Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Nume de familie româneşti cu şi fără articolul -l

Maria COSNICEANU

Alte articole de
Maria COSNICEANU
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Un aspect foarte important al limbii române actuale îl constituie ortografierea antroponimelor. E vorba de probleme ce ţin atât de scrierea numelor rusificate, ucrainizate, modificate în diferite moduri, forme care îndepărtează şi chiar exclud numele româneşti din sistemul limbii române, cât şi de normele propriu-zise ale limbii literare române, norme care s-au constituit istoriceşte şi reprezintă azi rezultatul evoluţiei interne a fenomenelor. În articolul de faţă ne vom referi la numele de familie (NF) româneşti cu şi fără articolul -l, care continuă să suscite interesul purtătorilor, dar mai ales al lingviştilor şi dialectologilor [1, p. 93-96].
În tratarea fenomenului articulării / nearticulării numelor de persoane, cercetătorii disting două perioade – perioada veche şi perioada modernă. În perioada veche (sec. XIV-XV), conform materialului din documentele slavo-române şi părerii unanime a cercetătorilor în acest domeniu, prevalau antroponimele masculine cu articolul -(u)l alături de cele fără articol, terminate în consoană, destul de numeroase şi ele, şi cele cu -u, care erau mai puţine, dar apăreau deja ca o tendinţă în evoluţia fenomenului dat [2; 3; 4, p. 112].
În perioada modernă tipul NF în -u devine o normă a limbii române literare, fapt semnalat şi de Iorgu Iordan: „o caracteristică a numelor de familie româneşti provenite din apelative masculine sau formate cu sufixe de felul lui -esc, -ean şi altele asemănătoare, constă în aparenta lor «articulare», prin apariţia lui -u” [5, p. 17].
„Aparenta” articulare „prin apariţia lui -u” la NF, de care vorbeşte Iorgu Iordan, presupune natura diferită a acestui -u, care nu totdeauna poartă valoarea articolului hotărât. Pe baza analizei mai multor clase de antroponime atestate în documente şi frecvente în limba contemporană, populară şi literară, cercetătorii au delimitat diferite funcţii şi valori ale lui -u final: (a) vocală de suport pentru un grup de consoane care nu putea fi pronunţat la sfârşitul cuvintelor (vocală de sprijin după muta cum liquida, ca în codru, membru, metru, socru, fenomen moştenit din latină), ca în Alexandru, Dumitru, Petru; (b) vocală finală ce se adaugă la numele alcătuite dintr-o singură silabă pentru a da „un corp acceptabil numelor care ar fi prea scurte”, de tipul hipocoristicelor [4, p. 63, 111]: Dinu, Doru, Nacu, Nuţu, Onu. Apoi, prin analogie cu acestea, au primit -u final şi o serie de hipocoristice alcătuite din două-trei silabe: Doruţu, Neluţu, Sănducu etc.; (c) echivalentul lui -o- slav – vocală de legătură între elementele formelor compuse: Radu (< Rad-o-mir), Dragu (<Drag-o-mir), Bratu (< Bratoslav), Neagu (< Neagoslav) etc., compusele cu vocala de legătură -i- rămânând fără -u final, deşi sunt monosilabice: Bran (< Branimir) Dan (< Danimir), Vlad (< Vladislav, Vladimir);(d) -u provenit din bg. -o final plus suf. -ko: Bobu (< Bobo), Nedelcu (< Nedelko), Stancu (< Stanko), Vlaicu (< Vlaiko)etc.; (e) -u provenit din suf. slav -ov: Dicu (< Dikov), Milcu (< Milkov), Vâlcu (< Vâlkov)etc. [4, p. 97, 111]; (f) substitutul articolului hotărât enclitic -l, „o urmă a articolului hotărât obişnuit altădată în pronunţarea numelor de persoane” [6, p. 130]; (g) -u rămas final după căderea articolului -l [4, p. 112], „funcţia de individualizare a elementului dispărut -l trecând asupra elementului precedent rămas -u, astfel încât acest -u a ajuns să reprezinte articolul hotărât enclitic -l ” [7, p. 39].
Datorită tendinţei puternice de articulare cu articolul enclitic -l a numelor provenite din cuvintele comune în sec. XIV–XV, care s-a păstrat în mare parte, prin tradiţie, şi în secolele următoare, se scriau cu -l şi numele de origine slavă, la care -u nu rezultase din căderea lui -l: Bobul, Bratul, Dragul, Neagul, Radul, Stancul, Vâlcul, Vlaicul, iar cele terminate în consoană, devenind NF, prin analogie cu numele articulate, au primit finala -u: Branu, Danu. Încadrându-se în categoria NF, hipocristicele monosilabice la care -u nu provenise din articol au primit articolul -l: Druţul, Guţul, Mihul, Nacul, Onul etc., iar după căderea lui -l aceste nume, provenite fie din slavă, fie din hipocoristice autohtone, au rămas aparent „articulate” cu -u final.
NF care într-adevăr sunt articulate cu -(u)l şi terminate în -u au rezultat din apelative: substantive propriu-zise şi adjective, verbe, adverbe substantivizate prin articulare cu articolul hotărât [8, p. 28-30]. Analiza unui bogat material de fapte atestate în izvoarele scrise din sec. al XV-lea – primul pătrar al sec. XIX-lea ne-a permis să urmărim trecerea de la formele articulate cu -(u)l la cele cu -u [9, p. 74-79].
Rezultatele statistice demonstrează că cele mai multe NF articulate au provenit din adjective: (1) numele ce au la bază porecle: Albul (1580) şi Albu (1617), Grosul (1609) şi Grosu (1774), Lungul şi Lungu (1774), Negrul (1642) şi Negru (1774) etc.; (2) numele cu suf. -esc provenite din adjective ce exprimă apartenenţa: Albescul (1576), Bunescul (1775) şi Bunescu, Cuculescul şi Cuculescu (1803), Popescul (1783) şi Popescu (1815) etc.; (3) numele cu suf. -ean / -ian, ce indică originea locală, dar şi descendenţa: Bârlădeanul (1652) şi Bârlădeanu (1801), Codreanul (1784) şi Codreanu (1814), Munteanul (1710) şi Munteanu (1825) etc.
Din substantive propriu-zise, la care prezenţa articolului este explicabilă, au provenit numele ce au la bază: (1) denumiri de ocupaţii, „acestea fiind la origine substantive comune folosite pentru identificare: care Ion? Croitorul?” [4, p. 141]: Croitorul (1661) şi Croitoriu (1800), Ciobanul (1746) şi Ciobanu (1759), Rotariul şi Rotariu (1812) etc.; (2) vechi termeni social-politici (titluri, ranguri, funcţii): Armaşul (1803), Arnăutul (1774), Căpitanu (1774), Diaconul (1774), Joimiru (1787), Lipcanu (1750); (3) nume de popoare: Cerchezu (1815), Grecul (1823), Rusul (1589)şi Rusu (1815), Sârbul (1507) şi Sârbu (1832), Turcul (1573) şi Turcu (1738) etc.
Mai numeroase sunt NF provenite de la substantive comune ce exprimă diferite noţiuni care, în planul articulării, nu sunt supuse unei regularităţi: Băţu (1783), Boul (1607) şi Bou (1716), Boldul (1512), Lupul (1618) şi Lupu (1800), Racu (1809), Ciocoiul şi Ciocoiu (1774) etc.
Prezentarea şi clasificarea sub aspectul articulării cu -l şi terminate în -u a NF atestate în documentele moldoveneşti şi în cele basarabene din sec. al XV-lea – primul pătrar al secolului al XIX-lea ne permit să facem următoarele concluzii:
1. Articolul hotărât enclitic -l la NF s-a menţinut până în primul pătrar al sec. al XIX-lea: Armaşul, Boldescul, Cuculescul, Grecul, Rotarul, Scurtul, Ursul, Ursoianul etc. Datorită frecvenţei lor în documente şi în virtutea principiului tradiţional-istoric, unele nume cu -l au ajuns şi până azi: Grosul, Lungul, Racul, Radul, Scurtul, Surdul, Ştirbul etc.De aceea şi amplificarea cu suf. -escu şi -eanu / -ianu, s-a făcut, în majoritatea cazurilor, de la formele articulate cu -l: Bărbulescu, Cuculescu, Duduleanu, Răduleanu etc.
2. Numele cu -u final se răspândesc mai ales spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, iar la începutul sec. al XIX-lea sunt atestate de două ori mai multe decât cele cu -l: Bârlădeanu, Buzduganu, Cobâleanu, Codreanu, Croitoru, Grosu, Lungu, Lupu, Mândru, Munteanu, Popescu, Racu, Rotaru, Scorţescu, Soroceanu, Şişcanu, Ursu, Ursoianu etc.
Dispariţia articolului -l s-a produs mai întâi la apelative, prin reducerea sunetelor finale în limba vorbită. Apoi, prin analogie cu substantivele comune pronunţate omu, lupu, copacu, frumosu, au început să se pronunţe şi antroponimele: Lupu, Ursu, Racu etc. [10, p. 77].
În limba literară însă apelativele au continuat să se scrie cu -l: omul, lupul, frumosul, iar antroponimele au urmat tradiţia scrierii fără -l: Lungu, Lupu, Munteanu, Popescu etc. [4, p. 148]. Acest fenomen (în situaţiile de omonimie) reflectă tendinţa de gramaticalizare a opoziţiei dintre apelative şi antroponime.
Opoziţia semnalată a contribuit la apariţia unei serii de particularităţi semantice şi gramaticale specifice antroponimelor, particularităţi care din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, concomitent cu stabilirea normelor limbii literare, au devenit norme antroponimice propriu-zise [11, p. 34-37]. Una din ele se referă la stabilirea în sistemul oficial de denominaţie a NF fără articolul -l, fapt care a condus şi la formarea unui subsistem de declinare unificată şi simplificată a antroponimelor: articularea proclitică la G-D a tuturor NF şi a prenumelor masculine, indiferent de terminaţia lor: lui Lupu, lui Radu, lui Popa, lui Toma, lui Zaharia, lui Vulpe etc. [12, p. 46-55] (şi nu Lupului, Radului, Popei, Tomei, Zahariei, Vulpei, forme învechite, arhaice).
Cu privire la ortografierea NF cu sau fără articolul -l Îndreptarul ortograficşi Introducerea de la Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române(DOOM-1) nu dau vreo explicaţie, recomandând numai scrierea cu majuscule şi cu cratimă a numelor proprii [13, p. 28; 14, p. XXIX].
Gramatica academică a limbii române, v. I (1966), include o observaţie importantă pentru problema în discuţie: „Observaţie. Articolul -l a dispărut la numele proprii de persoane terminate în -u: Albu, Fătu, Lupu, Bălcescu, Măzăreanu, Văcărescu etc., mai vechi: Şcheianul şi Mircescul”, făcând trimitere la o poezie de V. Alecsandri [15, p. 89]. În volumul Poezia populară (cântece bătrâneşti, legende, balade) V. Alecsandri a folosit numele cu formele pe care le-a înregistrat (Mihu şi Mihul, Codreanul, Codrean, Codreanu, Grozovanul etc.), dar în volumul TeatruNF create de autor pentru personajele contemporane lui sunt scrise fără articolul -l: Lunceanu, Lunătescu, Lipicescu, Hârzobeanu, Stâlpeanu, Pungescu, Răzvrătescu etc. Numai Barbu Lăutarul este scris cu -l, pentru că indică adevărata profesie a personajului, starostele lăutarilor (numele lui adevărat era Vasile Barbu).
În noua gramatică academică, din 2005, referitor la articolul -l al NF există doar o singură notă: „În măsura în care multe nume proprii provin din substantive comune articulate definit (cf. Dulgheru, Boieru, Turcu, şi, pe o cale mai puţin directă, chiar Ionescu, Moldoveanu), finala numelui propriu derivă din articol, ca şi lui proclitic (lui Bălcescu, mai vechi şi Bălcescului, ca şi omului, fratelui)” [16, p. 56].
Prin urmare, conform normelor ortografice contemporane, numele de familie româneşti vor fi scrise fără articolul -l (dar cu -u final). În Basarabia, după 1918, această normă privind NF a fost introdusă oficial, ortografiindu-se în spiritul limbii române nu numai NF, ci toate numele (prenumele, formula de denominaţie, toponimele). (Trebuie menţionat faptul că în toate epocile, începând cu primele documente, scrierea numelor a fost dictată de oficialităţile regimurilor respective.) Păstrarea formelor arhaice ale NF cu articolul -l (Albul, Creţul, Dodul, Grosul, Josul, Lungul etc., etc.) la românii din Transnistria, din enclavele Ucrainei şi din alte zone periferice, izolate, se explică prin faptul că aceste teritorii nu s-au aflat sub influenţa limbii române şi n-au fost supuse normelor limbii române nici după 1918. Circulând într-un mediu lingvistic străin, o mare parte din aceste NF încă şi-au păstrat (în mod fericit) formele tradiţional-istorice româneşti, fiindu-le recunoscute, prin acestea, zonele de provenienţă. Neincluderea NF cu articolul -l în Dicţionar de prenume şi nume de familie (Chişinău, 1991, 1993, 1999) nu înseamnă excluderea lor din fondul nostru antroponimic, cum ar putea să considere domnul profesor V. Zagaevschi.
Dicţionarul de prenume şi nume de familieare un caracter normativ. Altfel ar fi trebuit incluse toate numele, rusificate, ucrainizate, schimonosite, care circulă azi. Întrucât NF fără -l constituie o normă ortografică, nu le-am inclus pe cele cu -l, în speranţa că, în procesul de trecere de la grafia rusească la cea românească, purtătorii lor vor folosi această ocazie şi vor tinde să-şi scrie numele în conformitate cu norma actuală. Nimeni nu tinde să falsifice şi nu obligă personalităţile notorii, cu pondere în istoria, ştiinţa şi cultura poporului, să-şi modifice (corecteze) forma NF, prin care au devenit cunoscute de toată lumea şi chiar departe de hotarele ţării. Dar de aceştia nu sunt prea mulţi. Norma prevede majoritatea, nu excepţiile. Kogălniceanu a fost unul, dar azi sunt o mulţime de cetăţeni care nu pot semna decât Cogâlniceanu.
NF cu -l din zonele periferice, limitrofe, enclave trebuie să se afle în vizorul dialectologilor şi să le folosească drept argument întru afirmarea vechimii satelor moldoveneşti în aceste teritorii, dar nu să dicteze norma ortografică oficială.
 
Referinţe bibliografice
1. Zagaevschi V., Nume de familie româneşti articulate cu -l (Creţul, Dodul, Grosul, Racul) // Limba Română (Chişinău), 2007, nr. 4-6.
2. Ştefănescu M., Cu privire la articolul masculin -ul al numelor proprii // Arhiva, 1932, nr. 1-2.
3. Graur Al., Les noms roumains en -u(l) // Melanges linguistiques, I, Paris – Bucarest, 1936.
4. Graur Al., Nume de persoane, Bucureşti, 1965.
5. Iordan I., Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983.
6. Paşca Şt., Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936.
7. Dimitriu C., Limbă literară – limbă populară // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1993, nr. 3.
8. Cosniceanu M., Antroponime formate prin conversie // Limba şi literatura moldovenească, 1979, nr. 2.
9. Cosniceanu M., Numele de familie cu şi fără -u final // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1995, nr. 3.
10. Drăganu N., Elemente de sintaxă a limbii române, Bucureşti, 1945.
11. Cosniceanu M., Norma în antroponimie // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1993, nr. 3.
12. Cosniceanu M., Rolul antroponimelor la stabilirea sistemului de declinare în limba moldovenească // Probleme de istorie a limbii, Chişinău, Ştiinţa, 1986.
13. Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Ediţia a IV-a, Bucureşti, 1987.
14. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, 1989.
15. Gramatica limbii române, Bucureşti, 1966.
16. Gramatica limbii române. Vol. I: Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog