Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

Fiinţa eminesciană

Emil VASILESCU

Alte articole de
Emil VASILESCU
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

În opera de critic şi istoric literar a academicianului Mihai Cimpoi, dacă ar fi să amintim numai impresionanta serie de Critice, pentru a stabili doar câteva dimensiuni, Eminescu şi lumea sa s-au constituit în preocupări aproape permanente. Narcis şi Hyperion, Spre un nou Eminescu, Căderea în sus a Luceafărului, Eminescu, poet al Fiinţei(teză de doctorat) şi Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminescienesunt tot atâtea contribuţii de mare importanţă la cunoaşterea unei opere singulare în cultura lumii. Atras de complexitatea acestei opere până la a se cufunda în substanţa ei, fără a-şi pierde luciditatea critică, Mihai Cimpoi deschide noi punţi de înţelegere şi de apropiere de creaţia eminesciană. Toate acestea fac din autor unul dintre cei mai apreciaţi eminescologi ai tuturor timpurilor, un cunoscător desăvârşit al existenţei omului şi imaginarului literar eminescian.
Criticul literar, devenit tot mai apăsat filozof al culturii, revine asupra ultimei sale cărţi cu adăugiri şi redimensionări asupra fiinţei eminesciene. Preocupat de adevărul ultim al operei, dar şi de imaginea constituită în jurul acesteia prin contribuţiile a mii de cercetători, Mihai Cimpoi construieşte un eseu plurimorf, având în centru miturile, temele şi simbolurile existenţiale ale poetului român. Şi acestea nu sunt puţine şi nici pentru prima dată observate, originalitatea lucrării regăsindu-se în principal în strădania de a organiza un material opulent într-o structură gândită de o nouă lectură ghidată de grile actuale. Astfel, omul-Eminescu, sursa operei-Eminescu se redescoperă într-o imagine cu multe elemente de noutate, mai ales în latura celei de-a treia dimensiuni, cea a profunzimii, pusă mai bine în evidenţă de abordarea filozofic-culturală.
Fiinţa ca produs al vieţii, nefiinţa, rezultat al morţii, chipurile fiinţei se adună toate într-o matrice existenţială inconfundabilă, numită de autor „nodul tragic”. După Mihai Cimpoi, „omul eminescian este prin excelenţă un om tragic”, supus terorii „trecerii”, consumat între narcisismul diurn şi hyperionismul nocturn. Pesimismul de care s-a vorbit atât de mult este doar o faţetă a destinului tragic prin care omul este aruncat în lume şi supus scurgerii timpului: „nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”. Autorul amendează sau contestă opinii după care Eminescu ar fi avut viziuni succesive diferite, dimensiunea tragică fiind una din acestea, accentuată spre sfârşitul vieţii. Dimpotrivă, susţine criticul: „Omul tragic eminescian este – dincolo de accentul eroic ascensional – omul deplin care adună în «nodul tragic» al fiinţei sale şi neliniştea metafizică modernă, şi ataraxia stoică, şi nepăsarea budistă, şi modelele arhetipale descoperite în inconştientul colectiv al fiinţei sale (el se identifică adesea cu Decebal, cu Ştefan cel Mare, cu Zalmoxis, concepându-şi o aură sacrală de «tânăr voievod»)”. Pentru a conchide: „Nodul tragic eminescian este unul absolut”.
Complexitatea existenţei şi operei eminesciene, foarte interesant plasată în osmotica interdependentă, se relevă prin decriptarea a numeroase teme sau mituri cuplate din creaţia lumii, din folclorul românesc sau invenţii proprii. Întâlnim analize pertinente, în sinteze personale, ale angoaselor, dorinţelor, suficienţei, singurătăţii, melancoliei eminesciene, reprezentări ale spaţiului şi timpului, cu abisul cosmic, nimicul, disperarea, mişcarea sau dimensiuni umane ca voinţa, taina, spectacolul lumii, adică tot ceea ce se regăseşte la ceea ce numea Constantin Noica „omul deplin al culturii româneşti”. Întâlnim într-o nouă perspectivă interpretativă poziţionarea poetului român faţă de posibile modele (Kant, Schopenhauer, dar şi filozofii existenţiali), asimilarea tradiţiei autohtone, întâlnirea electivă cu alţi mari creatori (Brâncuşi), chiar şi un Eminescu pre-postmodern. Până şi omul de lume, cântăreţul de romanţe îşi găsesc loc în acest binom indestructibil om-operă definit în esenţa sa prin tragismul aspiraţiilor.
Eminescologul Mihai Cimpoi scrie cartea sa de căpătâi despre o viaţă şi o operă ce nu încetează să ne surprindă prin infinitele surse deschise lecturii. Tocmai acesta este meritul esenţial al lucrării, de a afla substanţă nouă acolo unde totul părea spus.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog