Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

Mutageneza etică

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Elementele orientale, în special cel turcesc (osmanlâu), sunt bogat reprezentate la cronicari (mai ales la moldoveni şi la Moxa), astfel încât literatura analitică îmbrăţişează, după Şăineanu, două secole şi cuprinde peste douăzeci de scriitori, între care primele nume ale literaturii (Ureche, Cantemir, Miron şi Nicolae Costin, Neculce): „Negreşit, sub raportul numeric, se observă o progresiune din ce în ce mai mare a elementului oriental în aceste anale ale trecutului nostru, progresiune ce merge paralel cu caracterul mai mult sau mai puţin arhaic al analistului: ea apare la Ureche, se accentuează în operele Costineştilor, devine însemnată la Neculce şi Mustea şi culminează în scrierile lui Cantemir, Enache Kogălniceanu, Văcărescu şi Beldiman”. O notă specială menţionează: „Literatura orientală a influenţat profund spiritul domnescului scriitor: sintaxa turcească cu perioadele-i enorme şi cu verbul final se oglindeşte în a sa Istorie ieroglifică” (Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, ediţie şi prefaţă de Camelia Zăbavă, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2004, p. 90).
Orientul aduce în cultura română şi, în particular, în opera cantemiriană gustul pentru „cuvântul bătrân”, ca mijloc universal-arhetipal de caracterizare a unei situaţii, a unei stări de lucruri sau a firii şi faptelor personajelor. După cum constată acelaşi Lazăr Şăineanu, la români, bulgari, albanezi şi grecii moderni se află paralele la mai mult de 50 de proverbe (citate de cercetător). „Paremiologia turcească merită o atenţie mai d-aproape. Literatura orientală e foarte bogată în proverbe sau «cuvinte din bătrâni» (atalar sözü), cum le numeşte, o expresiune interesantă ce figurează şi la Cantemir-Vodă («cuvânt bătrân» ad. proverb)”.
Lazăr Şăineanu se referă la Gramatica turcească a lui Jaubert (ed. II, Paris, 1833), la o cărticică publicată de Academia orientală din Viena (Osmanische Sprichwörter herausg durch die K.K., orientalische Akademie, Wien, 1865), la colecţia editată de Ahmet Midhet Efendi (Constantinopole, 1870) şi o alta a lui Ahmed Vefyk Efendi (1873), apărute şi în engleză şi franceză (Londra, 1897; Paris, 1878).
Folosirea „cuvântului din bătrâni” este indiciul valorificării unui fond arhetipal comun oriental-balcanic şi al cultivării unor structuri narative specifice literaturii populare. Alături de proverb, stă snoava, apologul, povestirea animalieră înrudită cu fabula.
Impactul paremiologic prezintă doar un aspect secundar al dialogului intercultural Orient / Occident. E vorba de un impact, evident şi constructural (care nu se reduce la o influenţă rudimentară), a spiritului oriental cu propensiunea lui spre parabolic, alegoric şi învăţătură morală. („Influenţa orientală, mai notează în acest sens Lazăr Şăineanu, nu s-a mărginit numai în sfera vocabularului, ci s-a întins şi în unele domenii ale literaturii populare, ca proverbe şi snoave. Acţiunea spiritului oriental asupra paremiologiei româneşti, ca şi asupra celei balcanice, e destul de importantă. Indicaţiunea cea mai veche o aflăm în cronicarul Neculce care, vorbind de prieteşugul ce-l făcu Antioh-Vodă, să se puie împotriva unei crăii cu o mână de oameni slabi: paza bună trece primejdia rea, mielul blând suge la două mume, capul plecat nu-l prinde sabia...” [op. cit., p. 95]).
Orientalizarea occidentului este una de formă şi se face printr-un transfer de ordin mimetic în administraţie, ceremonialul oficial, în viaţa cotidiană, în îmbrăcăminte şi în mâncăruri, în felul de a fi şi de a simţi al claselor boiereşti; într-un cuvânt, este vorba despre o „calchiere a modei orientale” care a durat peste un secol.
Prin fanariotizare şi turcizare, mijlocită de fanariotizare, spiritul oriental impune tranzitoriul, decadenţa, marginarismul (conştiinţa „marginii”). E un secol de descreştere, ca să utilizăm iarăşi noţiunea cantemiriană. De aceea, pentru a distinge între tranzitoriu şi permanent (elementul popular constant), cercetătorul recurge la diviziunea în Vorbe populare şi Vorbe istorice.
Este interesant de urmărit, la Şăineanu, impactul spiritului oriental asupra modului de manifestare a ironiei. Marafet, având iniţial sensul de „ştiinţă, talent” a obţinut sensul de viclenie, naz; tertipul însemnând la origine „proiect, plan” semnifică astăzi intrigă, chichiţe;vorbe precum aferim, ageamiu, babalâc, berechet, haz, chiolhan, cirac, fudul, habar, hal, halal, hatâr, palavră, taifas, toate exprimă spiritul general de zeflemea. Sinonimele bufonului sunt numeroase: cabaz, caraghios, ghiduş, măscărici, mucalit, soitariu. „Spiritul umoristic, conchide exegetul, culminează în fecunditatea semantică extraordinară ce a dobândit în româneşte expresiunea moft, pe când turceşte, sfera vorbei e foarte mărginită, fiind pur şi simplu un sinonim cu «giaba»” (op. cit., p. 75).
În turceşte müfft are semnificaţia de ieftin, gratuit.
Sporul depreciativ al câmpului semantic se poate înregistra şi în cazul altor noţiuni, ceea ce demonstrează o orientalizare sau cel puţin o balcanizare (sinonimă mai apoi cu o „caragializare”): halal, care înseamnă în turceşte „permis, legitim”, iar în sârbă şi bulgară „noroc, fericire”, va deveni o exclamaţie de admiraţie, dar şi o atitudine ironică; la Anton Pann: „Halal nepot”, hal = stare proastă, nenorocire nu are în turcă sensul depreciativ, existent în toate limbile balcanice, habar, care în turcă înseamnă „veste”, „cunoştinţă”, a căpătat sensul invers de „a nu şti nimic”, chichiţă (şiretlic, vicleşug) are în neogreacă sensul de „cutie”, „sertar”, pezevenchi (=şarlatan, şmecher, escroc, pungaş şi învechitul proxenet) în turcă şi persană avea sensul absolut nevinovat de „ghid”.
Asemenea lui Caragiale, Eminescu considera moftul cea mai „comică noţiune românească”: „Cea mai comică noţiune românească e moftul – antiteză neîmpăcată şi în sine atât de ridicolă dintre aparenţa exterioară şi fondul intern. Cel mai antitetic şi mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e moftangiu. Comica excelenţă a postulanţilor din Millo director consistă întru aceea că sunt moftangii. Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele ci numai posturile patriei” (Fragmentarium, Bucureşti, 1981, p. 140).
Eminescu, după cum am văzut, generalizează influenţa Orientului asupra spiritului românesc într-o însemnare manuscrisă despre molipsirea acestuia de alexandrinism, de decanteism. Astfel se vede cum Eristica Orientului (e vorba de Şcoala eristică din Megara – n.n.), corupţiunea logicii şi cugetării grece în cea alexandrină a trecut la români în toată urâciunea fiinţei sale. Să nu creadă nimeni, că numai noi (subl. în text – n.n.) suntem de vină la căderea noastră. E un lanţ întreg de cauze. Ciocoiul turc a fost eristic, cel grec asemenea, cel român asemenea, însă de zece ori mai rău decât cei precedenţi” (ibidem).
Din analiza credinţelor şi obiceiurilor moştenite a lui Lazăr Şăineanu reiese că fatalismul oriental, manifestat într-o „îndoită” doctrină a indolenţei şi resemnării, s-a reflectat într-o serie de locuţiuni proverbiale precum „Aşa a fost să fie!”, „Aşa i-a fost scris!”, „Cum îi va fi norocul!”, „Cui i se croieşte rău, rău îi merge tot mereu!”.
În spiritul preceptului fundamental al Islamului turcul crede că tot ce (i) se întâmplă e predestinat de Dumnezeu, că îi „era scris” să fie aşa şi că aşa a vrut soarta (yazu în turceşte înseamnă „scrisa, soarta”): „Dumnezeu a scris pe fruntea fiecărui om numărul zilelor sale”, se spune în Coran, ceea ce corespunde românescului „Ce ţi-e scris, în frunte-i pus”. Românii din Macedonia păstrează termenul de căsmete, ceea ce înseamnă „soartă, noroc”. Fatalismul sub forma lui orientală e diferit de fatalismul de sorginte biblică atestat la cronicari, la care domină stereotipe de resemnare (op. cit., p. 111).
Asistăm la o adevărată mutageneză în domeniul noţiunilor etice, spiritul românesc valorizând, în pozitiv, împreună cu cel general-balcanic, ceea ce Evul Mediu considera păcat.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog