Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Diferenţieri tipologice între discursul autobiografic şi cel biografic

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Desprinsă din matricea generoasă a literaturii de mărturisire, autobiografia [fr. autobiographie – „povestea vieţii celui care o scrie”)ocupă astăzi un loc aparte, date fiind reperele, dimensiunile şi paradigmele formale ale acestui tip de scriitură. Interesul sporit faţă de universul interior, nedisimulat, tendinţa reflectării experienţei unice, preocuparea pentru descoperirea propriei individualităţi şi, prin aceasta, înţelegerea fiinţei umane a determinat exprimarea sincerităţii literare în forma sa de predilecţie, reprezentată, printre altele, de textul autobiografic. În mod esenţial, orice jurnal, corespondenţă, autobiografie, amintire constituie mărturisiri ale autorului.
Chiar dacă autobiografia, ca formă literară, se impune încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin operele lui J.-J. Rousseau, Goethe, Wordsworth, Alfieri, panoramele istorice şi cercetările psihologice de până nu demult îşi limitau comentariile doar la probleme de ansamblu, vizând publicarea antumă sau postumă, veracitatea şi limitele sincerităţii, fenomenologia memoriei şi tehnicile de autoanaliză, posibilităţile cunoaşterii de sine, construirea personalităţii şi căutarea sensului existenţei etc. Considerat mult timp un gen minor, reprezentând un segment ambiguu, definit prin condiţia sa de autenticitate şi de sinceritate, dar care are o formă oarecum decorativă, un aspect convenţional, artificial, pentru că între momentul contemplării propriului sine şi momentul transpunerii acestei contemplaţii se impune un interval al reflecţiei, textul autobiografic îşi susţine cu dificultate dreptul la existenţă. Dacă Georges Gusdorf, Philippe Lejeune şi Tzvetan Todorovsusţin ideea unui gen autobiografic autonom, alţi cercetători (Jean Starobinski1, George May2) vorbesc despre un gen în curs de constituire sau despre o „explozie a genurilor”. Ph. Lejeune3 consideră că definiţia autobiografiei implică intervenţia unor elemente ce ţin de categorii diverse: forma limbajului („povestire retrospectivă în proză”), subiectul tratat („viaţa privată” sau „viaţa interioară”), situaţia autorului şi poziţia naratorului şi, în primul rând, contractul de identitate sau pactul autobiografic. Aşadar, autobiografia, „rezultat al unei detaşări lucide şi distanţări în timp, care permite depăşirea contrazicerilor de moment prin construirea elaborată a unui personaj care să ordoneze materia realului, potrivit unei idei auctoriale”4, constituie o „povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existenţă, atunci când pune accent pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria personalităţii sale”5 sau, în altă accepţie, reprezintă „povestea vieţii celui care o relatează, de obicei o personalitate care a marcat epoca sa printr-o realizare deosebită; în acest fel, autobiografia include şi o privire asupra vieţii mai largi dintr-un domeniu de activitate propriu autorului (artă, politică, ştiinţă, viaţă militară ş.a.)”6.
Diferitele încercări de definire a genului autobiografic reunesc aceste puncte de vedere multiple, insistând asupra proiectului autorului de a cuprinde şi de a înţelege „propria sa viaţă” în totalitatea ei; este pusă în evidenţă ideea de construcţie, de unitate, de „sinteză a eului”, precum şi intenţia de a transmite o „viziune asupra lumii”7. Examinând conţinutul definiţiilor autobiografiei, conchidem că pot fi identificate în interiorul lor mai multe segmente de conţinut: funcţia primordială este cea cognitivă, având un caracter iniţiatic; reprezintă consecinţa unui veritabil cult al adevărului; este mai puţin invocaţia unei imagini ideale şi mai degrabă evocarea unui eu care îşi caută fără încetare propria identitate; este deopotrivă un document, o scriere cu caracter depoziţional în care ecourile lumii se întâlnesc cu subiectivitatea celui care se scrie pe sine la modul cel mai propriu; se presupune o identitate între eul naratorului şi cel al autorului, a cărei primă expresie este numele propriu înscris pe pagina de titlu etc.
Ca formă a limbajului, biografia [fr. biographie – „povestea unei vieţi”) este o povestire retrospectivă, pe care o persoană reală o face despre existenţa altcuiva, subiectul tratat constituind viaţa individuală, istoria unei personalităţi, alta decât cea a autorului. Întreaga povestire biografică porneşte de la o celulă iniţială destul de simplă, de la o trăsătură schematică prin care se rezumă intenţia, având o anumită întindere, care organizează şi prezintă cronologic, pe baza unor documente de diverse tipuri, viaţa unor personaje importante sau celebre. Biografia apare, astfel, ca o lucrare edificată în interiorul unei structuri unitare ce cuprinde întreaga lume faţă de care personajul îşi stabileşte propriile coordonate, înfăţişându-se în toată diversitatea şi adâncimea personalităţii lui.
Spre deosebire de autobiografie, în care persoana I figurează ca semn al unei conştiinţe centrale care organizează povestirea, biografia este o povestire referenţială al cărei mod principal de expresie este „persoana a III-a” sau „naraţiunea heterodiegetică”8. Ea aduce o informaţie asupra unei realităţi exterioare textului, supunându-se, prin aceasta, unei probe de verificare, pentru a determina gradul de exactitate a povestirii. Deosebirea principală faţă de autobiografie – povestire referenţială autodiegetică – constă în ierarhizarea raporturilor de asemănare şi identitate, care au funcţii diferite în cele două tipuri de discurs. „În biografie, asemănarea fondează identitatea, în autobiografie identitatea fondează asemănarea.”9
Daniel Madelénat10 propune următoarea definiţie a biografiei, bazată pe criterii variate ca forma, subiectul tratat, viziunea despre lume, perspectiva sau focalizarea naraţiunii: „povestire scrisă sau orală în proză pe care un narator o face despre viaţa unui personaj istoric, punând accentul pe singularitatea unei existenţe individuale şi pe continuitatea unei personalităţi”.11 Deşi naraţiune referenţială, cu o funcţie, în primul rând, informativă, biografia tinde uneori spre mitificare, prin dimensiunile legendare pe care le capătă unele existenţe şi prin descoperirea semnificaţiei lor simbolice. Ea reprezintă numeroase forme mixte (cf. biografia ilustrată), subgenuri (portretul literar, psihobiografia, romanul biografic), contaminări voluntare sau involuntare cu alte opere referenţiale sau de imaginaţie. Modelul românesc privilegiat al biografiei rămâne cel romanesc, prin împrumutul unor procedee formale. Modul, temporalitatea, ritmul, instanţa şi perspectiva – proprii textului romanesc – devin şi principalele categorii narative ale textului biografic. Pornind de la diferitele producţii ale biografiei care tind să intre în sfera paraliteraturii, Ph. Lejeune le cataloghează drept fenomene de „dereglare a enunţării”, ca abateri faţă de situaţia clasică.
În momentul actual, se poate observa nu numai vitalitatea deosebită a genului biografic, dar şi o revenire a autorului în atenţia criticii. A face să dispară total autorul, a-l neantiza pentru a descoperi mai bine sensul unui text era considerat, încă din perioada de înflorire a criticii structuraliste, un punct de vedere restrictiv şi discutabil. Dacă, în prima jumătate a secolului al XX-lea, îmbogăţirea metodelor de cercetare s-a datorat în mare măsură intuiţionismului bergsonian şi, mai târziu, psihanalizei, acum se vorbeşte despre un impact al biografiei cu psihologia, cu sociologia şi cu studiul mentalităţilor.
Ca formă literară, autobiografiase impune la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar termenul propriu-zis apare înregistrat în dicţionare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din Antichitate se păstrează puţine lucrări de tip autobiografic, deoarece în perioada dată istoria şi autobiografia făceau corp comunaşa cum se poate observadinIstoriile lui Herodot,din Anabasis-ul lui Xenofon sau din Comentariile lui Cezar. Deşi cunoscută din Antichitate, autobiografia nu devine un gen aparte decât în momentul în care individul capătă importanţă şi relief în ansamblul umanităţii. Găsindu-i uneori originea îndepărtată în Meditaţiile lui Marc Aureliu, care datează încă din secolul al II-lea d. Ch., istoricii genului consideră în general ca primă operă autobiografică lucrarea lui Benvenutto Cellini – Viaţa lui Benvenuto Cellini, scrisă de el însuşi (Vita di Benvenuto Cellini scritta da lui medesimo), scrisă între 1558-1566.
Biografia, la fel, îşi află rădăcinile încă din Antichitate, unde ea a cunoscut mai multe forme, precum elogii funerare, descrierea caracterelor şi vieţilor oamenilor iluştri etc. Interesul documentar se îmbina aici cu intenţiile moralizatoare, dar aceste biografii rămân, în esenţa, „anistorice”. Condiţiile de emergenţă a variantei moderne a studiului biografic şi autobiografic – „rezultat al dinamizării omului”12, pot fi descifrate la limita dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când s-a impus şi denumirea actuală. Termenul „biografie” apare însă pentru prima oară în 1683, într-o lucrare a scriitorului englez John Dryden asupra vieţii lui Plutarh. În istoria culturii universale se semnalează succesiunea a trei mari paradigme biografice: clasică, romantică, modernă. Fiecare perioadă a oferit un cod (epic, eroic romanesc, intimist), o serie de constante tematice şi de constrângeri narative care asigură discursului biografic din epoca respectivă o anume unitate stilistică.
Biografia cu substrat moral, pilduitor este cultivată şi în Evul Mediu (hagiografii târzii, cu elemente documentare) şi în Renaştere (Th. Morus, Viaţa lui Pico della Mirandola, 1510; G. Vasari, Vieţile pictorilor iluştri, 1510 etc.), până târziu în secolul al XVIII-lea, când începe să însemne un pretext pentru meditaţia asupra rolului individului în istorie, destinul oamenilor iluştri şi filozofia istoriei (Voltaire, Viaţa lui Carol al XII-lea, 1727; Samuel Johnson, Vieţile poeţilor englezi, 1781 etc.). Romantismul, cultul eroilor (Th. Carlyle) şi al oamenilor excepţionali aduc o epocă de înflorire a biografiilor scrise de poeţi, nu numai de istorici (R. Southey, Viaţa lui Nelson, 1823; Th. Moore, Viaţa lui Byron etc.).
În esenţă, situaţia se prezintă în termeni cât se poate de limpezi: „Dacă «viaţa» se desfăşoară pe trei planuri, iar existenţa celor trei «euri» constituie o realitate indiscutabilă, rezultă că biografia nu poate fi decât de trei tipuri: vieţii empirice, practice, îi corespunde biografia de fapte exterioare, de tip documentar-istoric; vieţii interioare îi corespunde biografia de evenimente «secrete», morale, intelectuale, de tip portretistic; vieţii creatoare îi corespunde biografia de evenimente spirituale, echivalente cu procesul de formare al operelor, al personalităţii artistice, de tip spiritual, genetic”13.
Deşi cele două specii ale literaturii de frontieră, autobiografia şi biografia, au debutat fără a avea o funcţie estetică bine precizată, având un caracter oarecum accidental, astăzi ele au ajuns să reprezinte totuşi literatura. În momentul actual, se poate observa nu numai vitalitatea deosebită a acestor specii, dar şi o revenire a autorului în atenţia criticii, viaţa unor autori devenind mai interesantă, mai incitantă decât opera propriu-zisă.
 
Note
1 Jean Starobinski, Relaţia critică, Bucureşţi, Editura Univers, 1976.
2 Cf. George May, L’Autobiographie, Paris, P.U.F., 1979.
3 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, Bucureşti, Editura Univers, 2000.
4 Vasile Nicorovici, Autentismul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984, p. 171.
5 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, Bucureşti, Editura Univers, 2000, p. 12.
6 Dicţionar de termeni literari (coord. Mircea Anghelescu), Bucureşti, Editura Garamond, p. 29.
7 Philippe Lejeune, L’Autobiographie en France, Paris, Colin, 1979, p. 128.
8 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, Bucureşti, Editura Univers, 2000, p.38.
9 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, ed. cit., p. 38.
10 Cf. Daniel Madelénat, La biographie, P.U.F., 1984.
11 Idem, p. 26.
12 Tudor Vianu, Opere, vol. X, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 129.
13 Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 256.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog