Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Panait Istrati faţă cu limba de lemn

Dumitru IRIMIA

Alte articole de
Dumitru IRIMIA
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Cu foarte puţine excepţii, realitatea lingvistică numită prin sintagma limbă de lemn a fost situată în timpul regimurilor totalitare din sec. XX, definind discursul politic în vremea comunismului în special, dar şi în vremea fascismului italian, a franchismului spaniol şi a nazismului german. Şi tot cu puţine excepţii, fenomenul a intrat în centrul atenţiei lingviştilor, de la noi precum şi din celelalte ţări est-europene după prăbuşirea sistemului comunist în 1989.
Prin specificul ei: stereotipii lexicale şi morfo-sintactice, pe fondul suspendării raportului semantic realitate – cuvînt şi al absolutizării funcţiei conative a limbajului transformat în mijloc de manipulare a receptorului-masă, limba de lemn este limbajul demagogiei politice mai ales, realitate care precede cu mult sec. XX. Modele de manifestare a limbajului demagogic sînt denunţate de Caragiale, în comedia O scrisoare pierdută, de exemplu (în discursurile lui Caţavencu şi Trahanache), sau în O noapte furtunoasă, în discursul lui Rică Venturiano (în textul publicistic şi în conversaţia familiară), de Eminescu în publicistica lui tăioasă şi pamfletară de înaltă valoare artistică. Eminescu pune chiar în ecuaţie definiţia demagogiei, purtînd marca machiavelismului, forma degradată a ideilor lui Machiavelli: „Machiavelli recomanda să-ţi ascunzi planurile adevărate şi ceea ce arăţi lumii să fie planuri de întreprinderi imaginare. Planul general este bunăoară Y. Toate faptele cîte le faci publicul le va considera ca tot atîţia termeni a căror suma finală va fi Y. Deci, faci armata (a), faci o paradă (p), faci un institut (u) – el îşi închipuie că toate ţintesc la scopul final – Y = a+p+u. În realitate însă planul tău e X . Y cu toţi termenii nu este decît o mască şi se numără în minus, o risipă de putere aparentă, pentru a masca întrebuinţarea veritabilă a acestei puteri deci:
                                     y
x = b+c+d+e (-a – p – u) f...=x” (M. Eminescu, Opere, vol. XV, p. 274).
Din acest unghi privind lucrurile, suspendarea raportului semantic natural, obiectiv, atît cît poate fi obiectiv procesul de verbalizare a lumii extraverbale, are o singură direcţie: dinspre emiţător (factorul politic) spre receptor, demosul de păcălit. Iar receptorul se lasă păcălit. Dacă în povestirea basmului minciuna poartă atributul creativităţii, lumea ficţională deschizînd căi de acces la esenţa Fiinţei Lumii, prin limbajul politic cu caracter demagogic, se spun basne, termen degradat semnificînd minciuna care propune o imagine falsă despre lumea socială.
Limba de lemn şi-a pierdut pentru multe categorii de receptori în comunism funcţia de mascare a realităţii. Receptorul era convins de falsul construit lingvistic şi din motive diferite recurgea la aceleaşi stereotipii, într-un act de pseudocomunicare lingvistică în contradicţie cu însăşi natura limbii. Altfel spus, există o ipostază a limbii de lemn cu funcţie de manipulare la emitere (Instanţa – factorul politic) şi o ipostază a limbii de lemn cu funcţie de auto / apărare la receptare (Instanţa care nu vrea să intre în conflict cu o forţă pe care o simte de neînvins sau cu o Instanţă pentru care are dispreţ etc.)
 
*
Am considerat important să intrăm în acest mod în subiectul anunţat, întrucît Panait Istrati este un caz aparte, care permite sau chiar impune să privim din mai multe unghiuri atît personalitatea scriitorului şi omului Istrati, cît şi recurgerea la limba de lemn în contemporaneitatea lui sau mai tîrziu.
Scriitorul român se constituia într-un caz, începînd cu sfîrşitul deceniului trei, printr-o schimbare radicală de poziţie faţă de Utopia comunistă, pe care o credea devenită sau în curs de devenire realitate în Rusia prin Revoluţia din octombrie 1917. După cunoaşterea în mod direct a realităţii din „patria proletariatului”, unde fusese invitat să ia parte la sărbătorirea celei de-a zecea aniversări, rămînînd în Uniunea Sovietică 16 luni, înţelege că nu poate tăcea adevărul care i-a rămas ascuns doar în perioada şi prin mijloacele manifestărilor sărbătoreşti şi îl denunţă prin Spovedanie pentru învinşi, primul volum, publicat la începutul lui 1929, la Editura Rieder din Paris, din trilogia Spre altă flacără. Celelalte două volume, apărute tot sub semnătura lui, din motive de cenzură, erau realizate de Victor Serge, Sovietele.1929 şi Rusia fără mască, de Boris Suvarin. Editura era aceeaşi care îl făcuse cunoscut lumii prin publicarea creaţiei sale literare:Povestirile lui Adrian Zografi, începînd cu Chira Chiralina, apoi Moş Anghelşi următoarele, traduse imediat în peste 20 de limbi şi recreate de autorul însuşi în limba română.
 
*
În 1981, B. Suvarin publică, în revista „Kontinent”un amplu portret al lui Panait Istrati. Într-o notă însoţitoare, marcată în parte de amprenta limbii de lemn. Redacţia revistei identifică, prin sintagme intertextuale – înscrise între ghilimele – polii între care s-a instituit condiţia tragică a trăirilor scriitorului înainte şi după cunoaşterea şi dezvăluirea realităţilor din Uniunea Sovietică: „Amintirile lui Boris Suvarin [...] aruncă lumină asupra cauzelor care l-au transformat pe scriitor dintr-un creator cu «năzuinţe revoluţionare» într-un «odios renegat, şi asta după ce Istrati a petrecut şaisprezece luni în ţara proletariatului mondial. [...] În acelaşi timp, memoriile acestea ne ajută să înţelegem cum s-a reflectat imaginea primei ţări a Socialismului în mintea intelighenţiei progresiste din Occident” (Documente, I, p. 1-2).
Această Notă a redacţiei, cum uşor se poate observa, se caracterizează printr-una din ipostazele paradoxale ale discursului în care limba de lemn (ţara proletariatului mondial, imaginea primei ţări a Socialismului, cu majusculă) coexistă cu denunţarea clişeelor limbii de lemn (sintagmele puse între ghilimele).
B. Suvarin îşi începe amintirile din preziua plecării lui P. Istrati şi Cristian Rakovski la Moscova. El reţine antiteza dintre entuziasmul scriitorului român şi starea de îngîndurare a lui Rakovski, şi el român, născut în Bulgaria, şi devenit cetăţean al Ucrainei, implicit al Uniunii Sovietice, ambasador în Franţa, chemat de guvernul sovietic acasă, prima etapă a unui drum dramatic în care îl va reîntîlni P. Istrati mai tîrziu şi-i va deveni apărător – poziţie în care şi-a asumat riscuri, pentru care avea să plătească fără întîrziere.
Plecarea în acel an, 1927, la Moscova însemna în fiinţa lui Panait Istrati plecarea într-o lume în care Utopia comunismului devenise sau stătea sa devină realitate: „Lui Istrati nu-i tăcea gura: euforic, agitat la gîndul unui pelerinaj în «Mecca comunismului», la care visa de mult timp şi pe care urma să-l înceapă a doua zi, Istrati nu contenea să-şi reverse entuziasmul legat de revoluţie şi de viitorul luminos pe care aceasta îl deschisese.” (Documente, I, p. 3). B. Suvarin înţelege exact temeiul poziţiei şi stării celui care luptase ani la rînd în România pentru drepturile muncitorilor şi care trăise, el însuşi, în chip direct, şi greul vieţii, şi aspiraţiile muncitorilor români, elveţieni, francezi, pînă să devină scriitor de renume: „Nu avea habar de marxism – scrie Suvarin – dar asta nu-l deranja deloc; sentimentele înlocuiau la el doctrina, instinctul îl situa de partea celor săraci şi exploataţi, de partea jertfelor. De partea tuturor revoltaţilor. [...] Despre regimul sovietic ştia un singur lucru: că acesta se opune lumii capitaliste” (ibidem). Dar B. Suvarin, „exclus din partidul comunist şi din Internaţionala a III-a în anul 1925”, observă şi unde se înşela P. Istrati. El descoperise, ca mulţi alţii care i-au fost în preajmă scriitorului român în perioade diferite, o trăsătură definitorie – starea de libertate: „Acest lucru i se părea suficient pentru a-şi face proiecte de a se stabili definitiv în Rusia, lui, cel incapabil să se încadreze într-o colectivitate. De parcă o personalitate liberă ar fi putut supravieţui într-o ţară în care populaţia toată e încarcerată...” (ib.ibidem), trăsătură pe care Istrati însuşi o consideră esenţială pentru fiinţa umană: „Prietenilor mei care au umplut puşcăriile naţionale şi cu care am suferit, aş vrea să le spun că niciodată drumul lor n-a fost cu totul al meu. Că niciodată n-am putut să mă împac cu un partid [...] – scria în „Adevărul literar” în iunie, 1924. Aş vrea să le mai spun că dacă pentru ei lumea e împărţită numai în săraci şi bogaţi, să mi se îngăduiască să cred că pentru mine lumea mai e împărţită şi în oameni ce se nasc liberi şi oameni ce se nasc robi. Robul sărac rămîne rob şi atunci cînd se îmbogăţeşte [...] iar omul liber rămîne liber şi în puşcărie” (Documente, I, p. 68). Liber în fiinţa lui profundă, Panait Istrati a întemeiat, cu această înţelegere a fiinţei umane, lumea fascinantă a povestirilor sale din Chira Chiralina, Moş Anghel, Neranţula, Ciulinii Bărăganului şi din alte povestiri. Cu aceeaşi înţelegere s-a întîlnit în şaisprezece luni, foarte diferite în curgerea lor, cu lumea Uniunii Sovietice în cele două ipostaze: cu mască şi fără mască. Şi, fiinţă liberă, şi-a asumat rolul şi riscul denunţării minciunii.
Situat între entuziasmul încrederii în lumea Utopiei comuniste şi de-mascarea realităţii, limbajul lui P. Istrati din perioada petrecută în Uniunea Sovietică se caracterizează printr-o dimensiune semantică reflectînd componentele şi atributele unei lumi ficţionale şi printr-o dimensiune degradată reprezentînd o lume fictivă.
Cunoaşterea şi numirea adevărului lumii cu care urma să ia contact scriitorul intră într-un proces de semantizare marcat de ezitarea între ficţional (ţinînd de regimul Utopiei comuniste) şi real, acesta în două ipostaze: cu mască (realul fictiv) şi fără mască (realul dezvăluit). În ce priveşte al doilea termen –realul– este semnificativ pentru starea cu care îşi aşteaptă călătoria – un traseu iniţiatic sui-generis, diferit de cel propriu personajelor din Povestiri – momentul precedent plecării. În fiinţa lui Panait Istrati, euforia rememorată de B. Suvarin coexistă cu o stare de nesiguranţă, de temere ascunsă, greu stăpînită, într-un dialog cu Cristian Rakovski, relatat de scriitorul român însuşi într-un material intitulat Însemnări şi reportaje ale unui vagabond al lumii, publicat în „Le Monde”, în 1928: „Ambasadorul de pînă acum, în cămaşă, păşea peste vrafurile de foi înnegrite, le manevra dibaci, apucînd cîte un capăt de hîrtie şi examinîndu-l o clipă, tot timpul calm, uneori grav [...] La masa mea eu îmi aşezam maşinal şpalturile şi îl priveam. Acele ceasornicului se mişcau tăcute şi nepăsătoare. O căldură grea, sufocantă urzea noua noastră viaţă.
– Cristian!
– Ce-i?
– Oare voi fi dezamăgit în Rusia?
– Depinde. Dacă vei privi lucrurile la suprafaţă, vei fi dezamăgit. Dacă vei şti să vezi, vei înţelege.” (Documente, I, p. 128).
Adăugăm acestui dialog perspectiva în care înscrie A. Lunacearski, dramaturg şi critic literar, comisar al poporului, pentru învăţămînt, între anii 1917-1929, călătoria lui P. Istrati, descrisă în aceiaşi termeni dar integraţi într-o frază model limba de lemn, şi marcaţi ei înşişi, aceşti termeni, cel puţin de o stare de ambiguitate între dimensiunea semantică utopic-ficţională şi dimensiunea semantică fictivă: „Scriitorul a devenit prietenul proletariatului de la noi, organizat, mereu în ofensivă şi victorios. [...] Vrea să bată în lung şi în lat cu trenul şi cu piciorul uriaşa noastră Siberie. Unii vor să vadă din viaţa noastră ceea ce se vede la suprafaţă, el vrea să pătrundă esenţa. Va povesti convingător întregii lumi ceea ce va vedea.” (art. Un artist pentru săracii lumii, în revista „Roman-Gazet”, din 1928, text publicat şi ca prefaţă la Domniţa din Snagov, varianta în limba rusă, Moscova, 1928; Documente, II, p. 30).
Panait Istrati va povesti, într-adevăr, întregii lumi ceea ce va vedea, dar ceea ce va vedea în stratul de adîncime, dincolo de masca stratului de suprafaţă. De convins, sigur a convins, dar nu a putut impune recunoaşterea contradicţiei dintre imaginea construită prin limba de lemn şi realitatea condiţiei umane în „patria proletariatului” în procesul de instaurare a sistemului comunist.
În contemporaneitatea apariţiei Spovedaniei pentru învinşi i-a perceput foarte exact esenţa şi a şi comunicat-o, dar în mod privat, regele Albert al Belgiei, de exemplu, într-o scrisoare către fiica sa, Marie José, de curînd căsătorita la Roma cu Umberto, cel ce avea să fie ultimul rege al Italiei:
Vu hier, au palais des Beaux-Arts, la pièce Henri IV de Pirandello, bien intéressant. J’ai lu les trois livres Vers l’autre flamme Soviet 1929 par le communiste roumain Panait Istrati qui a été deux ans au sein du parti. Livre touffu mai saisissant, c’est ce que l’on a écrit de plus complet, somme tout une redoutable critique” (Scrisoarea din 22 febr.1930, tipărită de Marie José, Albert et Elisabeth de Belgique, mes parents, Paris, Pion, 1971, p. 388).
După căderea comunismului, i-a recunoscut esenţa unul dintre scriitorii ruşi care semnaseră Apelul Către scriitorii din Occident contra lui P. Istrati, Leonid Leonov, într-un interviu luat de Serghei Feodosiev, profesor de Limba franceză la un liceu din Ucraina, împătimit de cunoaşterea în profunzime a omului şi scriitorului român, interviu publicat în 1990 în Cahiers Panait Istrati, nr. 7, p. 103-104): „Nu cunosc bine creaţia lui P. Istrati şi în general nu m-a interesat creaţia scriitorilor politici, indiferent că au avut o atitudine pozitivă sau negativă faţă de Revoluţia din octombrie, unul din evenimentele istorice cele mai înfiorătoare şi mai crude. [...] În ce priveşte semnăturile puse sub articolul din „Literaturnaia Gazeta”, 1929, de care vorbiţi, înşiruirea însăşi a unor scriitori atît de diferiţi provoacă o îndreptăţită îndoială asupra acordului lor în problema respectivă”. (Documente, I, p. 296).
 
*
În prima parte a călătoriei sale P. Istrati vedea ceea ce era pregătit să vadă, în sensul că voia şi spera să vadă, prin modul său de a gîndi, raportul dintre om şi societate, în care raport intră şi conflictul clasa muncitoare – burghezie, dar predominantă rămînea exigenţa apărării fiinţei umane în / prin valorile ei esenţiale: „Despre socialism – scrie P. Istrati – nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari mişcări muncitoreşti în portul nostru auzisem că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţi şi văzusem un om ucis în bătaie la poliţie, fiindcă fusese socialist. [...] am înţeles că socialismul cuprinde în sînul lui toate virtuţile pe care în zadar le căutam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului şi, mai presus de orice, o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. [...] Am aderat [la socialism] nu ca să-i cer mărirea salariului şi puţin mai multă libertate, ci pentru a-i reclama dreptul omului de a dispune de soarta lui.[...] am refuzat regimului capitalist oferta de a-mi exploata munca în schimbul unei existenţe ca vai de lume şi am pornit în lume, ronţăind o roşcovă în bătaia soarelui...” (Documente, I, p. 43, 48). De pe această poziţie face scriitorul, la începutul Spovedaniei pentru învinşi, portretul „militantului îndrăzneţ”, respingîndu-i natura demagogică prin citarea între ghilimele a expresiilor-componente ale limbii de lemn: „Sindicaliştii bolşevici în faşă care eram pe-atunci (Jos parlamentul, acţiune directă!) nu iubeau aşa-zisa elită care dădea ordine, în numele clasei muncitoare, acapara tribunele şi ziarul, ne excomunica şi ne umilea cu pseudo-evanghelia marxistă în mînă. Militantul îndrăzneţ, bun de gură şi tare în marxism, juca atunci acelaşi rol tiranic ca al comparsului comunist de astăzi. El, singur, reprezenta «conştiinţa revoluţionară», «aspiraţiile», «ideologia proletariatului». Noi nu eram decît mai mult sau mai puţin trădători.” (Spovedanie, p. 24-25).
Văzută din interiorul Utopiei, Revoluţia bolşevică din octombrie era pentru P. Istrati (şi pentru anumite categorii sociale, ca şi pentru numeroşi intelectuali, inclusiv din Rusia) o mişcare ce avea să înlăture nedreptatea socială şi să-i redea Omului libertatea reală. Iar libertatea reală însemna, în viziunea scriitorului care aşeza Utopia pe principii umaniste, a dispune de propriul destin, a se confrunta cu propriul destin. „Singurul lucru de preţ – scrie în Pribegiile mele – pentru un om cu năzuinţe uriaşe este lupta, bătălia cu propriul destin” (Documente, II, 34). Din această perspectivă limbajul său poartă în primul rînd marca implicării subiective, patetice în semantizarea realităţii despre care comunică. Cum această realitate era, de fapt, necunoscută, doar gîndită, în sensul în care era dorită / visată, uneori, limbajul intră pe neobservate pe teritoriul limbii de lemn, fără însă ca scriitorul să-i dea şi funcţia, manipulatoare, pe care o avea şi pe care şi-o întăreşte în timp în limbajul politic şi publicistic. Intrarea pe teritoriul limbii de lemn a fost deschisă de capcana stratului de suprafaţă care era foarte aproape de imaginea lumii din Utopia comunistă. E capcana în care cade Panait Istrati la începutul călătoriei. În reportajul În jurul unui congres, publicat în ziarul „Clarté”, din 16.XI.1927, Panait Istrati, fără să-şi abandoneze spiritul realist, în comentarea lucrărilor Congresului mondial al prietenilor U.R.S.S.-ului, situează totuşi la superlativ, prin expresii care se vor impune ca stereotipuri ale limbii de lemn, realităţile Rusiei proletare şi trăirile muncitorului: „Desigur, Rusia proletară, victorioasă, îşi poate permite chiar luxul unui congres fastuos şi fără rost: congresul oamenilor veniţi ca s-o admire. Însă dincolo de lumina orbitoare ce inunda figura oratorului, se putea observa flacăra de pe chipul muncitorului” (p. 146). Pe fondul suprapunerii conceptului de umanitate cu cel de internaţionalism (care va deveni ulterior internaţionalism proletar), Panait Istrati a putut semna, alături de alţi scriitori participanţi la aniversarea Revoluţiei din octombrie, scrisoarea deschisă În apărarea U.R.S.S.-ului, redactată în retorica limbii de lemn: „Uniunea Sovietică a devenit acum patria universală a tuturor oamenilor [...]. Toţi prietenii U.R.S.S. trebuie să se unească pentru a apăra această primă şi minunată cucerire a proletariatului de orice încercare de atac din partea capitalismului.[...]. Rusia proletară a dovedit deja că ştie să-şi croiască drum spre un nou viitor, în pofida urii pe care o stîrneşte împotriva ei lumea veche.[...] Popoarele reunite în Uniunea Sovietică muncesc cu abnegaţie pentru binele întregii omeniri.” (Na Literaturnom Postu, 1928, nr. 1, Documente, I, p. 150, 152).
În condiţiile privirii la suprafaţă, luînd decorul, masca drept realitate, discursul patetic al lui Panait Istrati se întîlneşte cu discursul celor care îl întîmpină în diferite regiuni în prima parte a călătoriei prin „patria proletariatului”, discursul acesta din urmă, construit pe aceiaşi cîţiva termeni, pe aceleaşi cîteva structuri stereotipe cu epitete şi antiteze obligatorii. Centrul îl reprezintă termeniiproletar, proletariat, clasa muncitoare, revoluţionar, care guvernează semantic şi sintactic atît (1)imaginea „noii lumi”, cît şi (2) imaginea scriitorului, considerat în biografia şi în creaţia lui, realizată deja sau pe care urmează să o înfăptuiască după cunoaşterea consecinţelor Revoluţiei din octombrie.
 
1. Clişeele prezentării noii lumi, cu mască
În imaginea noii lumi, termenii şi structurile stereotipe prin care se caracterizează limbajul oficialităţilor intervin şi în limbajul scriitorului. Fără să excludem o anume nevoie de adaptare la limbajul gazdelor, precum şi exprimarea în acelaşi mod a unor poziţii sincere, este de presupus că structura discursului a fost de multe ori modelată de reporter, cu atît mai mult cu cît şi limba română ca atare este desfigurată, spre a se distanţa cît mai mult de limba română literară, în interiorul unei politici de susţinere a existenţei unei limbi moldoveneşti. Ne oprim la momente ale întîlnirilor cu diferite categorii de cetăţeni din Moldova de dincolo de Nistru, constituită în R.A.S.S.M., „iniţiale al căror sens nu va fi ghicit de prietenii mei români. Ei bine, este Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldova, titulatură puţin lungă, ca tot ceea ce este sovietic.” (Spovedanie, p. 81).
Ziarul „Plugariul Roş” din 3 august 1928 anunţă sosirea iubitului scriitor (iubit, epitet obligator, care va rămîne constant, alternînd cu sinonimul scumpul şi făcînd loc sau alăturîndu-şi alţi determinanţi de nelipsit: proletar, nostru), cu titlul Moldova muncitoare îl întîlneşte pe iubitul scriitor Panait Istrati. „Scumpul nostru scriitorproletar, se scrie în text, ne-a înştiinţat că...” (Documente, I, p. 202). Se reproduc, apoi, discursurile reprezentanţilor clasei muncitoare, consomoliştilor, pionierilor, veniţi să-l întîmpine pe peronul „stanţiei Bîrzu”, „împodoghită cu flaguri roş”: „Tovarîşîlor! Noi întîlnim pe scriitoriu nostru proletar, – zîci t.Rusnak” (idem, p. 203), „Cuvîntarea lui t.Buciuşcanu: «Noi avem mari bucurii cî la noi o vinit vestitu scriitor. El îi scump pintru noi de atîta cî ni-i neam aproapi la moldoveni. El îi din sînu nostru muncitoresc [...]. Trăiască scriitoriunostru proletar!».” (Documente, I, p. 204). La Balta, „toţi se stăruiau să-l vadî mai di aproapi pi iubitu şi vestitu scriitor Panait Istrati. [...] Cu urări de bine a fost întîlnit de clasa muncitoare scriitorul călător”, tov. Rusnak îl salută «pe tovarîşu Istrati din numele clasei muncitoare din Moldova Sovietică. [...] tov. Arbore ni-l prezintă pe Istrati ca un scriitor ieşit din rîndul clasei muncitoare. [...] Clasa muncitoare a tîrgului nostru e tare bucuroasă să-l aibă în rîndurile ei pe aşa un oaspete scump», a spus t. Avgust.” (Documente, I, p. 206).
Clişeele din limbajul oficialităţilor sînt trecute în limbajul scriitorului; în încheierea reportajului despre întîlnirea lui P. Istrati cu scriitorii moldoveni, se reproduce ceea ce ar fi spusele lui P. Istrati, care face referire la clasa muncitoare: „Eu aici întri voi mă sîmt ca întri fraţîi clasului neu. Aici ţî-i drag sî faci orişîci lucru pintru clasu muncitoresc.” (Documente, I, p. 216), „În zîua cînd proletariatu din toatî lumea s-a scutura giugu di az, industria înaintatî di la Apus a întra în stăpînirea întregului clas proletar [...]. Dispărţindu-mă di voi vă făgăduiesc să rămîn un ostaş a clasului muncitor şî sî fac cunoscut pisti graniţî [...] cît di mari childî di credinţî în viitori daţi voi astăzi...” (idem, p. 215), „E prăjeşti (află) din zî în zî mai încredinţatî cî gazetili burjuaznici o amăjesc şî cî aici înfăptuirea soţializmului să întăreşti pi ci zî treci, sub conducerea dictaturii proletariatului. [...] În împrejutărili di az, i-or trebui Rusiei Sovetici suti di scriitori cinstiţi, cari sî părăsască tihna lor di la Apus, sî vinî aici, sî vadî cum s-o făcut Revoliuţia şî cum sî înfăptuieşte soţializmu, apui sî sî întoarcî în ţărili di undi o vinit şî sî scrii ci-o văzut şî ci-o auzît.” (idem, p. 213), „Căci deghe amu aflu cît di mari esti partea care vă să cuvini în istoria Marii Revoliuţii.” (idem, p. 214).
În relatarea reporterului despre întîlnirea lui P. Istrati şi Kazantzakis la Kazan, cu scriitori tătari: „Structura limbii de lemn îl implică în stil indirect am spune, apoi în stil indirect liber, dar cu totul ambiguu, pe scriitorul român: „El consideră că revoluţia rusă a avut un rol uriaş pentru clasele de mijloc, pentru intelectualitatea care nu ştia încotro s-o apuce. Ei şi-au găsit drumul, au păşit pe urma Sovietelor. Ni s-a spus despre clasa muncitoare că nu poate crea nimic. Sîntem încredinţaţi că această afirmaţie e-o minciună de-a burgheziei.” (Documente, I, p. 222).
Sînt însă cu siguranţă ale scriitorului saluturile şablon: „Trăiascî Moldova Soveticî!, Trăiască Revoliuţia pisti toatî lumea!,Trăiască U.R.S.S.!” (idem, p. 215), „Trăiască Republica Tătară şî U.R.S.S.!” (p. 220), în varianta dezamăgirii abia stăpînite: „...trimit din nou salutul meu cald ţării proletarilor şi tuturor luptătorilor pentru o omenire mai bună.” (din telegramatipărită înIzvestia”, 12 febr. 1929; Documente, I, p.244).
 
2. Clişeele prezentării scriitorului
În comentariul la Domniţa din Snagov, Un artist pentru săracii lumii, publicat în revista „Roman-Gazeta” din 1928, nr. 1, Lunacearski realizează o recenzie-model pentru limba de lemn a criticii literare: provenienţa de jos a scriitorului: „Provine din păturile de jos, dintr-o familie săracă...” (Documente, II, p. 29), solidaritatea cu lumea celor oprimaţi: „Scriitorul a devenit prietenul proletariatului de la noi [...] Panait Istrati este un adevărat artist şi încă artistul nostru, artistul săracilor din lumea întreagă.” (p. 30), încrederea în influenţa pozitivă a ideologiei proletariatului asupra creaţiei sale viitoare: „Alianţa lui cu proletariatul îi va fi de folos şi lui, şi clasei muncitoare. Fie ca această alianţă să devie tot mai puternică.” (p. 30). Modelul, eventual îmbogăţit cu alte clişee, va fi întîlnit în aproape toate recenziile şi comentariile sovietice precedente publicării Spovedaniei: „Romanele lui Istrati sînt nu numai istorii despre oamenii simpli şi despre imperativele conştiinţei, dar şi tablouri în care se oglindesc monstruozităţi ale ordinii actuale. În creaţia artistică a lui Istrati aceste două motive se împletesc haotic. [...] Întîlnirea acestui scriitor cu revoluţia rusă [...] e încă o dovadă a acţiunii înnoitoare a principiilor lui Octombrie care oferă un temei ferm celor mai sensibili reprezentanţi ai gîndirii actuale.” (P. Kogan, Panait Istrati, în Revoluţia i Kultura, 1927, nr. 34; Documente, II, p. 46), „La sărbătoarea unui deceniu de la revoluţia din Octombrie – scrie Ivan Anisimov, comentînd toate povestirile apărute pînă în 1928 – Istrati a venit în Uniunea Sovietică cu decizia fermă de a rămîne şi de a lucra aici. Speră ca aici să-şi găsească patria, să se aşeze pe un sol nou şi sănătos pentru creaţia sa. Sîntem convinşi că acest pas îl va conduce pe Istrati nu numai spre realizări remarcabile, dar şi spre lichidarea contradicţiilor dureroase din conştiinţa lui socială. Rusia sovietică va face din Istrati un scriitor al său.” (Krasnaia Novi, 1928, nr. 2; idem, p. 73). Aceleaşi speranţe şi le exprimă criticul comentînd Pribegiile mele şi Mihail, după ce „află” originea minusurilor creaţiei lui în absenţa legăturii intime cu proletariatul: „Legătura lui Istrati cu clasa muncitoare revoluţionară nu este organică, şi acest lucru face ca protestul lui să fie steril. În ciuda sincerităţii tuturor intenţiilor sale, protestatarul mic-burghez nu poate deveni un adevărat revoluţionar. Pentru el, drumul era unul singur: să treacă în lagărul proletariatului luptător. Numai atunci posibilităţile extraordinare pe care le are autorul nostru îşi vor fi putut da adevărata măsură, iar contradicţia internă a creaţiei sale va fi fost depăşită. Cum se ştie, Istrati intenţionează să trăiască şi să lucreze în Rusia Sovietică. Să nădăjduim că decizia aceasta este începutul unei noi perioade, revoluţionare, în creaţia autorului operelor Haiducii şi Chiralina” (Ivan Anisimiov, Note franceze, în „Vestnik Inostrannoi Literaturî”, 1928, nr. 3; idem, p. 84). „Cu fiecare zi el se apropie tot mai mult de elita progresistă, revoluţionară a clasei muncitoare din occident... Cu fiecare zi se va dovedi tot mai clar temeiul luptei de clasă, iar Istrati va înţelege că nu se poate ajunge prea departe cu «voluntarismul» celor mai buni eroi ai săi [...]. Cu fiecare zi creşte numărul celor care îşi pun pana în slujba cauzei victoriei proletariatului mondial. Credem că Panait Istrati este unul dintre aceştia. [...]. El a dăruit de mult proletariatului propria inimă [...]. Bogata lui experienţă de viaţă şi inteligenţa îi vor arăta acea parte a baricadei unde trebuie să lupte, nu doar cu pana, ci şi cu arma în mînă.” (G. Sandomirski, Scriitorul „ciulin al cîmpului”, în „Vestnic Inostrannoi Literaturî”, 1928, nr. 9; Documente, II, p. 90, 95).
Comentatorii nespecialişti din timpul întîlnirilor pe care le are Istrati în călătoria sa prin Uniunea Sovietică merg, uneori, într-un alt registru, dar întemeiat tot pe clişee, mai departe: patria proletariatului îi va oferi condiţii să scrie, pe care scriitorul nu le avea în Occident: „Tov. Istrati cu mari greu s-o rîdicat. Burjuazia nu-i da chip sî scrii, da’ noi i-om da toati împrejurărili cari i-ar trebui ca sî poatî lucra.” (Moldova muncitoare îl întîlneşte pe iubitul scriitor, Panait Istrati, în „Plugariul roş”, 1928, 3 august; Documente, I, p. 202).
Într-o retorică purtînd mărcile limbii de lemn, vorbitorii care l-au întîmpinat pe P. Istrati, ştiau că sînt liberi (slobozi), că ei construiesc o lume nouă şi că scriitorul proletar va scrie despre ceea ce a văzut şi auzit, despre adevărul cunoscut în Rusia proletară: Tov. Rusnak, care deschide mitingul de întîmpinare: „Noi întîlnim pi scriitoru nostru proletar. [...] El o vinit sî vadî viaţa noastrî. El cu condeiu lui a scri tot cum trăieşti moldovanu nostru slobod” („Plugariul roş”, 3 august, 1928; Documente, I, p. 203), „Cuvîntarea tov. Arbore: «Tov. Istrati – luptător împotriva burjuaziei, – dă-mi voi sî ti salut. Noi sîntem tari bucuroşi c-ai vinit sî vezi cum ţăranii şî lucrătorii din Moldova slobodî îşi zîdesc viaţa cei nouî»...” (Documente, II, p. 204).
 
*
Ei, aceşti oameni „numai buni de învins”, cu „inimile de aur”, în exprimarea scriitorului, în afara clişeelor, cum ar putea părea mai ales prin epitetul metaforic de aur, nu bănuiau că aşa se va întîmpla. P. Istrati va dezvălui adevărul despre ceea ce a văzut dincolo de stratul de suprafaţă, de mască, încărcînd cu sens termeni care erau desemantizaţi în limba de lemn a vorbitorilor. După dărîmarea decorului, din limbajul ceremonial al întîlnirilor şi din limbajul verbal al cuvîntărilor, a rămas la vedere minciuna şi răul produs fiinţei umane. Care rău nu-şi avea sursa în reaua credinţă / impostura / corupţia conducătorilor, cum a crezut el însuşi, denunţînd în două scrisori către GPU ceea ce considera a fi deturnarea de la esenţa Revoluţiei, nici în greşeli fireşti începutului de drum, cum îi scria R. Rolland, cerîndu-i, într-un limbaj conţinînd clişee clasicizate ale limbii de lemn, în scrisoarea din 29 mai 1929, să nu le publice: „Scrisorile Dv. către GPU sînt perfecte (s.a.) [...] Aceste pagini sînt sacre. Ele trebuie păstrate în arhivele Revoluţiei eterne. În cartea de aur. Noi vă iubim mai mult şi vă admirăm că le-aţi scris. Dar nu le publicaţi.” (ş.a.) („Cahiers Panait Iatrati”, Valence, 1987, nr. 2-3-4, p. 32). Dar P. Istrati le publică iar în corespondenţa cu R. Rolland, devine tot mai radical: „Ştiţi bine că niciodată istoria nu a cunoscut un agresor împotriva vieţii umane, avînd un braţ mai lung şi un suflet mai dur ca aşa-zisul comunist al timpului nostru.” (idem, p. 358). Eroarea stă în sistemul însuşi, care se caracterizează prin crime de lez-umanitate: „Acest rău suprem, omagiu nesăţios al egoismului omenesc; această crimă de les-umanitate pe care gîndirea universală se va încumeta într-o zi s-o însemne cu fierul roşu; această culme a banditismului şi a teroarei şi-a găsit expresia perfectă în U.R.S.S., sub regimul aşa-zisei Dictaturi a Proletariatului.” (Spovedanie, p. 103). Invocarea baladei Meşterului Manole, la întîlnirea sa cu moldovenii, este semnificativă tocmai în acest sens: „...Facticele pîndeşte opera, o ameninţă cu prăbuşirea, exact ca în frumoasa legendă a mînăstirii Argeş, ale cărei ziduri se prăbuşeau noaptea, pe măsură ce le ridicau ziua. Ce sacrificiu va trebui deci făcut, pentru a pune capăt nenorocirii ? În legendă a fost suficient un suflet de femeie. Şi arhitectul, meşterul Manole, nu a şovăit să-şi zidească propria nevastă, pentru ca opera să învingă. Ce vor trebui să sacrifice arhitecţii comunişti, pentru a vedea triumful operei lor? N-au ei oare o nevastă, care se numeşte Doctrina şi care este mai vinovată decît inocenta femeie a meşterului Manole? Nu din cauza Doctrinei se datoresc toate nenorocirile operei socialiste? Vai! în zilele noastre oamenii îşi iubesc mai puţin opera decît nevestele. Nu mai este nici un meşter Manole.” (Spovedanie, p. 82).
 
*
După publicarea cărţii, structura discursurilor care au în vedere persoana / personalitatea lui P. Istrati rămîne aceeaşi, proprie modelului-limbă de lemn, dar clişeele sînt guvernate acum semantic şi sintactic de alţi termeni: calomnie, a calomnia, renegat, trădător, a se vinde, contrarevoluţie, mic-burghez etc., pe fundalul construit de stereotipiile despre uriaşa construcţie a Socialismului în Patria proletariatului. Începutul e făcut, se pare, de Apelul Către scriitorii din Occident. Panait Istrati şi Uniunea Sovietică: „Scriitorii din Occident... fiecare a luat cu sine ceea ce a ştiut să vadă din uriaşa experienţă a reconstrucţiei vieţii umane pe care o săvîrşeşte revoluţia noastră (...) Ceea ce scrie el astăzi despre ţara noastră ne indignează nu pentru că e o calomnie pur şi simplu (...) ci pentru că este calomnia lui Istrati.” („Literaturnaia Gazeta”, 20 noiembrie, 1929; Documente, I., 294), „...Acest ticălos ne-a înşelat atîta timp. A început să răspîndească în străinătate cele mai oribile calomnii la adresa U.R.S.S., grevîndu-se de faptul că «a văzut totul cu ochii lui»...” (din Raportul Secretariatului Biroului Internaţional al Scriitorilor Revoluţionari. Raportul lui Béla Illés, în Literatura Revoluţiei Mondiale, 1931; Documente, I, p. 321).Cum cetăţeanul Habaru nu ia atitudine în interviul cu scriitorul în ziarul „Le Monde” împotriva ideilor „renegatului” Istrati, cu privire la literatura proletară, Bruno Iasenski trage concluzia în articolul Magazin universal de ideologii („Vestnic Inostrannoi literaturî”, 1929, sept.-oct.) că „avem de-a face cu o campanie conştientă de calomnie împotriva puterii sovietice şi a politicii ei în domeniul culturii.” (idem, p. 278). Aceleaşi clişee în portretul scriitorului trec din limbajul publicistic şi al criticii literare în diferite enciclopedii sovietice: „Întors în Apus el a lansat calomniipline de răutate la adresa Ţării Sovietelor şi, ulterior, a dus o propagandă antisovietică, convenabilă contrarevoluţiei internaţionale.” (Mica Enciclopedie Sovietică, 1936; Documente, II, p. 122-123), „În colaborare cu troţkiştii contrarevoluţionari a scris o serie de calomnii revoltătoare la adresa Uniunii Sovietice.” (Marea Enciclopedie Sovietică, 1937; idem, p. 123).
„Cu acelaşi clişeu caracterizează poziţia lui P. Istrati Al. Oprea, într-o scrisoare către Ilia Ehrenburg, din 13 mai 1961: „Istrati coboară tot mai jos şi mai jos pe drumulcalomnieiîmpotriva mişcării muncitoreşti. Articolele lui care se publicau în ziarul de dreapta „Curentul” aveau permanent un caracter calomniator.”, „El a criticat Uniunea Sovietică de pe poziţiile unui reprezentant al lumpen-proletariatului, dezamăgit de socialismul care s-a dovedit a fi altfel decît şi l-a imaginat acest om de orientare anarhistă şi individualistă. [...] A început să-şi exprime dispreţul pentru masa celor ce muncesc, numindu-i «turmă» şi proslăvindu-i pe cei aleşi din rîndul cărora, desigur, făcea şi el parte.” (idem, p. 108) [Prin fraza din urmă, Al. Oprea denatura total sensul frazei lui Panait Istrati: „Toţi cei care vor să facă din om un animal într-o turmă sînt asasinii lui.”, Documente, I, p. 328)].
În „Vecerniaia moskva”, din 2 noiembrie 1929, sub titlul Adevărata faţă a lui Panit Istrati, se introduc fragmente dintr-un interviu despre scriitorul român care „s-a vîndut Siguranţei române” (idem, p. 297), dat colaboratorilor unor ziare din Caucaz, de Bélla Illés, care încheie: „din faptele pe care le-am prezentat, se vede deja că Istrati a vrut pur şi simplu să se vîndă U.R.S.S.-ului şi cum în U.R.S.S. nu se cumpără oameni, Istrati a găsit alţi cumpărători – pe duşmanii U.R.S.S.” (idem, p. 298). În „Literaturnaia gazeta”, din 31 martie,1930, Heinz-Kagan recurge la acelaşi clişeu în articolulSfîrşitul lui Panait. Un renegat îşi caută stăpîni pe măsură: „[...] Istrati [...] un record mondial de rapiditate a transformării într-un renegat şi un trădător.” (Documente, I, p. 303).
Cum nu se putea admite că i-au schimbat radical poziţia faţă de revoluţia proletară, adevărul celor cunoscute intră între clişee şi sintagmele falsului revolutionar: „Se dădea drept revoluţionar şi s-a dovedit a fi un golan...” (în Apelul Către scriitorii din Occident; Documente, I, p. 294), în „ziarul reacţionar francez Les «Nouvelles Littéraires»” scriitorul „o face pe «revoluţionarul de stînga dezamăgit»” (idem, p. 301), „în paginile revistei burgheze din Franţa «Nouvelle Revue Française» publică primul capitol din cartea sa” (ibidem). Pentru B. Volin, în articolul Un haiduc al literaturii. P. Istrati – Agent al serviciilor de siguranţă române, P. Istrati, după ce „se preface a fi cel mai mare prieten al proletariatului care construieşte socialismul...”, „susţinut de Siguranţă, «demască» Uniunea Sovietică de astăzi. Aceste demascări sînt urletul animalic al micului burghez înnebunit şi cumpărat. (...) Panait Istrati este cel mai jalnic şi mai josnic din toată gloata de clevetitori burghezi sau a celor ridicaţi din rîndurile emigraţiei alb-gardiste.” („Pravda”, 20 oct. 1929; Documente, I, p. 279), „A venit în U.R.S.S. unde a stat aproape doi ani,prefăcîndu-se a fi prieten al Uniunii Sovietice.” (Mica Enciclopedie Sovietică, 1936; Documente, II, p. 122).
Nu sînt iertate nici opiniile literare ale lui P. Istrati, care respinge şi şablonul din literatură, în fond, literatura proletcultismului: „Personal nu sînt un scriitor proletar, proclamă Istrati cu mîndria unui revoluţionar liber, – în interpretarea ironică a lui Boris Iasenski, în „Vestnik Innostranoi Literaturî”, din 1929, nr. 5 a interviului dat de P. Istrati ziarului „Le Monde” în martie 1929 – dacă această expresie trebuie să devină o formulă închistată. Întrevăd un mare pericol în şablonul proletar, ca în oricare şablon de altfel.” (Documente, I, p. 276). A crede în libertatea creatorului este pentru B. Volin, în articolul Făţarnicul Istrati, din „Literaturnaia Gazeta”, 29 aprilie 1929, în care ironizează concepţia scriitorului român exprimată în interviul dat lui Frederic Lefevre, „colaborator al celei mai neprincipiale gazete pariziene, «Les Nouvelles Littéraires»”: „Istrati a răspuns la altele, pălăvrăgind fără noimă şi afirmînd categoric următoarele: «În regimul sovietic actual – îl încredinţează Istrati pe interlocutorul său – artistul nu poate crea conform inspiraţiei proprii («à sa fantaisie») iar şablonul proletar este tot atît de îngust ca oricare altul. Aceasta este una dintre problemele care mă nelinişteşte cel mai mult, îndeosebi după ce am constatat cu cîtă largheţe sînt protejaţi aşa-zişii «creatori» care consimt să fie «pe linie».” (idem, p. 272).
Concentrarea maximă de clişee ale limbii de lemn caracterizează portretul pe care i-l fac redactorii Enciclopediei Literare, publicată la Moscova, în 1930; este desfiinţată mai întîi întreaga lui creaţie: „Orizontul autorului este de o îngustime derutantă. [...]. Istrati, care, conform tuturor datelor existenţei sale, se pregătea să devină un scriitor revoluţionar (să ne amintim de biografia lui de om truditor), se poticneşte în mlaştina filozofiei mic-burgheze de tipul Romain Rolland.”. Chiar atunci cînd creaţia lui Istrati este, în mod paradoxal, percepută cu exactitate în esenţa confruntărilor interioare ale personajelor, totul însă este văzut de îndată ca alterat de concepţia mic-burgheză a scriitorului: „Ca mic burghez ce este Istrati vrea să găsească în trecut integritatea pierdută.” (Documente, II, p. 120), „În crizele isterice ale lui Istrati, în căile fariseice ale «căutării adevărului», care nu sînt altceva decît o formă de acceptare, de refuz al luptei reale cu ordinea capitalistă...” (idem, p. 121). Încheierea portretului este un cumul de atribute negative, adunînd la un loc întreg lexicul şi sintaxa clişeelor limbii de lemn în funcţie de negare, generate de publicareaSpovedaniei: „Istrati vine în Uniunea Sovietică cu lacrimi în ochi [...] Foarte curînd se dovedeşte că Istrati a fost unul dintre cei mai ticăloşi renegaţi, interviurile lui şi, apoi, cărţile dovedindu-se nişte calomnii stupide, cinice şi contrarevoluţionare. [...] El s-a demascat definitiv, meschinăria lui iese acum în evidenţă – calea calomniatorului de profesie şi a condeierului aservit este singura care i-a mai rămas, şi el a păşit pe această cale sigur de sine, adică «s-a găsit pe sine».” (ibidem).
Demascarea realităţilor social-politice din „Rusia proletară” a fost susţinută în permanenţă, în Spovedanie şi în diverse interviuri, de demascarea falsităţii limbajului, ceremonial şi verbal, instrument de mascare a adevărului şi de manipulare pentru guvernanţi şi asumat de către cei buni de învins, din inerţie sau ca o formă de apărare: „Comuniştii moldoveni sau alţii nu sînt decît cu numele. Această speţă este de asemeni necunoscută în U.R.S.S. decît numai în lume.” (Spovedanie, p. 81), „Totdeauna am avut o aversiune profundă faţă de paradă, oricare ar fi ea. Or, în aceste zile de sărbătoare, totul era paradă. Şi dacă mă impresionă cîteva zile, la capătul unei săptămîni nu mai putui. [...] peste tot aceleaşi înfiorătoare discursuri. Prima oară emoţia mă ştrangulă. Era grandioasă [...]. A treia oară nu mai putui, îmi puneau barbă. [...]. Declaraţiile lor de dragoste mă îmbolnăveau. Şi trebuia, vrînd-nevrînd, să le răspund cu acelaşi ton.” (Spovedanie, p. 56-57), limbaj pe care a trebuit să şi-l asume şi el în situaţiile protocolare sau care i-a fost atribuit de reporteri. Privind retrospectiv, scriitorul are revelaţia spectacolului pus la punct după toate regulile manipulării: „Este cazul să spun că eu însumi am făcut parte din serbare. Desigur, ne aflam în prezenţa unei tentative colosale de bolşevizare sentimentală, întemeiată de astă dată pe generozitatea «spiritelor independente», pe care le invitaseră pentru a vedea proletariatul la muncă.” (Spovedanie, p. 43). Contextul întîlnirilor la care trebuiau să participe „spiritele independente” determina recursul la clişee: „Ce vreţi să vă spun? Abia am venit. Nu cunosc nimic, replică scriitorul unor «muncitori în uzine ieri, azi ziarişti care făceau pe marii reporteri» veniţi «să reclame imperios articolul datorat. / – Spuneţi binele pe care îl gîndiţi despre Revoluţia noastră, precum şi răul pe care l-aţi lăsat în murdarele ţări capitaliste de unde veniţi. /.../ Asta-i: un simplu autograf! Salutul vostru adresat Sovietelor noastre. Şi trage-i cu autografele [...] Trăiască Uniunea Sovietică! Trăiască Revoluţia Mondială!” [...] era imposibil să fac altfel...” (Spovedanie, p. 50-51).
Dar accesul la adevăr era posibil numai prin înlăturarea decorului şi readucerea expresiei lingvistice la raportul ei firesc cu sensul: „Destul cu discursurile, parada şi politica veninoasă. Nu mai putem. (...) Şi n-avem nimic de învăţat, cînd amabile personalităţi vin să ne arate feţe vesele şi cînd vin să ne perie cu tablouri ce sînt pentru noi un decor, un decor real, din care va rămîne o parte, desigur, dar care totuşi nu-i decît un decor.” (idem, p. 83).
Ironia ia locul clişeelor minciunii, dominată de stări de indignare: „Mai mulţi scriitori şi poeţi din cei mai sovietici şi mai proletarieni duc într-o seara nevasta unui «tovarăş»... Dimineaţa, ajunsă acasă, nefericita se omoară. Doar patru sau cinci ani de puşcărie”, „Întreg comitetul sindicatului de locuinţe, din Moscova, se constituie într-o ligă secretă pentru bucuria poporului rus”, „Puţin mai apoi, comitetul sindicatului funcţionarilor şi amploaiaţilor din Moscova îşi construiseră o casă... a poporului. (...) Apoi bravii tovarăşi îşi vînd locuinţele din oraş şi se mută în noi localuri.” (Spovedanie, p. 99) sau de imaginea poetică a coexistenţei supravieţuirii încrederii în capacitatea omului de a lua în stăpînire natura cu pierderea încrederii în drumul pe care l-ar avea de parcurs omul în „Rusia proletară”: „[...] Singuri, omul în cîrje şi cel fără aripi, amîndoi în susul colinei, cu figurile bronzate de ultimele raze ale asfinţitului, gesticulează [...], descriind cu braţele largi cercuri, ce vor să îmbrăţişeze pămîntul, arătîndu-şi unul altuia marşul bolşevismului în lume.” (Spovedanie, p. 90).
„Schimbarea la faţă” de care va fi acuzat, înseamnă, în realitate, trecerea dincolo de stratul de suprafaţă, de decor, refuzul limbajului de lemn, ceremonial sau verbal: „În ce mă priveşte consider pierdută cauza pe care voiam s-o apăr; nu mai vreau bilete de liber parcurs, nici să continuu fastuoasele recepţii, care mă obligă să surîd, să surîd... şi să tac” (idem, p. 98) „Patria proletară”, „dictatura proletariatului” îşi dezvăluie, prin situarea lor între ghilimele, statutul de expresii fără sens, clişee în discursul stereotip al limbii de lemn, percepută de P. Istrati ca limbaj sovietic. „Ce vrea să spună în limbaj sovietic – scrie P. Istrati într-un comentariu pe marginea justiţiei în «patria proletară» – muncă obligatorie? Un lucru foarte simplu: condamnaţii vor veni la închisoare ca şi cum ar veni la fabrică, cu deosebirea că nu vor fi nici plătiţi, nici hrăniţi. Ceva mai mult: îşi vor da osteneala de-a executa o muncă al cărei volum nu va fi niciodată cunoscut, fiindu-le distribuită în felul cel mai arbitrar posibil, pe cap de om, în funcţie de gradul de supunere şi după cantitatea denunţurilor de care sînt capabili.” (Spovedanie, p. 130). Pseudo-revoluţionarii „Rusiei proletare” sînt situaţi în opoziţie cu „grandoarea şi forţa idealismului revoluţionar rus de altădată”, tocmai prin contradicţia dintre realitate şi limbajul – precizez din nou, ceremonial şi verbal – chemat să o mascheze: „Această castă, ignorantă, vulgară, perversă [...] nu cunoaşte decît „cuvintele de ordine” ale unei puteri căreia îi este ciment şi armătură. Desfăşurări de steaguri; Internaţionala ascultată în picioare, „colţuri” ale lui Lenin; difuzoare, imense pancarte, stambe acoperite de fraze; fraze judecînd viaţa; fraze confecţionate toate pentru a înlocui ideile; GPU-ul pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita critica; un vid universal despre care ea gargariseşte şi de care se serveşte pentru a domina.” (Spovedanie, p. 131).
 
*
Spovedanie pentru învinşi, în complementaritate cu corespondenţa purtată în acest timp cu prietenii cei mai apropiaţi: scriitorul A. M. de Jong, traducătorul său în Olanda, criticul literar din Suedia Ernst Bentz, scriitorul grec Nikos Kazantzakis, împreună cu care a străbătut o vreme întinderile Uniunii Sovietice, şi mai ales cu Romain Rolland, pe de o parte, revelă condiţia de fiinţă tragică a scriitorului român determinată de prăbuşirea credinţei într-o Utopie pe care o purtase în sine ani mulţi şi de imposibilitatea de a înţelege atitudinea lui Romain Rolland faţă de cunoaşterea adevărului, pe de altă parte, permite surprinderea procesului de desemantizare a unor structuri lingvistice şi de impunere a lor ca nucleu esenţial pentru ceea ce se va arăta a fi şi va deveni limba de lemn specifică lumii comuniste sau pseudocomuniste.
În această a doua direcţie se integrează în parte limbajul lui Panait Istrati sau atribuit lui şi, în mod definitoriu, într-o variantă limbajul diferitor categorii din lumea cu care a avut contact scriitorul, în altă variantă limbajul în care au fost exprimate reacţiile la publicarea Spovedaniei pentru învinşi, în presa sovietică sau în diverse lucrări. Se manifestă, în aceste circumstanţe, două variante ale limbii de lemn: varianta de expresie pozitivă, în funcţie encomiastică, şi varianta de expresie negativă, în funcţie distructivă.
 
Bibliografie
1. Mihai Eminescu, Opere (Ediţie critică, întemeiată de Perpessicius şi continuată de P. Creţia şi D. Vatamaniuc), vol. XV, Editura Academiei, Bucureşti, 1993.
2. Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (Spovedanie).
3. Panait Istrati, Omul care nu aderă la nimic. Documente din Rusia Sovietică (Ediţie: Zamfir Bălan, Serghei Feodosiev),vol.I-II, Editura Istros-Muzeul Brăilei, Brăila, 1996 (Documente).
4. Marie José, Albert et Elisabeth de Belgique, mes parents, Pion, Paris, 1971.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog