – element central în desfăşurarea discursului lingvistic – conţine în sine, în solidaritatea sens-expresie, direcţiile principale de organizare sintactică a textului poetic. Analiza noastră urmăreşte dihotomia conţinut – expresie (sensuri – structuri), având în vedere tipul de determinare ce se realizează între componenţii unei structuri poematice alese.
Am selectat spre analiză şase tipuri de structuri nominale cu determinativ.
 
A. Structuri discursive nominale sau verbale cu determinativ adjectival de tipul: subst .+ adj. sau / şi adj.1, adj.2, adj.n / adj. sau e.p.s.
Tehnica discursivizării, susţinută în expresie prin enumeraţie şi gradaţie, amplifică semnificaţia poetică.
Luăm spre exemplificare structuri cu determinativul adjectival: „dulce”„adânc”, „greu”, „alb” din versurile:
a. „Cugeţi. Cugetarea cu raze recipătrunde, / Loveşte chipul dulce creat de fantazie” (Povestea magului călător în stele, p. 396);
b. Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi” (Înger şi demon, p. 59);
c. „...deasupra lui vede / Doi ochi mari albaştri, adânci, visători” (Povestea magului călător în stele, p. 389);
d. „...şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită, / Părea ca o noapte neagrăde furtune-acoperită” (Înger şi demon, p. 60);
e. „Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese” (Egipetul, p. 53);
f. „Să oglindez într-însul adânc sufletul meu” (Povestea magului călător în stele, p. 396);
g. „Încearcă după codri greu capul de-l înclină” (Povestea magului călător în stele, p. 396);
h. „Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar” (O, stingă-se a vieţii..., p. 591);
i. „Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte. / Urechea mea pândea să le auză / – Abia-nţelese pline de-nţeles –/ Cum ascultau poeţii vechi de muză” (Terţine, p. 508);
j. „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, / Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, / Abia-nţelese, pline de-nţelesuri” (Trecut-au anii, p. 174);
k. „Tu inocentă, albă, ai trece surâzând” (O arfă pe-un mormânt, p. 407).
Întâlnirea dintre inteligibil şi sensibil este gestionată de antiteza „rece” vs. „chip dulce”, „cald”, „iubitor” în versurile: „Cugeţi. Cugetarea cu raze recipătrunde, / Loveşte chipul dulce creat de fantazie” (Feciorul de împărat fără stea. Povestea magului călător în stele, p. 396).Este o cu totul altă conotaţie poetică faţă de dulcele uman din versul: „Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi” (Înger şi demon, p. 59). „Chipul dulce creat de fantazie” tinde către un imaginar inteligibil – „dulcele creat de fantezie”: romanticul chip angelic (care, deseori, angajează în dihotomie demonicul).
Ochii mari e sintagma ce promite ochii adânci. Nimic nu-i întâmplător la Eminescu. Argumentăm afirmaţia prin lectura lineară oferită de semantica adâncului, care, nepierind în abisal, survolează aspaţialul: „infinit şi infinire” ca în versurile: „...deasupra lui vede / Doi ochi mari albaştri, adânci, visători.” (Povestea magului călător în stele, p. 389). Epitetul metaforic al „ochilor adânci” propune o traiectorie autoscopică: privirea se întoarce către sine.
Adjectivul adânc (sintactic: atribut adjectival) dezvoltă una dintre conotaţiile câmpului semantic al „nopţii”, care, printr-o echivalenţă sintactică (între subiectul frunte şi numele predicativ comparativ o noapte), se înscrie în semantica registrului nocturn, evidenţiat printr-o intensitate a întunericului: „noapte neagră”(Înger şi demon, p. 60).
Dinspre versul unui descriptiv fizic de o naturaleţe debordantă: „...şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită, / Părea ca o noapte neagrăde furtune-acoperită” (Înger şi demon, p. 60), adjectivul, prin schimbarea funcţiei sintactice din atribut adjectival în complement predicativ (e.p.s.) şi prin forma rară a pluralului adânce, aşezat într-o enumeraţie descriptivă a vegetalului, sparge matricea stilistică a epitetului ornamental prin semul [+ spiritual] aparent accidental, îndreptându-şi semantica spre o lectură reflexivă: „Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese” (Egipetul, p. 53).
Având fie valoare adjectivală ca determinant al substantivului suflet (atribut), fie valoare adverbială cu o sintactică a complementului predicativ (determinant verbului descriptiv „a oglindi” la un conjunctiv al posibilului real: „oglinda şi oglindirea”14, motiv romantic al eului aflat în solitudine, într-o tânjire ca des-sperare a celuilalt), lexemul adânc îşi impune dominanţa semantică procesuală prin devenire: „Să oglindez într-însul adânc sufletul meu” (Povestea magului călător în stele, p. 396). În versul: „Şi mişcă lumea ei negru măreaţă” (Adânca mare, p. 401), lexemul negru (echivalent al lui adânc adverbial) concurează cu semantica mişcării, un circumstanţial al intensităţii absolute a ritmurilor fiinţei. E un alt mod de exprimare a măreţiei lumii.
Adânc propune seria lexemelor orientate spre izotopia „infinitului şi infinirii”. Astfel, în cadrul construcţiei nominale bimembre, definite ca particularizare a eului liric prin deicticul adjectival posesiv, adjectivul adânc potenţează misterul, dar şi ineditul, fantezia romantică.
Aceeaşi analiză poate fi aplicată şi lexemului greu care, departe de a fi atributul unei mase corporale, este învestit cu o conotaţie a profunzimii, a adâncimii – abisalul. Topica inversă, similară construcţiei sus-interpretate, impune o semantică descriptivă lexemului greu mai acut evidenţiată faţă de circumstanţa comună a acţiunii: „a înclina greu”, adică „cu greutate, cu dificultate”: „Încearcă după codri greu capul de-l înclină” (Povestea magului călător în stele, p. 396).
Prin urmare, acceptăm poziţia sintactică a unui atribut în cadrul construcţiei nominale monomembre greu capul > capul greu. Dintr-o asemenea asociere, deducem greutatea gândului, profunzimea în aproape şi departe, exprimări ipostaziale ale spaţiului romantic.
Iată alte versuri ilustrative pentru substantivizarea adjectivului (aici: amar, rău): „Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar” (O, stingă-se a vieţii..., p. 591) sau: „Viaţa-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres” (O, stingă-se a vieţii..., p. 592).
Interesantă pare conversiunea substantivului înţeles obţinut dintr-un adjectiv provenit la rându-i din participiu (substantiv < adjectiv < verb, participiu): „Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte. / Urechea mea pândea să le auză / – Abia-nţelese pline de-nţeles/ Cum ascultau poeţii vechi de muză” (Terţine, p. 508). În nominalul obţinut (înţelesînţelesuri), se păstrează astfel şi natura atributivului, cât şi natura verbală a comunicării. Substantivul înţeles se îndepărtează de radicalul semantic al înţelegerii ca audiţie, aspirând la semantica ce impune geniul: înţeles ca putere a minţii de a pătrunde adâncul lucrului aflat în „lucrare”, în devenire: „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, / Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, / Abia-nţelese, pline de-nţelesuri” (Trecut-au anii, p. 174).
Poetic, cuvântul e sursă a înţelesului, comprehensiune solitară, iar eresul, generator de înţelesuri – sursă a lecturii plurale a semnificaţiilor propuse de textul poetic.
Într-o pledoarie pentru o poetică a fiinţei, subiectul şi verbul predicativ se cufundă în câmpul semantic al „candorii”: adjectivele-epitete inocentă, albă şi gerunziul surâzând – toate trei e.p.s. inventariate, în poezia eminesciană, prin stilistica femininului etern: „Tu inocentă, albă, ai trece surâzând...” (O arfă pe-un mormânt, p. 407). Surâzând – starea inocenţei prelungite – semnifică atuul celei care, mâine, (îl) va înşela în iubire: treci surâzând este sintagma care introduce semnificaţia femeia-demon: e doar surâsul „giocondei” care se însoţeşte „cu (ale tale) braţe albe, moi, rotunde, parfumate” (Noaptea, p. 52). Aici, determinantul substantival braţe, prin cele patru epitete ornante (adjective), oferă un imaginar acut al simţurilor.
O semnificaţie poetică inedită a adjectivului alb (e.p.s.) o aflăm în versurile: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă” (Melancolie, p. 73). Din simbolul general al inocenţei, al candorii, albul devine o lume spartă, vid de lume. Luna e golită de semnificaţiile nocturnului cadru idilic – sintagma trece albă (p.v. + e.p.s.) semnifică o trecere absentă, fără văpaie, fără de pasiune.
Alteori, în poziţia de e.p.s. se află adjective urmate de substantive, ca în versurile: „Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele / Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie” (Înger şi demon, p. 59). În această structură observăm regentul nominal subiect asociat relaţional cu patru e.p.s.: un adjectiv „fericită”, cu un semantism afectiv plenar, urmat de trei substantive, fiecare fiind un simbol al ipostazei feminine: înger – angelic, rege – justiţiar, femeie – daimon.
Concluzia 1: Topica inversă a adjectivului în versul eminescian impune o semantică a nemarginii ca aspaţialitate a descriptivului romantic. Necuprinderea nici pe departe nu-i o pierdere a perspectivei, căci infinirea sugerată de adânc, greu surprinde prin extremele spaţiale numite prin dihotomia departe vs aproape, şi mai mult: propune o conştientizare a cuvântului poetic! Astfel, clasa determinativelor suferă o transformare calitativ-superioară: prin conversiunea substantivală, lexemul adânc accede la statutul „exprimării” naturii lucrurilor! Sau, altfel spus, participând la o izotopie a spaţialităţii, observăm facilitatea morfologică a schimbării clasei lexico-gramaticale a adjectivului. Substantivul adânc nu ne mai surprinde: substantivizarea în astfel de cazuri este explicabilă prin varietatea semantică propusă de nucleul câmpului lexical: adânc este sinonim cu depărtare, infinire şi infinit. Ba mai mult: la nivelul aceluiaşi vers, este operant imaginarul superlativ al infinirii: adâncul, prin elementul de relaţie copulativ, este echivalent al „nopţii adânci”, timp romantic al lucrării poetice: „Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă” (Nu mă-nţelegi, p. 201).
Concluzia a 2-a: Putem reprezenta câmpul semantic al „adâncului”, astfel, prin universaliile semantice: fizic („frunte adâncă”) → vegetal / spiritual („tufe... ce cresc adânce”) → imaginar sensibil; uman („adânc sufletul”) → imaginar inteligibil; infinit, infinire („greu capul de-l înclină”) → imaginar metafizic; cuvânt poetic („plin de-nţeles / pline de-nţelesuri”) → imaginar antimetafizic. Observăm o configurare a sensului poetic dinspre „adânc” spre „comunicare poetică”.
Concluzia a 3-a: Inversiunea (reprezentată prin topică) este figura sintactică ce eliberează adjectivul de latura pur descriptivă, facilitând fluxul nominal în configurarea poetică eminesciană15.
 
B. Structura nominală cu determinativ adjectival / nominal de tipul: subst. / pron. + vb. copulativ + adj.1 (adj.n)
Spre exemplificare, dăm versul: „Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol” (Călin [file din poveste], p. 81). Adjectivele trist, respectiv gol, poziţionate sintactic în locul numelui predicativ, devin epitete de caracterizare ale unui eu resemnat în solitudine. Mai mult: adjectivul gol primeşte semnificaţia vidului sufletesc, actualizând un bizar registru spiritual în care omul se neagă – un fel de autoeliminare din sfera uman(oid)ului. Adjectivul gol desemnează starea de sterp, steril – o perspectivă „epigonică”.
Concluzie: Adjectivul-nume predicativ completează semantica nominalului regent.
 
C. Structura nominală cu determinativ adjectival / nominal de tipul: subst. + cea, cel + adj. / prep. + subst. din versurile:
a. „Departe doară luna cea galbenă – o pată” (De câte ori, iubito..., p. 108);
b. „Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde” (Scrisoarea III,p. 130);
c. „Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...” (Scrisoarea III, p. 130);
d. „Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde” (Scrisoarea III, p. 130);
e. „Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează” (Scrisoarea IV, p. 138);
f. „Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi, / Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să te mai saturi –” (Scrisoarea IV, p. 139);
g. „Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, / Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit” (Scrisoarea IV, p. 141);
h. „ Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag” (Povestea magului călător în stele, p. 378);
i. „Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice” (Scrisoarea V, p. 144);
j. „Lumină peste regii cei dacici laolaltă” (Gemenii, p. 603);
k. „Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă” (Gemenii, p. 606).
Articolul demonstrativ cel, cea, declinat cu substantivul articulat [+ morfem al determinării hotărâte], morfologic, influenţează şi validează corectitudinea acordului adjectivului în gen, număr şi caz cu substantivul determinat: „luna ceagalbenă”, „părul cel negru”, „cântul celneisprăvit” etc. Dacă formal (morfologic) morfemul determinării (cel / cea) validează categorizatorii nominalului (gen, număr, caz), semantic îi actualizează semele contextual-nominale, şi anume: în structura „cântul cel etern neisprăvit” avem sintagma nominală „cântecul cel neisprăvit”, iar „etern” se detaşează într-o circumstanţă modală pentru determinatul participial cu valoare adjectivală: „neisprăvit”. Interesant în acest sens este respectarea acordului în genitiv, singular şi feminin: „lumii ceiantice”.
Secvenţa nominală ce înregistrează prezenţa morfemului cel / cea surprinde prin atenuarea semnului nominal (luna, părul, cântul etc.) ce păleşte semantic în faţa adjectivului determinativ. Astfel, în aceste structuri, dominant va fi adjectivul, chiar postpus. Dominanta semantică adjectivală este aservită sensului poetic: galben, alb, negru etc. impun un câmp cromatic; alb vs negru este dihotomicul câmp al unui eros esenţializat: negru → voluptate / demonicul; alb → inocenţă / angelicul etc.
Prin frecvenţa lor atât în discursul liric preromantic, cât şi în discursul romantic eminescian, structurile nominale cu adjectivele dulce şi drag precedate de demonstrativul cel / cea au constituit pentru critici (cf. Edgar Papu) obiectul de cercetare al categoriei estetice a „dulcelui” raportată la semantica „senzualităţii”, prin urmare la un imaginar sensibil, prezent în poezia eminesciană de tinereţe: „noaptea ceadulce”, „chipul cel drag”.
Deosebit de sugestive sunt structurile nominale de tipul: subst. + cea, cel + prep. + subst., în care particula cea / cel accede către semantica unui pronume semiindependent determinat obligatoriu la dreapta de un nominal ce îşi impune semantica asupra întregii structuri. Aşadar, în „armonia ceadin sfere”, vizualizăm sfera ca spaţiu al armoniei: „Pân-a nu-şi ajunge culmea acea magică durere, / Ce-o produse-n a lui suflet armonia ceadin sfere” (Scrisoarea V, p. 142).
În alt vers, prin imaginea „calea vieţii ceade spini”, receptăm tragicul destin al umanităţii, reiterare a vieţii lui Iisus: „Ca sigur să calc calea vieţii ceade spini” (Povestea magului călător în stele, p. 379).
În reiterarea categorizatorilor nominali, rareori poetul recurge la dublarea articolului hotărât printr-un articol genitival (posesiv), tot un morfem al determinării hotărâte, ca în versul: „M-oi duce pân’ la poala a muntelui Pion” (Povestea magului călător în stele, p. 379), în care articolul „a” propune o continuitate semantică a determinatului nominal „poala”, iar imagistic pledând pentru orizontalitate. Stilistic, prezenţa acestui tip de articol evidenţiază oximoronul: „poala a muntelui” semnifică intersectarea lumilor: orizontalitatea cu verticalitatea!
Concluzia 1: Demonstrativul deteminativ cel / cea precum şi posesivul al / a actualizează stratul semantic al adjectivului aflat în „competiţie” cu substantivul din sintagma poetică. Adjectivul preia controlul semantic asupra nominalului: el nu va mai exprima calitatea, caracteristica regentului, ci va deveni o existenţă: adjectivul asediază şi sufocă, în cele din urmă, semnificaţia substantivală.
Concluzia a 2-a: Semantic, secvenţa-morfem a determinării cel / cea, respectiv al / a, creează repausul sau starea pe loc a clipei în contemplarea lumilor poetice.
 
D. Structura nominală cu determinativ substantival în genitiv de tipul: subst. + subst., G., exemplificate prin versurile:
a) „Şi să nu pot de somnul pământului s-adorm?”;
b) „În mantia răcelii mă-nfăşur dar şi tac” (N-am fost la înălţime, p. 588);
c) „Vuieşte a vântului arfă de-aramă” (Povestea magului călător în stele, p. 384);
d) Metalica vibrândă a clopotelor jale” (La mormântul lui Aron Pumnul, p. 15);
e) „Să nu zic despre mine, ce omului s-a zis: / Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis” (O, stingă-se a vieţii..., p. 592).
Sintagma somnul pământului (a) – regent substantival + subordonat substantival în genitiv – concentrează semantismul static dinspre un plan individual spre unul universal, prin prezentul verbal s-adorm din acelaşi câmp semantic al „somnului”, având ca finalitate starea de „somn metafizic”. Genitivul este aici o formă a expansiunii spaţiului metaforic al somnului.
Al doilea vers (b) conţine oximoronul [+ cald] vs [+ frig, rece]: mantia răcelii – forma de genitiv se angajează dihotomic spre a reface inerţia de la începutul lumii. Prin urmare, genitivul aici nu mai este o completare, o „încurajare” a câmpului semantic, ci un contrapunct, un echilibru în refacerea unităţii universale.
În sintagma a vântului arfă (c), genitivul, aflat în topică inversă faţă de regent, impune tonalitatea stihială a muzicii harfei – o simfonie a naturii! Prin urmare, genitivul asociat în expresie cu inversiunea capătă dominanţă în câmpul semantic; aici, stihialul, urgia e semn al unei naturi dezlănţuite. Aceeaşi stilistică o sugerează şi genitivul a clopotelor faţă de regentul jale (d), şi anume: clopotele preia în ecou starea de melancolie, trecând-o hiperbolic în metalica vibrândă jale... a clopotelor.
Versul „Să nu zic despre mine, ce omului s-a zis: / Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis” (O, stingă-se a vieţii..., p. 592) este un intertext biblic, în care cele două lexeme îşi verifică echivalenţa semantică prin inversiune: ambele, şi visul şi umbra, au semnificaţia efemerului... omul e trecător prin lume, un risipitor.
Concluzie: Forma de genitiv a subordonatului faţă de un substantiv amplifică vs diminuează sau încurajează vs contracarează semnificaţia regentului.
 
E. Structura nominală cu determinativ substantival / apoziţie, exemplificată prin versurile:
a. „În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic....” (Gemenii, p. 606);
b. „Ea prinde chip şi formă, o formă diafană, / Înger cu aripi albe, ca marmura de pal” (Povestea magului călător în stele, p. 394);
c. „Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă” (Gemenii, p. 606).
Apoziţiile dezvoltate (de obicei) se remarcă prin caracterul evocator: primul substantiv din sintagma apozitivă (zeu, o formă, înger, rege) stabileşte un statut clar, ipostază ce prinde contur prin determinările ulterioare.
Concluzie: Apoziţia generează un surplus de cunoaştere a regentului nominal.
 
F. Structura nominală cu determinativ substantival în acuzativ, exemplificată prin versurile:
a) „Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine / Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri” (Epigonii, p. 44);
b) „Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind” (Înger şi demon, p. 58).
Determinativul substantival în acuzativ fragmentează semnificanţa nominalului-regent. Astfel, în sintagmele o mare de visări, picături de smoală, dominanta semantică a regentului (mare, picături) defineşte cadrul poetic.
Concluzie: În structurile de tipul regent nominal + subordonat substantival în acuzativ, regentul îşi impune semnificaţia poetică.
 
Abrevieri utilizate
adj. – adjectiv
e.p.s. – element predicativ suplimentar
prep. – prepoziţie
p.v. – predicat verbal
subst. – substantiv
 
Note
1 Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Bucureşti, EPLU, 1969, p.11.
2 Iorgu Iordan, Limba literară. Studii şi articole, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977, p. 201.
3 Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Junimea, 1979.
4 Edgar Papu, Din clasicii noştri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, p. 119-120.
5 Louis Hjelmslev, Preliminarii la o teorie a limbii, Bucureşti, 1967, p. 77.
6 Terminologie saussuriană.
7Louis Hjelmslev, Preliminarii la o teorie a limbii, Bucureşti, 1967, p. 101.
8 Idem, op. cit., p. 105.
9 Idem, op. cit., p. 113.
10 Idem, op. cit., p. 101.
11 Dumitru Irimia, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1986.
12 D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 63-64.
13 D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 54.
14 Nu poate să treacă neobservată forma verbală „a se oglindi” cu morfemul „-ez-” ce suportă similitudinea cu alternanţa fonetică: „d” cu „z” a pluralului „oglinzi” (oglindă-oglinzi), încât verbul propune o disipare a imaginii poetice nu în sensul risipitor, ci al strângerii departelui într-un aproape „dureros” mereu!
15 Cf. D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 51-55, 85-87.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog