Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Limba română în spaţiul public (aspecte ale campaniei electorale)

Iraida CONDREA

Alte articole de
Iraida CONDREA
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Noţiunea de spaţiu public este una destul de largă şi foarte complexă.
Spaţiul public comunitar este unul în care are acces absolut oricine (magazine, poştă), în care se poate pomeni la un moment dat orice persoană (de exemplu, la primărie, la spital, la poliţie) sau care vizează direct pe toată lumea, fără să aleagă – radioul şi televiziunea, reclama. Acest spaţiu trebuie atent studiat, delimitându-se cât mai clar segmentele care îl formează, şi, în cazul nostru, aceste segmente trebuie văzute nu din perspectivă administrativă sau economică, ci din punctul de vedere al strategiilor de comunicare utilizate.
Astfel, într-un mod strict convenţional, luând la bază formele de comunicare prin limbă utilizate cu preponderenţă, am putea delimita următoarele segmente / domenii ale spaţiului public (menţionez că această segmentare îmi aparţine şi că poate fi modificată în funcţie de fenomenul pe care dorim să-l observăm):
I. Domeniul cu afişaje exterioare ample, la vedere, în care comunicarea este preponderent scriptică – informaţii utile (mersul trenurilor, orarul unor instituţii, avize importante etc.), denumiri de străzi, firme, întreprinderi, bănci, instituţii, indicatoare etc. Cel mai important „ocupant” al acestui spaţiu scriptic este textul publicitar, altfel spus, reclama vizuală (panouri, afişe, spoturi);
II. Domeniul în care predomină comunicarea orală – aceasta este sfera foarte amplă şi diversificată a comerţului cu amănuntul (magazine, piaţă), în care textul scris nu rezistă concurenţei cu informaţia pe care cumpărătorul o cere pe cale orală (dacă este scris preţul, cumpărătorul întreabă de calitate, dacă este indicată calitatea, se interesează de producător, dacă şi acesta este indicat, vrea să guste sau să-i dea sfaturi vânzătorului) ş.a.m.d. Variante sunt extrem de multe, de aceea fenomenul este numit piaţă; tot aici vom include serviciile de telefonie şi informaţii, şi un „monstru” nu prea sacru al spaţiului comunicativ – posturile de radio şi televiziune;
III. Domeniul în care comunicarea are atât caracter scriptic, cât şi oral. La acesta se referă instituţiile publice de stat şi private – ministere şi departamente de stat, instituţii bancare, instituţii de învăţământ (grădiniţe, şcoli, licee, colegii, universităţi), de cultură (biblioteci, teatre, cluburi, muzee), din domeniul sănătăţii (policlinici, spitale, cabinete specializate, serviciul de urgenţă);
IV. Domeniul în care comunicarea are caracter preponderent scriptic, documentar – serviciile publice şi reţelele de transporturi, primăriile, arhivele şi birourile de emitere şi perfectare a actelor (birouri notariale, cadastru), instituţiile de drept şi de supraveghere a ordinii publice (judecătoriile, poliţia, paza, gările, poşta, telegraful), unde comunicarea are loc în baza unor acte şi documente cu caracter unificat, prestabilit.
Aceste domenii conturate ale spaţiului public au fiecare specificul său, modalităţile preponderente, caracteristice de comunicare, aceleaşi, în fond, pentru orice ţară şi pentru orice limbă. Majoritatea modalităţilor de comunicare din aceste segmente au deja un caracter prestabilit, formele respective sunt recognoscibile şi destul de puternic marcate de stereotipie, iar inovaţiile sunt puţine şi foarte rare.
Rolul limbii – româna, rusa, engleza sau alta – este (foarte) diferit în aceste segmente / domenii ale spaţiului public, de la unul strict informativ şi documentar (de exemplu, la secţia de paşapoarte) până la cel etico-moral şi sentimental-patriotic (în şcoală, în instituţiile de cultură ş.a.).
Afişele, panourile, reclamele comerciale plasate în stradă, la vedere, promovează, de regulă, mărfuri, produse, servicii şi utilizează pentru aceasta mijloace care să creeze o impresie exclusiv pozitivă, o stare de beatitudine, de plăcere şi confort, care l-ar face pe destinatar să dorească să obţină acest produs / serviciu etc. În comparaţie cu alte mijloace de informare vizuală, reclama prezintă lucrurile ca într-un paradis, unde totul este bun, bogat, plăcut, de calitate şi unde nu există violenţă, neînţelegeri, disconfort. Or, „paradisul reclamei”, tocmai prin faptul că prezintă doar o faţetă a vieţii, şi aceasta de multe ori doar virtuală, este tratat cu tot mai multă neîncredere şi scepticism, pentru că „viaţa ca în reclamă” este mai mult ceva ce nu există. Limbajul reclamei este împânzit de superlative (cel mai bun, cel mai ieftin, cel mai eficient, cel mai performant, magnific, fain, cool, extraordinar etc.), sintagme persuasive (încearcă acest produs, vino cu noi, cumpără şi câştigă, alege ce e mai bun etc.), formule ale seducţiei (tu meriţi, eşti cel mai bun, X se gândeşte la tine, Y e banca ta), nume proprii şi denumiri devenite branduri (Dior, Coca-Cola, Nissan, Galina Blanca), sloganuri (Sprite – urmează-ţi setea!) şi alte elemente ce alcătuiesc discursul publicitar.
Spaţiul public este intens utilizat, în special, pentru reclame, anunţuri şi alte genuri de publicitate, toate acestea constituind, de fapt, mediul vizual-informaţional care ne înconjoară în viaţa de zi cu zi. Deoarece reclama diverselor produse şi servicii se schimbă des, iar panourile şi inscripţiile de reclamă nu reţin atenţia receptorului mai mult de 30-40 de secunde, publicul poate sesiza cu certitudine o schimbare în afişajul publicitar doar în timpul unor campanii tematice insistente şi agresive sau atunci când se promovează ample acţiuni de interes comunitar sau naţional.
Printre acestea, ca formă de manifestare în spaţiul piblic, pe primul loc se situează campaniile electorale, în timpul cărora afişele electorale câştigă teren nu numai din punct de vedere calitativ-tematic, ci şi cantitativ, de exemplu, una dintre modalităţile / tehnologiile menite să capteze atenţia receptorului constă în afişarea unui număr cât mai mare de exemplare ale aceluiaşi poster pe un singur panou. Această multiplicare insistentă atrage atenţia şi vizualizarea poate depăşi limita minimă obişnuită de 30-40 de secunde.
Pentru spoturile publicitare, destinate afişajului în spaţiul public, componenta de bază o constituie semnul iconic, imaginea, urmată de simboluri sau combinată cu acestea. Ca simbol poate servi atât imaginea, culoarea, forma, cât şi cuvântul sau textul, care însoţeşte în mod obligatoriu orice afiş electoral.
Comparând modul de organizare / prezentare a campaniei electorale în presă, în general în mass-media, şi în afişele exterioare destinate spaţiului public, putem constata că, din punctul de vedere al limbajului, afişele electorale urmează aceleaşi reguli ca şi publicitatea mărfurilor şi a serviciilor, mergând pe o semantică pozitivă şi excluzând, practic, limbajul agresiv şi denigrator. În acest sens, „piarul negru”, cu procedeele bine cunoscute de atacuri, învinuiri, etichetări, dezvăluiri şocante etc., rămâne un apanaj al presei, în care limbajul unor materiale oscilează pe o linie foarte şubredă între adevăr şi neadevăr, permis şi nepermis, legal şi ilegal.
Campania electorală din Republica Moldova din vara anului 2007 a demonstrat un echilibru verbal destul de sănătos în afişele şi spoturile publicitare, destinate spaţiului public. În campania pentru alegerea primarului general al capitalei, toţi candidaţii – iniţial vreo 17 la număr – au venit în faţa alegătorilor cu propriile programe, care în afişele electorale au fost sintetizate în diverse SLOGANURI.
Se pare că eficienţa, credibilitatea posterelor, a afişelor însoţite de sloganuri este mai mare decât a programelor, deoarece aici se mai adaugă imaginea, simbolul, care face o diferenţiere mai pregnantă între candidaţi, în timp ce programele-texte suferă toate de aceleaşi neajunsuri: sunt abstracte, se redactează într-un limbaj de lemn general, nu reuşesc să se personalizeze prin ceva şi de aceea se aseamănă foarte mult unele cu altele. Foarte mulţi alegători îşi fac o idee despre candidat ascultându-l cum şi ce spune, văzându-l, cunoscându-i acţiunile, iar programele electorale sunt citite / studiate mai mult de specialişti, experţi şi critici.
În campania 2007 din Chişinău candidaţii au ales acelaşi model de afişe electorale – imaginea (poza candidatului), simbolul partidului pe care-l reprezintă, plus slogan(e). Ultimul – SLOGANUL – are menirea de a înlocui, de fapt, întregul program al partidului sau al candidatului şi trebuie să fie destul de convingător şi expresiv, pentru a declanşa dorinţa de a vota a celui care îl citeşte. Funcţiile sloganului sunt multiple: el informează, explică, laudă, cere, îndeamnă, povăţuieşte, dojeneşte, previne, avertizează, atenţionează, întreabă, cere să cugeţi / să calculezi etc.
În campania electorală 2007 s-au utilizat mai multe tehnici de creare a sloganelor, toate având un substrat persuasiv şi imperativ evident. Un procedeu destul de răspândit a fost cel bazat pe denumirea partidului din care face parte candidatul respectiv, la care se mai adaugă ceva reprezentativ pentru persoana concretă. În acest sens sunt elocvente sloganele lui Dorin Chirtoacă, reprezentant al Partidului Liberal, câştigătorul scrutinului, în care se mizează pe vârsta, pe tinereţea candidatului şi pe orientarea lui politică pro europeană:
– Un primar tânăr, o echipă liberală – o capitală europeană!
– Schimbarea spre bine de la liberali vine!
– Un primar liberal – cel mai bun gospodar!
– Votaţi primarul liberal!
Este de menţionat că s-a încercat să se alcătuiască texte rimate, deoarece se ştie că acestea se memorizează mai bine, or simpla etalare a unor cuvinte ce rimează nu a avut efect – nici unul dintre aceste slogane nu a „supravieţuit”după campania electorală.
Rima se regăseşte şi în unele slogane ale Partidului Naţional Liberal (PNL), candidat – Vitalia Pavlicenco, adăugându-se şi adresarea populară / populistă „fraţilor”, care vrea să demonstreze apropierea „înfrăţirea” cu alegătorii. Or, tehnica de bază în alcătuirea sloganelor se ghidează de simbolica partidelor (fără a se utiliza denumirea acestora), mizându-se pe puterea de sugestie a semnelor iconice bine cunoscute. Simbolul PNL, săgeata, este opus celui comunist – secera ( ciocanul lipseşte în slogan), iar simbolul cromatic-politic roşu, care reprezintă partidul comuniştilor, este asociat cu minciuna. Antiteza simbolică săgeată – seceră sugerează schimbarea, trecerea de la vechi la nou:
– Aţi votat secera, gata, fraţilor, votaţi săgeata!
– Ne-au minţit cei roşii, gata, fraţilor, votaţi săgeata!
– Săgeata liberală – direcţie europeană!
– Săgeata liberală bate secera comunistă!
Celelalte slogane ale candidatului PNL (acesta a avut cel mai mare număr de slogane – şapte) vizează platforma partidului respectiv – unirea cu România, atingând şi două dintre punctele nevralgice ale societăţii moldoveneşti – cetăţenia română şi pensiile mizere ale moldovenilor faţă de cele din România:
– PNL pentru Moldova!
– Două state, un popor, cetăţenie comună!
– Pentru toţi cetăţenii români – pensii comune!
Şi sloganul candidatului Alianţei Moldova Noastră (AMN) face referire la simbolul partidului – soarele:
– Echipa Soarelui – singura care ştie priorităţile Chişinăului!
Tematica socială se reflectă în sloganele Partidului Democraţiei Sociale din Moldova (PDSM), candidat – Dumitru Braghiş. Tot aici apare şi denumirea oraşului Chişinău, având menirea să-i sensibilizeze pe locuitorii urbei prin trezirea sentimentelor patriotice:
– Pentru Chişinăul social!
– Protecţie! Dreptate! Salarii!
– Alege echipa Braghiş!
– Să curăţăm Chişinăul de „Mănuşile roşii”!
Aceeaşi tentă socială, care consună cu denumirea partidului, poate fi regăsită şi în sloganul candidatului din partea Partidului Social-Democrat din Moldova (PSDM):
– Pentru dreptate! Pentru oameni!
– Votează pentru social-democraţi!
Chişinăul / oraşul ca miză în campania electorală apare în sloganele mai multor candidaţi, uneori sunând aproape obsesiv cu diverse pronume şi determinative într-o formă exclamativă, de exemplu în spoturile Partidului Ecologist „Alianţa verde”:
– Oraşul meu! Oraşul tău! Oraşul nostru! Oraşul viitorului!
– Un primar modern pentru un oraş european!
Iar un alt candidat, din partea Partidului European, pledează:
– Pentru o capitală de cinci stele!
PUM (Partidul Umanist din Moldova) doreşte ca:
– Împreună să renaştem casa noastră Chişinăul!
Iar PPR (Partidul Popular Republican) vrea:
– Chişinăul – pentru chişinăuieni!
Sloganul este un element însoţitor al imaginii – textul fără poză sau fără sigla partidului nu spune nimic. În acest mod au fost alcătuite sloganele reprezentantului Partidului Comuniştilor. Acesta a mizat foarte mult pe imaginile care îl arătau pe candidat în postura de om de acţiune, de gospodar, de muncitor cu mănuşi (mănuşile roşii, pomenite în sloganul lui Braghiş); chiar şi unele postere-fluturaşi, puse în cutiile poştale ale alegătorilor, aveau forma unei mănuşi, sugerând că acest candidat îşi pune voiniceşte mănuşile şi se apucă de treabă. Altele prezentau doar chipul candidatului, care aruncă o privire peste umăr zâmbind, ca şi cum nu obligă pe nimeni, ci doar îţi propune prieteneşte să te asociezi cu el. Panourile color de proporţii imense, cu chipul candidatului „roşu” cu mănuşi muncitoreşti roşii, au împânzit în perioada campaniei tot oraşul, promovând nu partidul (comunist), care nu are priză la chişinăuieni, ci persoana concretă, acompaniată de sloganele:
– Mergi cu el?
– Câştigi cu Iordan!
– Faptele vorbesc!
– Este cu un pas înainte!
– Are ceva în plus!
O asemenea tehnologie piar ar fi dat rezultate bune în cazul unei personalităţi foarte cunoscute şi carismatice, or în campania din 2007, în pofida designului excelent şi a calităţii poligrafice impecabile a materialelor publicitare de care a beneficiat reprezentantul comuniştilor, alegătorii au respins candidatura respectivă, iar celebrele „mănuşi roşii” au stârnit doar ironia şi sarcasmul alegătorilor, fiind ţinta unor bancuri şi glume acide.
Prestaţia şi trăsăturile candidaţilor au incitat imaginaţia multor alegători, astfel că unii dintre ei s-au antrenat în ticluirea de slogane umoristice (umorul a lipsit total în campania respectivă, deşi chipurile zâmbitoare ale candidaţilor păreau să ateste că aceştia au simţul umorului). Pe Internet mai circulă şi acum o serie de mostre de „folclor electoral”. Imaginea de (prea) tânăr, abia ieşit de pe băncile unor şcoli de prestigiu, i-a adus lui Dorin Chirtoacă porecla Sorbonel (de la denumirea prestigioasei Universităţi Sorbona), vehiculată în unele ziare (de exemplu, Săptămâna). Aceeaşi trăsătură distinctivă – tinereţea – a servit ca temă pentru o poezioară, apărută în română, dar şi în rusă:
I-a zis mama lu Chirtoacă: Молвила Киртоакэ мать:
„Măi copile, mergi la joacă!” Ты, Дорин, шел бы играть!
Dar Chirtoacă, cum se ştie, Сын и слышать не желает,
Vrea la joacă-n primărie. Опять примаром стать мечтает.
Bujor este numele de familie al candidatului AMN (preşedinte – Serafim Urecheanu) şi relaţiile Bujor – Urecheanu au fost expuse în formă de „slogan” astfel:
– Bujor – floarea lui Urecheanu!
– Bujor – floare a la Urecheanu!
– Bujor – floare la ureche!
În campania electorală o mare parte a competiţiei se desfăşoară anume în spaţiul public, în care candidaţii încearcă să capteze atenţia alegătorilor prin unele şi aceleaşi metode. Cuvântul joacă aici un rol primordial, dar, după cum s-a văzut în 2007, acesta nu totdeauna este folosit în aşa fel, încât să asigure sensibilizarea şi activizarea electoratului, făcându-l să treacă la acţiune. De regulă, sloganele care apar în timpul scrutinului sunt nişte creaţii efemere, care dispar odată cu terminarea campaniei.
Niciunul dintre candidaţi şi niciun slogan nu a achiziţionat calitatea de brand, astfel că dezamăgirile electoratului sunt pe deplin justificate. Se pare că această formă de propagandă electorală – spoturile publicitare şi afişajul lor în spaţiul public – pierde din valoare anume din cauza că, pe lângă alte simboluri, cuvântul nu este folosit cu toată forţa persuasivă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog