Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

O figură emblematică a culturii româneşti – Mihai Cimpoi

Valeriu MATEI

Alte articole de
Valeriu MATEI
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

I. Literatură şi destin
 
Figură emblematică a culturii româneşti din Basarabia, Mihai Cimpoi pare să fi fost predestinat activităţii literare, într-o vreme când literatura română din spaţiul basarabean era la o cumplită răscruce de destin: sau revenea la normalitatea limbii române literare şi la criteriile esteticului, sau dispărea definitiv în hăul artificialelor „cuvântelnice”, impuse de cerberii regimului sovietic de ocupaţie, şi în hăţişurile fără de capăt ale ideologiei comuniste.
Până la un punct destinul său e comun cu al celorlalţi intelectuali reprezentativi ai Basarabiei de astăzi: fiu de ţărani, cu o copilărie nescutită de munci şi încercări de tot felul, dar marcată şi de frumuseţile colinelor basarabene sau de cele ale urbei Cernăuţilor, avid de carte, dar cu posibilităţi materiale modeste, cu o studenţie chişinăuiană şi veselă, şi tristă, marcată atât de griji materiale, cât şi de obligaţia de a-i suporta, cu ironie şi calm, pe autointitulaţii „profesori” de „literatură sovietică” oploşiţi de regim pe la facultăţi şi catedre.
Există însă şi ceva aparte în predestinarea pentru literatură a lui Mihai Cimpoi, pornind de la chiar originea părinţilor săi. Născut în Horodiştea Botoşanilor, dar stabilit apoi la Cuzlăul de Păltiniş, loc unde, de pe malul înalt al Prutului, se deschide asupra spaţiului basarabean o perspectivă largă şi plină de farmec, aidoma dorinţei nestăvilite de a îmbrăţişa, Ilie Cimpoi, tatăl criticului, bun povestitor şi recitator de balade şi drame populare”, descalecă în Larga Hotinului – o comună mare cu o frumoasă biserică de lemn de la finele secolului al XIX-lea – unde se însoară cu Ana Habureac, fiica preotului din această comună. „Ilie Românul”, cum îi spuneau consătenii tatălui cărturarului, aducea o aură de poezie botoşenean-eminesciană în spaţiul matern, care nu era altul decât cel de rezistenţă şi de afirmare al stamaticeştilor – Constantin – tatăl, prozatorul şi fabulistul, unul dintre poeţii cei mai artişti înainte de Eminescu (D. Micu) şi Constantin Stamati-Ciurea, memorialistul şi geograful dat pe nedrept uitării – anticipând, în chip simbolic, nu doar aria de preocupări a fiului: eminescologia şi istoria deschisă (ca o rană) a literaturii de limba română din Basarabia, ci chiar caracterul şi felul de a fi al viitorului critic: o fire puternică şi reţinută, aidoma unui vulcan adormit care păstrează în adâncuri jerbe de lavă ce vor ilumina într-un târziu cerul scufundat în noaptea îndelungată a înstrăinării, un caracter de luptător calculat şi echilibrat, dublat de o bunătate şi o bunăvoinţă ce par uneori chiar exagerate.
Originea criticului, calificată – în perioada de ocupaţie sovietică – moldo-română dubioasă”, era un suficient temei spre a fi atacat şi acuzat de naţionalism românesc. Ajutat de dragostea faţă de valori şi cultură”, dedat, încă din copilărie, unor temeinice lecturi (părinţii ascunseseră în podul casei mai multe cărţi şi reviste româneşti) şi ascultând doar de vocea daimonului lăuntric: „să fii un om de cultură, să fii un om al culturii”, Mihai Cimpoi a înfruntat cu stoicism vicisitudinile sorţii şi nedreptăţile ce i le-au făcut cerberii regimului totalitar, a prestat, pentru a supravieţui, cele mai diverse munci, dar nu s-a abătut de la principiile şi valorile ce le-a îmbrăţişat. S-a modelat, aşa cum o mărturiseşte el însuşi cu o consecvenţă care mă uimeşte şi astăzi ca om de cultură cu un statut de independenţă... moromeţiană”.
 
 
II. „Reparaţia” literaturii
 
Un amănunt din biografia tatălui, inserat în Curriculum-ul publicat la împlinirea vârstei de 60 de ani, pare să caracterizeze mai curând activitatea literară de început a criticului literar Mihai Cimpoi: Înzestrat cu o bunătate naturală, o risipea cu generozitate, ajutând fără nici un gând de profit toată lumea din sat. Purta un ciocan la brâu şi un buzunar de ţinte şi repara din mers un gard şubred, un acoperiş de casă deteriorat, un perete dărâmat – la el acasă sau la vecini”.
Asemeni tatălui, Mihai Cimpoi şi-a asumat, încă de la debutul său în literatură, în 1960, o sarcină dificilă, aidoma uneia dintre cele douăsprezece munci ale lui Heracles, să cureţe slinul şi mucegaiul obscurantismului ideologic, numit cu emfază „realism socialist”, şi să-i redea actului critic dimensiunile esteticului. Anii debutului păreau oarecum mai prielnici, în comparaţie cu precedentul deceniu al proletcultismului agresiv. Graţie efortului unor scriitori din generaţia precedentă – criticul Vasile Coroban, poetul George Meniuc, istoricii literari Gheorghe Bogaci şi Nicolae Romanenco – începuse editarea unor opere ale marilor clasici: Eminescu, Creangă, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu ş.a. Acelaşi grup de scriitori pornise lupta cu cohortele obscurantismului proletcultist pentru care marea literatură clasică nu era decât o manifestare a ideologiei burghezo-moşiereşti”. Climatul literar se schimbase parţial odată cu debutul în proză şi în poezie a lui Ion Druţă, Grigore Vieru, Emil Loteanu ş.a., dar în cea mai mare parte spiritul provincial era dominant, iar grupările de politruci în literatură nu depuseră armele.
După o tentativă nereuşită de a debuta ca poet în paginile revistei Nistru (a fost criticat chiar de cel, operei căruia avea să-i consacre prima sa carte – poetul Gr. Vieru), ţinând cont de îndemnul acestuia şi de aprecierea că va deveni un mare critic literar, debutează în primăvara anului 1960, pe când nu împlinise nici 18 ani, cu recenzii şi cronici literare. Până la apariţia primei sale cărţi, a publicat (timp de 8 ani de zile, dintre care 5 ai studenţiei) peste 100 de recenzii şi studii literare, încercând, aidoma tatălui său, să „repare din mers” edificiul plin de fisuri al literaturii din Basarabia.
Avea, încă de pe atunci, obsesia multora dintre criticii literari de valoare – să descopere şi să promoveze Poetul generaţiei din care făcea parte. Intuiţia nu l-a înşelat şi criticul se orientează spre poezia lui Gr. Vieru, căreia îi consacră, în primii săi ani de activitate literară, cinci recenzii şi studii, care au şi stat la temelia primei sale cărţi, dedicată autorului Numelui tău, apărută în chiar anul publicării acestei prestigioase culegeri de versuri. Studiul Mirajul copilăriei (viaţa şi opera poetului Grigore Vieru) (1968) va fi ulterior revăzut şi completat, devenind eseu monografic – Întoarcerea la izvoare (1985), reeditat şi în 2005 cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naşterea poetului.
Lui Mihai Cimpoi îi revine şi meritul descoperirii şi promovării poetului reprezentativ al următoarei generaţii literare – cea a anilor ’70 – Nicolae Dabija. În numărul din 23 decembrie 1965 al Tinerimii Moldovei el prezenta elogios primele texte poetice ale lui Nicolae Dabija, pentru ca trei zile mai târziu să-i consacre acestuia, în paginile aceleiaşi reviste, articolul Un nume nou: Nicolae Ciobanu (Dabija).
Dacă luăm în considerare aprecierile făcute, la începuturile anilor ’60, şi operei altor scriitori basarabeni de valoare, putem vorbi în cazul lui Mihai Cimpoi de un critic literar cu o intuiţie sigură.
 
 
III. Ucenic la clasici
 
Nu ştiu în ce măsură Mihai Cimpoi a fost un ucenic al criticului Vasile Coroban, cel care a încercat încă în plin proletcultism să ridice drapelul valorilor autentice, cert este însă că a ţinut cont de experienţa literară dar şi socială a acestuia: revenirea la clasici nu se putea limita doar la editarea şi reeditarea operei acestora sau la edificarea Aleii Clasicilor din actuala Grădină publică Ştefan cel Mare şi Sfânt, ci era, în primul rând, un excelent prilej de a moderniza demersul critic, de a se reveni cel puţin la principiul maiorescian al autonomiei esteticului şi la aplicarea altor principii în stabilirea grilei de valori contemporane. Opera clasicilor deveni, începând cu anul 1962, o preocupare permanentă a criticului. Studiile şi eseurile despre opera lui Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Vasile Alecsandri ş.a. au fost doar etape în apropierea treptată a criticului de opera eminesciană, descoperită şi prin prisma interpretărilor critice călinesciene, marele critic servindu-i „cel puţin în anii formării, drept pattern”. Modelul Călinescu l-a dominat o lungă perioadă de timp, devenind pentru tânărul critic complexul Călinescu, trezind în el „fascinaţia şi tentaţia de a scrie frumos”, complex pe care l-a depăşit „printr-o îndelungată şi profundă relecturare” a chiar operei călinesciene, dar, credem noi, şi aplecându-se cu atenţie asupra operei altor mari critici români (E. Lovinescu, T. Vianu ş.a.), studiind evoluţia criticii literare şi fenomenologia conştiinţei critice în secolele XIX-XX (de la Sainte-Beuve şi Albert Thibaudet la Noua critică şi Noua nouă critică franceză sau la Criticismul practic al lui I. A. Richards şi la New criticism-ul anglo-saxon, în general) şi raportând literatura română la fenomenele şi parametrii literaturilor europene şi la cei ai literaturii universale. Volumul Focul sacru (1975) a fost un ultim exerciţiu de „gimnastică” intelectuală şi spirituală înainte de a intra în perimetrul sacru al culturii române.
Aşadar, întru a-şi verifica forţele şi instrumentarul de investigaţie literară şi estetică, Mihai Cimpoi s-a orientat, în spiritul tradiţiei marilor critici din perioada interbelică, spre opera eminesciană – singura în măsură să scoată în evidenţă potenţialul şi valenţele unui critic şi estetician român. Precum mărturisea într-un interviu acordat criticului Ion Ciocanu (Literatura şi Arta, nr. 46 din 15 noiembrie1979), Eminescu „este Poetul prin studierea căruia se poate ajunge la Poezie, la înţelegerea Ei, este mai mult decât atât: Muzica poeziei”. Eseul Narcis şi Hyperion (1979) l-a impus definitiv nu doar printre eminescologi, ci şi în conştiinţa critică din întreg spaţiul românesc, în cauză fiind un Eminescu global: un Poet al fiinţei (C. Ciopraga). În acest poem criticşi în studiile de eminescologie ce au urmat (Căderea în sus a Luceafărului, 1993; Eminescu, poet al fiinţei, 1998; Plânsul demiurgului, 1999), Mihai Cimpoi a mers, conform propriilor mărturii, pe hermeneutica „existenţială constituită din depistarea complexului de arătări / ascunderi ale înseşi fiinţei scriitorului, a codurilor psihologic-comportamentale şi personalist-etice care definesc portretul fenomenologic”, „fenomenologicul şi ontologicul” îmbinându-se în studiile sale „cu paradigma modernă şi postmodernă”. E chiar epistemologia la care a ajuns atunci când „la patternul călinescian s-a... adăugat modelul fiinţial noicist şi în special cel ontologic generalizat care aplică grila existenţială”. Va face uz de această metodologie şi în studiile şi eseurile de literatură universală (L. Tolstoi, F. Dostoievski, N. Gogol, A. Cehov, A. Puşkin, J. R. Jimenez, V. Hugo, P. Valery, M. Lermontov, Byron, T. Mann, Whitman, R. Tagore, Faulkner ş.a.) adunate în volumele Cicatricea lui Ulise (1982), Duminica valorilor (1989), Lumea ca o carte (2004) sau în cea mai recentă monografie a sa Leopardi. Drum neted şi drum labirintic(2006), ce va apărea în curând şi la Roma în versiune italiană.
De la publicarea eseului Narcis şi Hyperionşi până astăzi cerulcriticii literare a fost mereu „disfăcut în foc şi aur(M. Eminescu)de zecile de studii monografice şi de eseurile consacrate operei unor mari scriitori şi personalităţi ale culturii române: Sfinte firi vizionare: clasici români (1995); Lucian Blaga: Paradisiacul, Lucifericul, Mioriticul(1997), Mărul de aur. Valori româneşti în perspectivă europeană (1998, şi în traducere franceză – 2001), Brâncuşi, poet al nesfârşirii (2001); Duiliu Zamfirescu între natură şi idee (2002); Critice, vol. I-V (2001-2006); Secolul Bacovia(2005 şi în versiune engleză la Londra – 2007) ş.a.
 
 
IV. Spre o critică a ansamblurilor
 
Eseurile de filozofie a culturii: Basarabia sub steaua exilului: fenomenul basarabean (1994); Cumpăna cu două ciuturi. Carte despre fiinţa românească (2000); Zeul ascuns (2003) relevă dimensiunea complexă a criticului şi esteticianului Mihai Cimpoi, hermeneut capabil să cuprindă în investigaţiile sale ansamblurile, dezvăluindu-le particularităţile şi ineditul sub semnul călăuzitor al ontologicului”. Aceste investigaţii s-au desfăşurat în paralel cu elaborarea celui mai amplu studiu al său O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia(1996 şi ediţiile ulterioare din 1997, 2002 ş.a.), ce va rămâne, cu certitudine, o piatră de temelie pentru orice studiu de viitor al fenomenului basarabean, o primă sinteză critică asupra literaturii române dintr-un spaţiu unde teroarea istoriei a luat forme nemaiîntâlnite. În O istorie..., la fel ca şi în studiile anterioare, preocupat fiind de criteriul valoric – „literatura fiind esenţialmente un sistem de valori” (O istorie..., ed. 1996, p. 7)criticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi mai mult construieşte şi mai puţin demolează, găseşte temeiuri înfiinţătoare şi nu temeiuri neantizatoare, întru a dezvălui un fenomen – istoria literară – ce nu poate fi înţeles, precum o mărturiseşte el însuşi, „fără istoria culturală a Basarabiei”. Bineînţeles, un demers de o asemenea anvergură şi cu astfel de motivaţii nu putea să nu trezească şi admiraţie, dar şi polemici şi chiar contestări – că nu toată literatura noastră poate fi subscrisă principiilor aplicate de critic în Istoria... sa, că scriitorii din exil, originari din Basarabia, nu se înscriu în aria de preocupări ale literaturii din Basarabia, că e prea sumar reflectat fenomenul proletcultismului sau al literaturii cu caracter antiromânesc scrisă în perioada sovietică (dacă aceste „fenomene” merită în general să fie luate în consideraţie?) ş.a.m.d. Oricum, aşa cum e pe la noi – nici o faptă nu se face cu izbândă şi cu pace, iar Istoria... îşi are propria viaţă, autorul revenind de la o ediţie la alta, pentru a-i completa conţinutul şi a extinde arealul de investigaţii până la ultimele apariţii literare ce merită să fie luate în seamă.
Autor a 45 de studii şi eseuri monografice, a peste 2000 de studii şi articole risipite prin publicaţiile literare din spaţiul românesc şi de peste hotare, dar şi a peste 200 de studii de prezentare a literaturii române apărute în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Rusia, Ucraina ş.a., spirit vulcanic şi, totodată, stăpânit de dreapta cumpănă, preocupat vreme de peste patruzeci de ani de trecerea de la o mentalitate literară la alta, Mihai Cimpoi, prin felul său de a fi în literatură, prin spiritul său viu, generator de idei şi capabil să soluţioneze cele mai dificile probleme, rămâne a fi nu doar un Om al cetăţii, ci şi un termen de referinţă atunci când se vorbeşte de rezistenţa prin cultură. El face parte, deopotrivă, din toate generaţiile actuale de scriitori români şi e aidoma unui far pentru sutele de catargece se avântă pe mările neliniştite ale Logosului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog