Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Nicolae Breban vs. „romanul minimalist”

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Aparţinând lui Dimitrie Grama, năstruşnica idee a romanului minimalist n-a rămas fără ecou. Până se va ivi cartea pe care o promite Artur Silvestri (ca document „de reflecţie colectivă”, adunând mărturiile celor interesaţi de temă, implicit respondenţi la ancheta propusă), se cuvin lămurite câteva chestiuni. Să observăm, întâi, că, oferind o „explicaţie”, în viziunea lui D. Grama, urmând calea minimalist-esenţială, inspiraţia se reduce „doar la câteva propoziţii”. Ele ar conţine, in nuce, întregul şi ar îmbia cititorul la o continuare mentală, dezvoltând „o infinitate de posibile romane”. Cititorul, aşadar, ar deveni părtaş , întregind cu hărnicie lucrarea. Fiindcă dl Grama e convins că romanul clasic este, azi, „un animal rănit mortal” şi în nici un caz nu putem judeca specia romanescă „la gramaj”, bifând cuvenita „normă de cuvinte”, aluvionară, se înţelege. Şi pentru a ne convinge, autorul produce grabnic trebuitorul exemplu, îndemnându-ne să citim (rapid) Sirenaun roman de dragoste, ameninţându-ne că poate scrie orice fel de romane!
Propunerea dlui Grama ridică, vai, câteva întrebări. N-o fi, oare, romanul minimalist o contradicţie în termeni? Nu cumva ideea finalului deschis nu e chiar de ultimă oră? Bătătorită deja, calea recomandată de „pionierul” D. Grama rămâne, credem, doar o amuzantă aventură intelectuală. Dar chestiunea trebuie judecată contextual, fiindcă în discuţie e chiar soarta romanului. Or, cititorul de azi, în criză de timp, presat de atâtea obligaţii, îşi mai poate îngădui „zăbava cetitului”, înfulecând romane voluminoase? Care, iată, apar, deşi reculul lecturii este o evidenţă. Încercăm, în cele ce urmează, a poposi asupra acestor neliniştitoare întrebări, schiţând – cercetând epoca – şi câteva posibile, deloc tonice, răspunsuri.
Epoca noastră, în plin imperialism mediatic, face din comunicare, se ştie, un fenomen de civilizaţie totală. Soarta romanului trebuie, aşadar, examinată – pentru o percepţie corectă – din unghiul gândirii comunicaţionale şi al industriilor mediatice. Globalizarea pieţelor şi a informaţiilor este o realitate; asimetria circulaţiei produselor mass-media este o altă evidenţă, cultura devenind – o spune Michel de Certeau – „terenul unui neocolonialism”, oferind spaţii „dezarmate”. Suntem, apoi, în plină cultură a consumului, cu certe tendinţe nivelatoare. Globalizarea mediatică (ca „industrializare secundă” , cum a şi fost definită) înseamnă, într-un sens, reîntoarcerea la tribalism. Satul planetar, anunţat de M. McLuhan s-a ivit şi rolul media a fost decisiv. Dar societatea cu mass-media erodează principiul de realitate (constatarea e a lui Gianni Vattimo) şi ne aruncă într-o eră fantasmatică. Mass-media a devenit „mediator universal” (E. Morin) şi cultura însăşi e un fenomen mediatic. Consumerismul este blazonul postmodernităţii. Şi dacă – sesiza A. Moles în 1966 – mass-media guvernează cultura noastră, este limpede că azi ea a devenit o cultură de piaţă, sedusă de logica audimatului. Inevitabil, o cultură standardizată, pasivă, tentată de divertisment. Omul mediu, omul-masă a devenit centrul ei gravitaţional (Adolphe Quételet). Iată, aşadar, că mass-media nu reprezintă doar un vehicul cultural, ci produc o nouă cultură. Şi întrebarea care, inevitabil, ne răsare chiar acest aspect ţinteşte: cultura mediatică tolerează romanul? Sindromul realităţii pervertite (cum numea Sorin Comoroşan faptul că „realitatea a devenit ecran” şi că „e real numai ce se întâmplă la televizor”) mai are nevoie de ficţiunea romanescă? Accesibilitatea şi spectacularizarea însoţesc fluxul de mesaje care „irigă” societatea. Iar cultura TV, cu ai ei „teleintelectuali” (P. Bourdieu) face din telecomandă arhetipul postmodernităţii şi coboară primejdios ştacheta, răsfăţând subcultura. Asistăm, în numele unei subculturi programate, la un consum bulimic la scară planetară, uniformizant prin aria de penetrare şi tembelizant prin efecte. Televizorul nu e doar un membru al familiei, ci şi amplificatorul funcţiei de divertisment, narcotizând societatea. Or, neoanalfabetismului TV i se asociază, galopant, analfabetismul propriu-zis, şi el în ofensivă. Încât, sub asaltul pulsiunilor şi angoaselor omului modern, dornic de „experienţe vicariale”, divertismentul devine supraideologia epocii. A trăi „prin procură” (J. Cazaneuve) pare a fi soluţia, îmbrăţişând de-realitatea. Universul hypermedia, faimoasa Digital Culture (Martin Lister) înseamnă, de fapt, pierderea realului. Încă un motiv de a ne întreba dacă omul de azi, năucit de oferta mediatică, mai are răgazul lecturii şi dacă, în criză de timp, îşi mai oferă popasuri romaneşti. Şi încă: romanul, suportând concurenţa dură a mass-media (îndeosebi televizorul „furând” cohorte de cititori), mai poate interesa în plin recul al lecturii? Mă tem că bătălia a fost pierdută.
În pofida acestor evidenţe continuăm să scriem şi să citim romane. Chiar dacă azi s-au îndesit, vorba lui V. Andru, „cititorii de coperţi”. Dacă e să judecăm soarta romanului românesc, aş invoca două condiţii care l-ar putea propulsa în lume: să nu se mai închidă în local şi să nu mai rateze marile şanse istorice, deschizând culoarul politic (ca, de pildă, august ’68, decembrie ’89).
Cum se împacă oare un romancier de forţa lui Nicolae Breban cu trend-ul epocii şi propunerea unui roman minimalist?
Spirit orgolios, cu pulsiuni paranoide, contrariant prin masivitatea operei şi, nu mai puţin, prin spectaculosul biografic, aluvionar şi faimos, intrând în „seria răsfăţaţilor” (Al. George), sedus de meseria „de a descrie”, mânat de plăcerea vicioasă de a experimenta impostura, plonjând în psihismul abisal, Nicolae Breban trăieşte sub fascinaţia romanului. El este, indiscutabil, un prozator puternic, de cursă lungă, propunând cezura, un pariu tipologic (acele „rupturi” caracteriologice, deturnând „eul genetic”, sfidând logica internă a romanului) şi crezând, nedezminţit, în viitorul genului tărăgănat, chiar dacă multe Casandre de serviciu anunţă tunător, cu o bucurie răutăcioasă, moartea romanului.
Mai mult, orgoliosul Breban vede în lacomul roman o ştiinţă vie. „Gen enorm şi labil”, romanul – în viziune brebaniană – pare un uriaş aspirator, înghiţind orice. El se află neobosit în căutarea formei, iar atunci când o găseşte, fireşte, nu acceptă „patul formei”. Fanatismul brebanian priveşte tocmai ambiţiile nedomolite, de „mare reformator”, ale romancierului, interesat să zdruncine tipologia admisă, despărţindu-se de „chichiţele” balzaciene şi moftul analizei. Asumându-şi libertatea sub aparenţa neglijenţei stilului (dar la un cert nivel profesionist), Breban cultivă o proză „fluidă”, de colocvialitate ironică în pofida „nostalgiilor clasice” (Eugen Simion). Acest epic magmatic, luând „startul” în maniera romanului realist şi sfârşind prin a-l persifla, atentează la iluzia romanescă discreditând – cu simpatie ironică – lumea ficţională prin contestare parabolică. Prozatorul scrie „la vedere” (cazul lui Don Juan), naratorul se mişcă familiar printre personaje, destrămând iluzia romanescă şi câştigând complicitatea cititorului. Anarhic, spontan, relativist, îngăduindu-şi intervenţii în răspăr, Breban înconjoară cu simpatie (complice) destinul eroilor săi, prinde pulsaţia lor afectivă, impune o manieră. Brebanizarea prozei noastre nu este o vorbă goală. Mai ales că dincolo de acest magnetism, sub senzaţia copleşitoare a fluidităţii, epicul brebanian (apăsând pe vizualizare şi descoperind insignifianţa) îşi dezvăluie tezismul.
Aparent un creator frust, Breban se dovedeşte, în egală măsură, un comentator lucid, dublând actul „instinctiv”. De multe ori parantezele eseistice maschează un „gol de naraţiune”, cum s-a observat. Incitând în scenă oameni comuni, descoperind în concretul existenţei împrejurări banale, aglomerând detalii, autorul dezvoltă epic o teză: corporalitatea realului. Nicolae Breban încorporează totul: dialogul, metafizica (eroii săi transportă totuşi idei); discursul lor nu este eseistic – ca la Alexandru Ivasiuc –, dar nici subordonat demonului povestirii. La Breban ideile se „lipesc” de purtătorii lor, sudura e fiziologică, abstracţiunile se corporalizează. Povestirea la Breban este de tip ideologic; ea propune aşadar corporalizarea abstracţiunilor. Breban e departe, în pofida nostalgiilor, de realismul clasic şi nu face figură de scriitor cuminte; verosimilitatea e subminată, traseele epice duc spre nefiresc, se înscriu în patologic. Suveran, scriitorul manipulează personajele, salvând Personajul. Trupul devine purtător de limbaj, „scriitura corpului” – fără a urma neapărat mareele modei – pare să satisfacă neliniştita căutare a romanescului pur, interesat de miracolul enorm al viului. De om ca întreg. Ochiul romancierului lunecă fără oboseală, simfonia corporalului eliberează vocea imperativă a instinctelor. Personajele sale îşi cuceresc credibilitatea, creează iluzia existenţei. Universul lui romanesc e o realitate puternică care sfârşeşte prin a confisca cititorul. Nicolae Breban „foloseşte” eroii străzii; aceştia ies din rama cărţii, migrează din spaţiul literaturii în cel social, sunt omeneşte convingători. Cărţile lui Breban nu cunosc suferinţa incomunicării.
Paradoxul e că un romancier în care gâlgâie spontaneitatea dezvoltă o literatură cu program, interesat cu încăpăţânare de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Dar Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa. Pe aceste considerente, Nicolae Breban a şi fost anexat listei literatorilor de influenţă germanică. Or, prozatorul – chiar dacă produce cărţi aluvionare, romane obeze cu pagini inutile – are obsesia reumanizării; a restaurării omului prin sinteză. Prin tipologie, dialog (încorporat, reflectând fizic persoanele care-l poartă) şi – îndeosebi – atmosferă, Breban e îndatorat marilor ruşi. E drept, fluxul de detalii centripete îneacă epica în prolixitate şi o aruncă în relativism; certitudinile sunt abandonate, scriitorul intră în realitatea ficţională şi solicită coparticiparea lectorului, ficţiunea concurează realitatea. Acestea sunt însă achiziţii moderne şi folosirea lor – necesară actualelor strategii narative – aproape inevitabilă.
Să notăm că aspiraţia totalităţii nu se proiectează la Breban într-o operă caleidoscopică. Tezismul său nu e sociologic. Nicolae Breban aduce în cărţile sale individul prismatic şi controlează tensiunea individualului; personajele sale (cum s-a spus demult) intră în pielea arhetipurilor. Dorinţa de a cuprinde totul îl stăpânea, ca să dăm un exemplu, şi pe Cezar Petrescu; mânat de mari proiecte şi cu facilitate de ziarist, romancierul interbelic era un extravertit; gusta spectacolul social, vâna evenimentul. Or, Breban nu suportă maniera jurnalieră. Ispitit de totalitate, Nicolae Breban se plimbă în paradisul arhetipurilor.
Se poate spune că Breban, cel care a „crescut” greu, are silă de precocitate; că, înainte de a se închina talentului, crede în muncă. Că este un fanatic al talentului muncit, chinuit, înrobit scrisului. Breban coboară în infernul fiinţei, în lumea existenţelor damnate şi a fanatismelor de tot soiul, se cufundă în abisurile celor slabi şi nehotărâţi, în rezervaţiile patologicului. El vânează autenticismul, conflictul dintre pasionalitate şi personalitate, febra problematizantă a specimenelor ce populează o umanitate joasă, responsabile însă de împlinirea propriului destin. Prozatorul evită mediile septice, fiindcă pare interesat, cu precădere, de atipic. Lumea sa cunoaşte iluminări morale şi civice, dar şi fascinaţia degradării, nostalgia unor stări josnice. Ambiţiosul Breban creează lumi al căror ax e problema voinţei şi a puterii. Acest exerciţiu tipologic creionează suflete elementare, dorind accesul la marile idei; înecate într-un haos problematic, în disoluţie sufletească, personajele lui Breban capătă o notă caricaturală, eliberând sentimente abisale, spărgând crusta automatismelor. Umplând cu energie balzaciană un univers dostoievskian, Nicolae Breban decupează curajos o felie de viaţă, acolo unde talentele firave ratează, iar spiritele pudibonde ocolesc confruntarea.
Convins că nu există roman în afara personajului (fireşte, nu în sens canonic), Nicolae Breban caută – în pofida erodării poziţiei personajului – tocmai marile personaje. Chiar dacă s-a prăbuşit concepţia naratorului omniscient şi creaţia „obiectivă”, aceasta e privită suspicios în numele autenticismului, demiurgia – ca mare privilegiu al romancierului – îşi conservă putinţa de a concura starea civilă. Or, eroii lui Breban se mişcă la limita câmpului vizual al conştiinţei naratoare; sunt marginalizaţi dar concreţi, cotrobăind prin cotloanele vieţii biologice, răscolind teritorii necercetate, fixaţi în barocul întâmplărilor existenţei, în amorful care vegetează – Istoria. Ţesutul epic creşte, la intersecţia fatalităţii şi cauzalităţii, prin subiectivizarea viziunii. Rătăcim în „insula” Provinciei, într-un univers migrator supus spiritualizării şi degradării, pe orbite convenţionale, cu acutul presentiment al catastrofei, printre bărbaţi „de vârstă virilă”, trăind cu un violent cult al trecutului, şi femei care vor călăi sau victime. Încăpăţânat reprezentant al tradiţiei falocrate, cum s-a tot spus, Breban pledează pentru „femeia uriaşă”; nu e doar o hachiţă personală aici. Dacă o iubire plăsmuită năştea eroismul lui Don Quijote (nu observa Unamuno că întreg eroismul celebrului hidalgo pleacă de la o femeie?), Breban vede în prezenţa femeii uriaşe un ax al operei, chiar posibilitatea re-fecundării lumii.
Tema-obsesie este deci Cuplul. Tezismul forţei îşi face loc, Breban este un fin psihanalist, atent la manipularea erotică a partenerilor, sondând zonele abisalului. Eroii lui Breban par născuţi sub zodia victimei; ei fug de o singurătate imposibilă şi găsesc contradictoriul inevitabil. O viziune feudală ordonează aceste cupluri asimetrice. Abstragerea în cuplu dezvăluie tocmai rolul celuilalt: „creaţia” în celălalt. Atras de maniheismul tipologic, Breban divulgă aceste raporturi dintre tare şi slab, călău şi victimă, stăpân şi slugă. Puterea funcţionează ca instinct erotic; erosul se politizează, îndrăgostiţii lui – s-a observat – necăutând fericirea, ci căutându-se pentru a-şi demonstra puterea. Prinşi în această reţea relaţională, eroii săi evită capcana predestinării. Dacă toată proza brebaniană stă sub fascinaţia forţei, e cazul să notăm – pe urmele altora – că nu e vorba de o distribuţie univocă a rolurilor. Raportul de forţe nu se exercită unilateral, reducţiunile stârnesc revolta romancierului. Erotismul devorant îşi află finalitatea în luptă, supunere, dominare, aservire, pornind de la constatarea împerecherilor nepotrivite: „Ce greşit sunt făcute cuplurile”, citim în Don Juan. Urmărind mişcările obscure, luând probe ale sedimentărilor abisale, Breban violentează experienţa aperceptivă; frenezia vitalistă, incizia realistă şi obscurizarea existenţelor coabitează în numele pomenitului tezism al forţei. Luarea în posesie a semenului – iată deviza lui Breban; metamorfoza – iată soluţia eroilor săi. Din nevolnicul şi cenuşiul Grobei (Bunavestire) se naşte „un tare”; prestigiul tipului tare se însoţeşte cu sarcasmul auctorial dar, să nu uităm, în primul Grobei se deşteaptă stăpânul. Provincia elitară este un univers feudal; stăpânii şi slugile obediente închipuie o lume dictatorială, populată de roboţi spirituali, o utopie negativă şi o religie totalitară, feudalizând opoziţiile. Dar bogata producţie de tipuri e reductibilă la o ecuaţie proprie; iar fascinaţia forţei e biciuită cu un cinism plebeian. Breban discută – cu o vervoasă capacitate de observaţie – forţa celor mici, acea forţă „măruntă, consecventă, inepuizabilă”. Scriitorul urmăreşte ipostaza umilă, anonimă a puterii, decelând „urmele” în ceilalţi. Eroii fascinează, fac prozeliţi, dezvoltă o forţă iradiantă. Dezinvoltura, spontaneitatea, imprevizibilitatea, ambiguizarea – toate slujesc respectării schemei: inversarea rolurilor. Martiri ai unor cauze obscure, eroii lui Breban sfârşesc în impostură. Cu o remarcabilă ştiinţă a detaliului, imaginativ şi concret, prozatorul repovesteşte lumea; e atent şi grijuliu cu „ofertele” romaneşti. Oferta vieţii este însă anarhia vieţii. De aici vorbăria, verbiajul năclăit, redundanţa, nerespectarea normelor tradiţionale. Nicolae Breban sfidează, spuneam, logica narativă în numele haosului vieţii. Viul, fiinţa, ontologicul, „ceea ce ne înconjoară de peste tot”, această mare şi imprevizibilă mişcare ar fi substanţa odiseicului roman Drumul la zid. Un roman total, în accepţia unui aspirator Breban care absoarbe orice (totul) pentru a desacraliza eposul şi a reinventa realitatea prin mitizare. Drumul la zid, s-a spus, poate fi citit ca o epopee a dereificării, descoperind excepţionalitatea omului comun; adică excepţionalitatea ascunsă în banalitate, aflând puterea de a renaşte prin cucerirea spaţiului interior. Aflând şi reaflând miracolul de a fi, recuperând – sub dimensiune alegorică – umanul, în care intră, desigur, şi subumanul. Pentru Nicolae Breban omul este un zeu.
Orgoliul creator, mizând pe supremaţia romanului, a învins; în contextul exploziei şaizeciste, N. Breban a urcat impetuos spre statutul de „romancier al generaţiei”. Dar Nichita, în anii de început, paria pe acel june atletic, fără volum, negrăbit, afişând însă, imperativ, o siguranţă nutrită de un imens orgoliu. Care, iată, peste ani, a rodit. Breban a visat să ajungă romancier şi această fascinaţie „tulbure şi precoce” l-a însoţit mereu. Romancier „instinctual”, cu „lăcomie de lume”, încercând să cuprindă existenţa totală, palpând adâncul existenţei, Nicolae Breban a impus o formulă, asumându-şi riscul greoiului. Proza sa nu desfăşoară un interes localist, nu este prizoniera unei epoci şi nu cade în cazuistică minoră, ci tinde spre general-uman, reproblematizând cu hărnicie. Chiar şi când ratează, Breban rămâne interesant. Iar vegetaţia interpretativă poate creşte luxuriant pe acest sol. Cum realitatea dilematică provoacă „animalul interior” şi spaţiul romanesc este confortabil-duplicitar, invazia personajelor oximoronice pare firească, prelungind o ambiguitate salvatoare.
Prozator puternic, fascinant, contagios, Nicolae Breban încurajează (vrând-nevrând) mimetismul. Riscul e, desigur, doar al „victimelor”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog