Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Arheologia metaforei

Constantin I. CIOBANU

Alte articole de
Constantin I. CIOBANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Născut în 1958 în satul Oniţcani, raionul Criuleni, absolvent al Şcolii Republicane Medii-Internat de Arte Plastice (actualmente Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”) şi a Facultăţii de Grafică de Carte a Academiei de Arte din Sankt Petersburg (1984), plasticianul Simion Zamşa se impune în peisajul artistic al republicii în a doua jumătate a deceniului nouă, fiind una dintre cele mai proeminente prezenţe ale optzeciştilor în domeniul graficii de şevalet.
Premiant al „Saloanelor Moldovei ’92” (cu Scararealizată în acvaforte) şi al concursului naţional „Bacoviana”, Bacău (1994), Simion Zamşa este un artist solicitat atât de organizatorii diverselor vernisaje, cât şi de colecţionarii particulari.
Geografia periplelor operelor sale, realizată fie individual, fie în cadrul diverselor expoziţii, cuprinde patru continente: Europa, Asia, Africa şi America. Germania şi Bulgaria, Franţa şi Islanda, Finlanda şi Spania, Nepalul şi Tunisia, Nicaragua şi Rusia, nemaivorbind de România şi Moldova natală, sunt ţările în care iubitorii de artă au avut posibilitatea să cunoască creaţia pictorului.
Cu toate dificultăţile ce le prezintă piaţa noastră de opere artistice, aflată astăzi într-o stare încă incipientă şi derizorie din punctul de vedere al încetăţenirii valorilor spirituale autentice, Simion Zamşa se pare că a reuşit să străpungă zidul, la prima vedere de netrecut, al anonimatului, devenind, prin creaţia sa, o prezenţă permanentă într-o serie de colecţii particulare de prestigiu din Israel, S.U.A., Franţa, Anglia şi Suedia.
În fond, cu toţii suntem nişte săpători; unii sapă căutând vestigii, alţii cartofi, unii dezgroapă cărţi uitate, alţii îşi sapă şefii. Hârleţul şi târnăcopul sunt permanent în preajma noastră – dacă nu realmente, cel puţin la modul figurat. Este un săpător şi Simion Zamşa. Şi la propriu, şi la figurat.
Plasticianul a înlocuit hârleţul şi târnăcopul cu acul de gravor şi ustensilele litografice. Pământul sau colbul arhivelor – cu placa de piatră litografică sau cu placa de metal destinată acizilor. Şi, ce e cel mai important, predilecţia pentru săpături şi arheologie a ştiut să o canalizeze în direcţia cuvenită: persistenţa memoriei.
Anume memoria, prin promotorii săi, devine laitmotivul creaţiei artistului din ultimii cinci-şase ani. Martorul înzestrat cu o cameră de luat vederi (acvaforte) tinde să răpească tranzitoriului o secvenţă de durată pentru a-i da strălucirea eternităţii. Sigiliulne transportă în lumea de mult uitată a scrierilor cuneiforme mesopotamiene, în lumea despoţilor orientali, legislaţiilor hammurabiene şi a astrologiilor babiloniene. Povara(inspirată din poezia lui Nicolae Dabija), cu troiţa-i de răscruce şi bourul înstelat, parcă ne-ar şopti: „Păstraţi-vă memoria, oricât de dureroasă ar fi ea!”.
Memoria este ceva sacru. Uneori face parte din sacral. Ea sfidează timpul chiar şi atunci cînd acesta capătă viteze uraganice. Aşa, clătinându-se pe aripile furtunii, biserica va dăinui în timp şi prin timp. Nu degeaba şi lucrarea este intitulată Prin timp(1988).
Or, pentru a fi vie, perenă, capabilă de reînnoire, memoria, asemeni timpului, asemeni naturii, este ciclică. Tot aşa precum este ciclică „unitatea solară”în toate culturile lumii. De la Zamolxis-ul geto-dacic şi până la Quetzalkoatl-ul mezo-american nimeni nu va îndrăzni să curme periodicitatea şi ritmicitatea Universului. Or, aceasta şi este chezăşia nemuririi şi mântuirii.
Nici chiar împăratul Roşu, în nebuneasca-i vânătoare (Vânătoarea împăratului Roşu), nu va cuteza să atenteze la armonia universală. Ochiul şarpelui(acvaforte) sau Lupoaica(tuş, peniţă) vor sta mereu de veghe şi nu vor îngădui încălcarea celor predestinate.
Regăsim lupoaica etruscă – simbol al Romei – şi în Scara(acvaforte), această replică destinată ascensiunii pitagoreice materializate în triunghiul negru-brun din centrul foii. Spre ce tinde această ascensiune? Şi este oare o ascensiune? Sau poate o veşnică reîntoarcere spre ascendenţă? Răspunsul să-l dea privitorul.
Una din performanţele artistului, ca realizare, ca bogăţie a texturii grafice, o prezintă Cardinaliişi Masa tăcerii, sau ochiul şarpeluiParţial înrâurite de creaţia lui Manzu şi a lui Brâncuşi, acestea sunt nişte metafore ale comunicării prin tăcere. Asemeni vestigiilor arheologice, ce strigă în muţenia lor, tac şi cardinalii. Dar cât de grăitoare sunt figurile lor, profilurile mitrelor etc. Tac şi personajele groteşti din Masa tăcerii.Dar face oare să ştim despre ce vorbesc?
O sinteză a filozofiei artistului pare să ne-o destăinuie Ianusul realizat în acvaforte. Aici vedem şi faţa, şi reversul: şi ironia, şi dramatismul duratei. Ianus, această zeitate veche latină, cel cu două feţe şi cu atât de importante implicaţii calendaristice (ianuarie!), este în acelaşi timp şi judecător, dar şi marionetă, şi zid de nestrăbătut, dar şi uşă larg deschisă. Viitorul şi trecutul, aceşti doi adversari ireconciliabili, premise ale istoriei, îşi găsesc în Ianus obârşia şi împăcarea. Tinereţea şi bătrâneţea coincid în hermele bicefale cu două profiluri. Să fie oare încă o mărturie a ciclităţii şi periodicităţii universale?
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog