Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Dimitrie Cantemir şi limba română literară veche

Gheorghe CHIVU

Alte articole de
Gheorghe CHIVU
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

1. La sfârşitul secolului al XVII-lea, când, nu de mult, se tipărise integral Biblia la Bucureşti, simbol nu atât al triumfului normei sudice munteneşti, cât al colaborării fructuoase dintre intelectuali aparţinând marilor provincii istorice româneşti şi al unificării variantelor românei literare corespunzătoare acestora, dominanta culturii scrise în limba română era dată de literatura religioasă1. Aceasta era favorizată de acceptarea oficială a limbii române ca limbă de cult, era susţinută de numărul şi de importanţa tipografiilor bisericeşti (care activau în primul rând în Ţara Românească şi în Moldova) şi era cerută de anumite condiţii socioculturale, specifice nu doar teritoriilor româneşti, ci sud-estului european în totalitate.
Scrisul laic avea, în acest context, o importanţă redusă. El era influenţat în mod determinant de cultura bisericească, atât în scrierile beletristice sau de dezbatere morală, cât şi în unele lucrări de tip didactic (ne gândim la bucoavne) sau tehnico-ştiinţific (precum textele de prevestire şi cele de dezbatere morală).
Lucrările specifice perioadei erau predominant traduceri, difuzate prin numeroase copii, cel mai adesea fidele izvorului. Iar literatura originală, nesemnificativă în ansamblu, consta, cu rare excepţii datorate nu atât nivelului general al scrisului literar, cât talentului autorilor, într-un simplu exerciţiu după un model dat.
În aceste condiţii, când erau respectate litera şi spiritul textului de bază, originalitatea însemna prelucrarea formală minimă a unei surse, în maniera de traducere, în tehnica sau în abilitatea compilaţiei2.
Pe fondul acestei literaturi, în care valorile estetice sunt greu de detectat, se desprind totuşi trei scriitori: Dosoftei, primul nostru poet cult, care a transformat psalmul în model stilistic; Antim Ivireanul, predicatorul cu har, capabil să prelucreze în mod original tiparul prozodic ale omiliilor şi să utilizeze, ca nimeni până atunci, toate variantele limbii pentru a fi înţeles concomitent atât de omul simplu, cât şi de intelectualul autentic; Dimitrie Cantemir, savantul european şi scriitorul de talent, personalitate complexă a epocii în spaţiul românesc. Ei ilustrau trei modalităţi diferite de înnoire a expresiei literare româneşti: prin prelucrarea modelului religios, prin utilizarea tuturor registrelor limbii, respectiv prin adaptarea, în perspectivă europeană, a modelului greco-latin.
2. Dimitrie Cantemir, autorul cel mai interesant al „veacului de aur” al vechii literaturi româneşti3, s-a remarcat nu doar printr-o vastă cultură, de autentică factură europeană, ci şi prin scrieri surprinzătoare ca diversitate a domeniilor ilustrate şi ca noutate a abordărilor propuse4.
Deschizător de drumuri într-un scris literar aflat la începuturile unui lung şi dificil proces de înnoire şi laicizare, „prinţul literelor româneşti” s-a impus în conştiinţa istoricilor literaturii române ca autor al Istoriei ieroglifice, primul nostru roman original, iar în aceea a cercetătorilor vechii noastre limbi literare, ca întemeietor al limbajului filozofic5 şi, implicit, ca promotor al îmbogăţirii lexicului după model greco-latin – proiect singular într-o epocă în care slavonismul continua să domine scrisul sud-est european.
Aprecierile, de regulă superlative, asupra conţinutului, respectiv asupra formei textelor aparţinând lui Dimitrie Cantemir, nu pun însă în evidenţă rolul avut de marele cărturar în evoluţia vechii române literare. Şi nici nu elucidează relaţia dintre limbile greacă şi latină, în care au fost redactate originalele unora dintre scrierile sale ştiinţifice (precum Divanul şi Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor), şi română, limba versiunilor ultime ale acestora, respectiv între expresia literară, extrem de elevată, a singurului său text beletristic, Istoria ieroglifică, pe de o parte, şi limba vorbită sau cea a producţiilor folclorice, ale căror urme au fost detectate în (aparent) bine cunoscuta scriere de la începutul secolului al XVIII-lea, pe de altă parte.
În paginile următoare ne propunem, de aceea, să identificăm şi să comentăm câteva dintre trăsăturile care individualizează cele trei scrieri româneşti datorate lui Cantemir (Divanul, Istoria ieroglifică şi Hronicul), pentru a înţelege mai bine noutatea, dar şi destinul (din păcate) deloc favorabil al moştenirii culturale lăsate de marele cărturar.
3. Două dintre textele româneşti semnate de Dimitrie Cantemir, Divanul şi Hronicul, aparţin în mod cert variantei ştiinţifice a românei literare vechi. Primul este o scriere filozofică, în care este abordată cu vădită erudiţie tema disputei dintre înţelept şi lume, dintre suflet şi trup, o temă predilectă pentru scrierile din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea; cel de-al doilea constituie primul tratat autentic de istorie redactat în limba română (urmând unor încercări mult mai puţin reuşite, datorate lui Constantin Cantacuzino-stolnicul şi lui Miron Costin). Ambele lucrări au ca punct de plecare, într-o primă redactare, texte scrise în limba latină: Divanulprelucrează între altele scrierea lui Andrei Wissowatius, intitulată Stimuli virtutum ac fraena peccatorum6, iar Hronicul, textul de mai mică întindere, Historia moldo-vlachica, redactat chiar de Cantemir, în anul 1717.
Dincolo de izvoare, respectiv de originalul latinesc, cele două lucrări poartă, în forma lingvistică şi în modul de structurare, însemnele existenţei exerciţiului ştiinţific specific unui savant de certă valoare europeană.
Am în vedere, desigur, vocabularul, cu cele două componente noi ale sale: cea neologică, de provenienţă greco-latină, şi cea de tip neologic, formată din calcuri, multe uzuale la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII7. Exprimând noţiuni generale ştiinţifice sau ilustrând concepte specifice atunci filozofiei, respectiv istoriei, cele două serii de termeni s-au integrat aproape firesc în eforturile surprinzător de convergente depuse de intelectualii români ai epocii pentru creşterea capacităţii de comunicare a limbii noastre, în sensul constituirii unui lexic apt să exprime abstracţiuni.
Mă refer însă în mod deosebit la elementele de organizare şi de structurare a textului, remarcabile câştiguri pentru scrisul ştiinţific în limba română, întâlnite în mod explicabil, în primul rând, în Hronic, operă de maturitate a unui savant dornic să pună în lumină, într-o formă uzuală în vestul Europei, istoria propriului popor.
Comentariul ştiinţific al citatului argumentativ sau al celui de autoritate este dublat şi susţinut constant de trimiteri la sursă, identice ca rol şi organizare cu notele din scrierile istorice moderne. Iar „scările” finale (Catastihul istoricilor, gheografilor, filozofilor, poeticilor şi a altor oameni învăţaţi ... a cărora numere se pomenesc şi mărturiile li se aduc, respectiv Scară a lucrurilor şi a cuvintelor cari sânt mai de însămnat), autentici indici de autori, de cuvinte şi de materii, primii de această factură incluşi într-o scriere ştiinţifică redactată în limba română, asigură o structurare modernă, dar şi o lectură eficientă a textului.
4. În vreme ce Divanul şi Hronicul pun în evidenţă influenţa izvoarelor latineşti asupra textului final, românesc, Istoria ieroglifică, redactată exclusiv în limba română, dovedeşte existenţa unei încercări deliberate, programatice, de înnoire a expresiei literare în cadrul scrisului nostru beletristic.
S-a scris mult şi argumentat despre organizarea sintactică specială a acestei singulare creaţii beletristice, organizare bazată pe utilizarea constantă a frazei ample, atent structurate, şi a hiperbatului8. Cunoscuta figură de construcţie, prezentă în epocă şi în scrieri nonbeletristice, avea, în primul rând, menirea de a diferenţia scrisul românesc elevat, devenit similar în felul acesta scrisului occidental, de exprimare uzuală, neliterară. Hiperbatul este însă, în repetate rânduri, mijloc de structurare formală a textului, în cadrul căruia numeroase pasaje se subordonează astfel prozei rimate şi ritmate9.
A fost evidenţiat, de asemenea (chiar dacă într-o evaluare greşită a funcţiei sale stilistice10), numărul mare de neologisme greco-latine. Grupate de însuşi Cantemir într-un autentic glosar, destinat cititorului nefamiliarizat cu un lexic ce va deveni nu peste mult timp veritabil „vocabular neologic de cultură generală”11, noile împrumuturi lexicale urmăreau şi ele ridicarea formală a scrisului nostru literar la nivelul scrisului european.
Acestor neologisme, absolut necesare pentru augmentarea posibilităţilor de exprimare a limbii române, încă „brudie”, cum spunea autorul, în deceniul imediat următor anului 1700, li se alătură însă, pentru prima dată în mod deliberat, numeroase elemente populare şi chiar regionalisme12. Rolul primordial al acestora era, desigur, ca şi în scrisul beletristic occidental, variaţia formală a redactării: ce mehlemul nu vindică, vindică fierul şi ce fierul nu tămăduieşte, cu mai mare usturime tămăduieşte focul (289r) sau intensificarea prin repetiţie sinonimică a ideii: ca buretele potricălită şi găunoasă este (117v), dulăul îndată toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu (57v), glas de bucurie sau viers de veselie nu să simţiia, fără numai răget, muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri... să audziia (148r).
Deloc lipsită de importanţă, date fiind atât noutatea procedeului, cât şi frecvenţa utilizării sale, este însă eufonia, rezultată din plasarea în succesiune a unor cuvinte cu o anumită structură fonetică. Cantemir devine astfel primul scriitor român care utilizează în mod intenţionat aliteraţia: îndată sunet, buhnet, trăsnete, plesnet, vâjâituri şi duduituri preste tot locul să răzsunară (157v), din toate părţile şi marginile pământului holburi, vivore, tremuri, cutremuri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră (143v).
„Reliefarea muzicală a textului”13 este obţinută însă nu o dată şi prin utilizarea figurii etimologice, unul dintre termenii repetaţi fiind constant o creaţie lexicală a lui Cantemir: precum voroavii vorovitoare, aşe tăcerii tăcătoare cumpănitoare şi giudecătoare va fi (67v), dormire fără dormire să dormitedze şi somn fără somn să somnedze (192r).
Într-o inovare iarăşi excepţională, o serie bine individualizată de creaţii lexicale, şi ele specifice Istoriei ieroglifice, are menirea de a evidenţia opoziţia între aparenţa şi esenţa unora dintre „ieroglife”: Unde Leul vultureşte şi Vulturul leuieşte, Prepeliţa ce va iepuri şi Iepurile ce va prepeliţi? (94r).
Judecate prin prisma funcţiei lor stilistice, mai multe adjective, participii ale verbelor inventate pentru „demascarea” unora dintre personaje se constituie de fapt în autentice epitete antitetice: pasire dobitocită sau dobitoc păsărit (28v), porc peştit şi peşte porcit (132r), jiganie dobitocită şi dobitoc jigăniit (179v). Alte determinări, având şi ele certă funcţie stilistică, amintesc de violenţa de limbaj, întâlnită în scrieri ce aparţineau în literatura occidentală genurilor minore: scămos la minte şi strâmţos la cuvinte (94v), greţoase şi scârnavele-ţi fapte (264r).
Este aceasta încă o noutate a scrisului lui Dimitrie Cantemir, căreia i se alătură, în contextul unei literaturi caracterizate, în ansamblu, prin utilizarea unor tropi stereotipi, catacretici, mai multe epitete sensibilizatoare: mângâioasă faţa câmpului (105r), gingaş trupul şi mângâios statul (88v) şi o serie de metafore, surprinzătoare nu doar pentru scrisul vechi românesc: armăsariul acmu icoana morţii în oglinda vieţii sale privind (64v), din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii au izvorât (67r), ochiuri de cucoară... limpedzi izvoară (261r).
Mai multe metafore şi epitete metaforizante sunt grupate apoi în autentice şi deloc banale descrieri de natură. Imaginea nopţii senine: făclia cea de aur în sfeşnicul de diiamant... să pune (58r) sau aceea a răsăritului de soare: mâna cea de aur cu degetele de trandafir din vârtoapile munţilor flori culege (218v) par desprinse, prin capacitatea de sugestie şi de plasticizare, nu dintr-un text redactat la 1705, ci din literatura celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Iar cele câteva portrete, între care se individualizează cele ale Helgei şi cel al Hameleonului, se detaşează şi ele de tiparele stilistice obişnuite în scrisul românesc de început de secol XVIII.
Frumuseţea chipului Helgei este sugerată în mod admirabil în pasajul: roa trandafirilor... pre obrazul Helgii să deşchidea, să fie scuturând, şi iscusită mirosala lor să fie mirosind i să părea (88r). Aceeaşi copleşitoare frumuseţe fizică, obţinută prin însumarea, într-un tipar tradiţional, a unor caracteristici superlative, se întâlneşte cu urâţenia în aspectul progeniturii rezultate din nuntirea nefirească a două fiinţe (Helge şi Strutocamila) ce aparţineau unor regnuri incompatibile: ghibul, gâtul flocos, pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei; cu suleaget trupul, cu albă peliţa, cu negri şi mângâioşi ochii, cu supţiri degeţealele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grumăgiorul Helgii (89r-v).
Acest prim portret antitetic, caricatural, înregistrat într-un text beletristic românesc, aminteşte, desigur, de modele uzuale în literatura apuseană. (În ţările române va pătrunde abia spre mijlocul secolului al XVIII-lea, prin intermediar neogrecesc, Bertoldo, eroul a cărui urâţenie fizică extremă contrasta cu o inteligenţă sclipitoare.14) În acelaşi timp însă portretul Hameleonului trimite, prin elemente evidente, uşor de corelat cu portretul miresei ideale, ciuta din oraţia de nuntă inclusă în Descriptio Moldaviae15, spre folclorul românesc: Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios este. Ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumadzii păunului, sprâncenele corbului, părul sobolului, mânule ca aripile, deagetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vârtutea colunului are (222v-223r).
Urme ale unor influenţe folclorice au fost detectate de către unii cercetători încă din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Istoria ieroglificăatestă însă, prin astfel de elemente, credem greu de contestat, cunoaşterea şi utilizarea constantă a unor tipare descoperite în literatura noastră populară16.
Au fost identificate deja, în afara portretului superlativ amintit, pasaje cu structura prozodică a Pluguşorului: O, priietini şi fraţi, la această adunare împreunaţi! (47r) sau cu aceea narativă a poveştilor populare: Odânăoară era un om sărac, carile într-o păduriţă, supt o colibiţă era lăcuitoriu (56r). Reluăm acum, pentru frumuseţea fragmentului, cunoscuta şi des citata lamentaţie a Inorogului, în care Cantemir nu a folosit, desigur, un model grecesc, ci a revalorizat structura unui descântec românesc17: Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu jeale, pre stăpânul lor negreale, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească! Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi şi-n amar vă primeniţi! (261r).
5. Educat în afara Moldovei sau de către profesori străini, cunoscând apoi bine literaturile clasice şi redactând constant în limba latină, Dimitrie Cantemir s-a supus aproape firesc nu regulilor şi tiparelor stilistice de tip sud-est european, uzuale în scrisul românesc la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII, ci acelora specifice culturii greco-latine. Cu toate acestea, învăţatul domnitor cunoştea în detaliu limba română, în toate formele acesteia şi în toate modalităţile ei de manifestare.
Afirmaţia, deloc hazardată, este susţinută nu doar de identificarea unor elemente populare şi regionale, absente în textele altor autori contemporani18, sau de consemnarea, în Descriptio Moldaviae, a unor observaţii de o surprinzătoare acurateţe asupra variantelor dialectale ale românei. Vin în sprijinul ei numeroase fapte, consemnate toate în mereu uimitoarea Istorie ieroglifică.
Acest prim roman românesc probează, spre exemplu, faptul că Dimitrie Cantemir înţelege valoarea individualizatoare a limbajului şi, prin aceasta, relaţia existentă între vorbirea unui personaj şi modul său de a gândi. El a intuit, se pare, şi funcţia, respectiv valoarea stilistică a clişeului lingvistic, de vreme ce unele personaje utilizează structuri lingvistice stereotipe pentru a-şi manipula interlocutorii, declanşând în mintea acestora anumite raţionamente. De asemenea, cunoscând valoarea distinctivă a unor structuri stilistice individualizatoare pentru scrisul ştiinţific, respectiv pentru cel administrativ, Cantemir a parodiat pentru prima dată în scrisul beletristic românesc un raţionament ştiinţific, o exprimare lingvistică, o reţetă medicală şi, în cadrul mai multor cărţi ale Istorieiieroglifice, formularele documentelor oficiale19.
Astfel, vorbirea incoerentă şi lipsită de substanţă a Strutocamilei este pentru Lup prilej de ironică „interpretare” filozofică: Aşe Strutocamila, în vreo parte a să clăti, de fricoasă nu putea ceva a grăi, de proastă nu ştie, pentru care lucru din gura ei altă ceva nu să audziia fără numai bolbăietura carea de la moşii şi strămoşii săi învăţasă, şi prin glasul fără articule din piept şi din gârtan acestea îi clocotiia: r.r.r.a.a.a.c.c.c.o.o.o.v.v.v.a.a.a., carile, mai în urmă, iarăşi Lupul, filozofind, într-acest chip le-au tâlcuit: rău, rău, rău, ah, ah, ah, capul, capul, capul, oh, oh, oh, vai, vai, vai (148v-149r).
Într-un jurământ fals Hameleonul mizează pe stereotipia unor formule uzuale, incidenta plasată în mijlocul frazei limpezind pentru cititor, într-un veritabil aparteu, sensul corect al enunţului: aşe să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pântece i-am născut (că bine ştiţi că într-alt chip naşterea copiilor firea mi-au tăgăduit) şi aşe roada săditurii carea am sădit şi zmiceaoa, odrasla hultoanei carea am hultuit, să-mi crească, cât este minciună sau alt chip de blojeritură în voroava mea (233r).
Lipsa de inteligenţă a Strutocamilei şi prostia sa fudulă sunt (de)mascate printr-o exprimare voit elevată, evocatoare a unor pretinse cunoştinţe gramaticale şi a unui limbaj de specialitate ce ar fi trebuit singure să-i probeze cultura, atunci când dă răspunsul la banala întrebare Cum te chemi?: Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în-locul-numelui gramatica n-aţi citit, unde arată că în-locul-numelui eu de căderea-cea-chemătoare se lipseşte?), ce alţii pre mine O, dumneata! mă cheamă (48v).
Imposibilitatea salvării Hameleonului este sugerată prin recomandarea, într-un tipar de autentică reţetă medicală20, a unui leac imposibil de obţinut, de vreme ce ingredientele necesare: cornul cămilii, coama şearpelui, ochiul guziului orb, unghiile peaştelui, laptele aspideei (215v) nu există.
Iar protocoalele şi „ponturile” (de tipul „scrisorilor” de pe filele 149r-155r, 307v-308v, 317v-319r, 326r-327r), redactate după toate rigorile formale cunoscute în administraţia vremii, se încheie uneori, pentru a avertiza cititorul asupra intenţiei parodice a autorului, cu un proverb: că leaneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeaşte (327r).
6. Redactând texte ce au avut contacte limitate cu rigorile stilistice, respectiv cu modelele uzuale în scrisul românesc din jurul anului 1700, Dimitrie Cantemir şi-a depăşit în mod evident epoca. Inovaţiile şi intuiţiile artistice reflectate în textele pe care le-a redactat în limba română au avut de aceea doar în mod accidental corespondenţe în scrisul vechi românesc21. (Ele se vor regăsi, în forme identice sau surprinzător de asemănătoare, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în opera unui alt scriitor savant, ataşat aceloraşi valori culturale greco-latine, Alexandru Odobescu.) Şi cum, cu excepţia Divanului, scrierile româneşti ale marelui cărturar au rămas în manuscris şi au fost descoperite târziu, este uşor de înţeles de ce o operă ştiinţifică şi beletristică remarcabilă nu a avut practic, contrar opiniilor formulate de unii comentatori, nici o influenţă asupra dezvoltării scrisului vechi românesc.
Utilizând în mod surprinzător de rafinat limba română literară şi propunând chiar, cu o uimitoare intuiţie, modalităţile de ridicare a acesteia la nivelul limbilor de cultură europene (ne referim la adoptarea modelului greco-latin, respectiv la apelul la limba vorbită şi la folclor), marele cărturar a lucrat, din păcate, numai pentru sine. Sau, prin ideile exprimate şi prin obiectivele urmărite, exclusiv pentru elita epocii. (Chiar savanţii Şcolii Ardelene, descoperind şi copiind Hronicul, au fost interesaţi nu de forma lingvistică a textului, ci de conţinutul acestuia şi de idealurile naţionale ale marelui domnitor.)
Cu toate acestea, textele româneşti datorate lui Dimitrie Cantemir au o importanţă excepţională pentru vechea noastră cultură scrisă. În primul rând pentru că există şi apoi pentru că demonstrează ce ar fi putut deveni limba română literară în alte circumstanţe socioculturale.
 
Note
1 Cf. Ion Gheţie, Biblia de la Bucureştişi procesul de unificare a limbii române literare, în Studii de limbă literară şi filologie, II, Bucureşti, 1972, p. 53-66.
2 Vezi, pentru caracterizarea generală a stilurilor limbii literare în epocă, Gh. Chivu, în Contribuţii la studiul limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780), Clusium, [Cluj-Napoca], 2000, p. 288-329.
3 Limitându-se la Moldova, Virgil Cândea plasa acest „veac de aur” între momentul apariţiei Cazaniei lui Varlaam (1643) şi anul în care Neculce încheie istorisirea Letopiseţului său (1743). A se vedea, în acest sens, volumul colectiv Un veac de aur în Moldova (1643-1743), Ştiinţa, Chişinău, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 4 ş. u.
4 Există prezentări detaliate ale acestor scrieri în mai multe monografii şi bibliografii consacrate marelui scriitor. Vezi dintre acestea în primul rând P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Academiei, [Bucureşti], 1958, p. 259-261, şi recent Dicţionarul general al literaturii române, II. C-D, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 49.
5 Ideea a revenit constant în primul rând în studiile publicate de G. Ivănescu. Vezi, spre exemplu, Rolul lui D. Cantemir în dezvoltarea terminologiei filozofice româneşti, în 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 125-132.
6 Pentru izvoarele directe şi indirecte ale tipăriturii din 1683 a se vedea detalii în Dimitrie Cantemir, Divanul, Ediţie şi studiu introductiv de Virgil Cândea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. XXIV-XXXIV.
7 O prezentare sintetică a acestor împrumuturi este făcută în Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 386-388, şi în Şt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 167-187.
8 Cele mai competente consideraţii asupra acestui subiect pot fi găsite la Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident. Studiu de stilistică comparată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
9 A se vedea, pentru exemple şi comentarii, Dragoş Moldovanu, op. cit., p. 90-94, 147-148.
10 Începând cu Jacques Byck (Vocabularul ştiinţific şi tehnic în limba română din secolul al XVIII-lea, publicat în „Studii şi cercetări lingvistice”, V, 1954, nr. 1-2, p. 31-43) şi continuând cu Şt. Giosu (op. cit., p. 177-187), neologismele grupate de Dimitrie Cantemir în Scara a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare au fost considerate elemente ale unor terminologii ştiinţifice.
11 Formularea, corectă şi sugestivă totodată, îi aparţine lui Ion Gheţie (Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 121).
12 O listă a celor mai semnificative astfel de cuvinte a fost publicată în Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., p. 380-386, respectiv în Şt. Giosu, op. cit., p. 149-154.
13 Dragoş Moldovanu, Oriental şi clasic în stilistica frazei lui Cantemir, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Iaşi, XIX, 1968, p. 52-54.
14 Pentru portretul lui Bertoldo, a se vedea ediţia celui mai vechi manuscris românesc al textului, publicată în excelente condiţii de Galaction Verebceanu (Viaţa lui Bertoldo. Un vechi manuscris românesc, Museum, [Chişinău], 2002, p. 83).
15 A se vedea pentru aceasta D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, p. 320-321.
16 Vezi Adrian Fochi, Dimitrie Cantemir etnograf şi folclorist, în „Revista de etnografie şi folclor”, IX, 1964, nr. 1, p. 71-102.
17 Am adus argumente în favoarea acestei ipoteze în studiul Influenţe folclorice în Istoria ieroglifică, publicatîn Comunicările „Hyperion”, VII, Bucureşti, 1998, p. 46-47.
18 Pentru ilustrarea acestor componente ale vocabularului utilizat de Cantemir, a se vedea Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., p. 380-386, şi Şt. Giosu, op. cit., p. 149-154.
19 Detalii şi exemple ilustrative pentru aceste începuturi ale parodiei în scrisul beletristic românesc pot fi găsite în Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Univers Encicliopedic, Bucureşti, 2000, p. 145-152.
20 Vezi Gh. Chivu, op. cit., p. 147.
21Se poate vorbi în primul rând de concordanţa dintre unele componente ale vocabularului utilizat în Divan şi scrierile de dezbatere morală din epocă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog