Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Patrimoniul colecţionarului de elită – Gheorghe Bezviconi

Iurie COLESNIC

Alte articole de
Iurie COLESNIC
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Basarabia a avut parte de mulţi şi diverşi colecţionari. Majoritatatea lor au făcut colecţii de articole imprimate, adică: filatelie, cărţi poştale, cărţi etc., dar dintre aceştia sunt câteva nume de referinţă, fără colecţiile cărora nu putem vorbi de Basarabia la acest capitol.
Când ne referim la patrimoniul de carte, gândul ne duce imediat la colecţia Petre Draganov şi la muzeul cărţii înfiinţat de el la Comrat. Când vorbim despre colecţia de poze, ne gândim la Emanoil Poleak, când vorbim de colecţii de antichităţi ne apare în minte arheologul Ion Suruceanu şi Muzeul Pontului Scitic fondat de el şi, în acest şir, un loc distinct îl ocupă o colecţie de unicat: carte, grafică, pictură, sculptură – colecţia lui Gheorghe Bezviconi.
Valoarea acesteia din urmă este inestimabilă pentru că arta basarabeană interbelică aproape că nu s-a păstrat. Colecţia muzeului de stat, care constituia patrimoniul pinacotecii municipale, fiind evacuate în 1941, la începutul războiului, a dispărut.
S-au păstrat accidental unele lucrări în familiile creatorilor ori la rude şi prieteni, şi colecţia cea mai bine întocmită rămâne a fi cea a lui Gheorghe Bezviconi, însumând circa 100 de piese.
La ora actuală acest tezaur se păstrează la Iaşi într-un depozit al Academiei de Ştiinţe a României. Moştenitoarea prin testament, Tatiana Bezviconi, a stabilit câteva condiţii principiale la îndeplinirea cărora colecţia ar ajunge la Chişinău. Actualmente ea se află legal în posesia istoricului Ştefan Gorovei.
Înainte de a menţiona o serie de autori prezenţi în colecţie, vom trasa câteva linii biografice ale colecţionarului Gheorghe Bezviconi. S-a născut la 14 aprilie 1910, în orăşelul Jitomir. La 14 ani debutează în presa de limbă franceză. La 17 ani publică primul articol în presa rusească. La 23 de ani, susţinut financiar de către mama sa, Sofia, începe editarea în limba română a unei reviste de istorie, Din trecutul nostru, fără precedent în publicistica noastră.
A colaborat la toate publicaţiile basarabene, începând cu cele mai prestigioase – Viaţa Basarabiei, Cuvânt Moldovenesc – şi terminând cu cele mai puţin cunoscute, inclusiv cele de limba rusă. Textele sale erau semnate fie cu numele de Bezviconi, Gh. Bezviconâi, George Bezviconi, G. B., fie cu Gh. Bohuş, Alexis Gurji, Gh. Moldovan, Nicolae Pândaru, Nicolae Strajă. Şi-a tipărit scrierile şi în presa din regat: Adevărul literar şi artistic, Convorbiri literare, Revista istorică, Revista Fundaţiilor regale, Cetatea Moldovei ş. a.
A publicat la Chişinău studiile: Cărturarii basarabeni (Chişinău, 1940), Educaţie şi cercetăşie (Chişinău, 1932), Manuc-Bey (Chişinău, 1938), ş. a.
În 1937, a plecat din Basarabia, stabilindu-se iniţial la Iaşi, apoi la Bucureşti, continuând să tipărească lucrări importante precum: Din alte vremi (Bucureşti, 1940), Romancierul D. Moruzi (Iaşi, 1940), Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (vol. I-II, Bucureşti, 1940-43), Cimitirul Bellu din Bucureşti (Bucureşti, 1941), Mănăstirea Japca (Bucureşti, 1942), Costache Stamati, familia şi contemporanii (Iaşi, 1942), Zamfir Ralli-Arbore (Iaşi, 1943), Profiluri de ieri şi de azi (Bucureşti, 1943), Puşkin în exil (Bucureşti, 1947) (în colaborare cu Scarlat Callimachi), Despre haiduci (Bucureşti, 1947), Serghei Lazo (Bucureşti, 1947), Călători ruşi în Moldova şi Muntenia (Bucureşti, 1947), Manuscrisele ruseşti ale Academiei R.P.R. (Bucureşti, 1949), Contribuţie la istoria relaţiilor româno-ruse (Bucureşti, 1962), Necropola capitalei (Bucureşti, 1962, Chişinău, 1997) ş. a.
Nostalgia după Basarabia şi-a exprimat-o într-un roman pe care nimeni nu îndrăznea să-l editeze la 1952, când a fost scris, şi este publicat abia în 1990 în revista Kodrî cu titlul Poslednii lişnii celovec.
Autorul-editor s-a învrednicit de distincţiile: Medalia mare de aur a Institutului francez de Istorie şi Heraldică (1935), Medalia aurită a Societăţii Academice „Arta – ştiinţa – literatura” (1936), premiul Năsturel (1948) al Academiei Române ş. a.
A dispărut din lumea noastră la 30 aprilie 1966, la Bucureşti.
Păstrătoarea testamentară a colecţiei devine Tatiana Bezviconi, care până la moarte a îngrijit-o şi a întocmit toate actele legale pentru ca această colecţie să nu fie dispersată sau depozitată întâmplător în fonduri oarecare şi expusă ocazional. Principialitatea ei a salvat acest patrimoniu, moment curios în istoria noastră, când un străin (Tatiana Bezviconi este venită din Rusia) se îngrijeşte de avuţia spirituală a unui alt popor, un devotament mai rar întâlnit la populaţia autohtonă, în acest sens existând numeroase exemple negative, printre care şi cazul colecţiei lui Ion Suruceanu (când 12 mii de monede antice au fost vândute pe părţi la diferite muzee şi colecţionari particulari, pierdere irecuperabilă pentru cultura şi patrimoniul nostru. O altă parte din piese au nimerit la muzeul din Odessa, alta din biblioteca muzeului a nimerit la Iaşi şi astăzi referinţele la colecţia lui Ion Suruceanu nu mai sunt relevante).
În cazul Tatianei Bezviconi sunt foarte importante documentele întocmite vizavi de păstrarea ulterioară a colecţiei. Vom reproduce în continuare textul conţinând note testamentare semnate de soţia colecţionarului Gheorghe Bezviconi.
„Autobiografie
Revoluţia din 1917 a schimbat radical multe. Aveam atunci 6 ani. Multe nu pricepeam. Multe nu vedeam. Multe aflam, pe parcursul vieţii, de la părinţii mei, cu care mă mândresc. Nu doream să cobor de pe treptele sociale. Ne-am stabilit cu toţii în România.
Foştii colegi şi subalterni, soldaţii rămaşi în Rusia, spuneau despre tatăl meu: – „Păcat că n-a rămas cu noi, a fost „narodnic” şi într-adevăr în timpul războiului, când se prezentau ocazii, nu se retrăgea în căsuţe bine încălzite, la adăpost de vânt şi frig. Dormea lângă cei mici sub stele, bine învelit în mantaua sa groasă, sau cu o „burcă” neagră, mantaua clasică a cazacilor. Iar mâinile grijulii ale soldaţilor îi acopereau picioarele cu paie, sau ceva cald.
Mama – o floare rară, frumoasă şi gingaşă. O nobilă a veacului trecut. Şi nu-mi aduc aminte să fi ridicat vreodată vocea, vorbind. Înainte de a veni în România am stat în Rusia sub noul regim, cred 2 ani. Un bătrân evreu, înconjurat de copiii săi – combativi şi mari comunişti, a luat-o sub protecţia sa, în amintirea vremurilor de altă dată, când vedea, din partea ei, şi bunătatea şi stima”.
Întotdeauna când citesc mărturii de felul acesta am impresia că dacă nu s-ar fi produs revoluţia în Rusia, dacă din cele mai oribile smârcuri ale sufletului omenesc nu s-ar fi ridicat deasupra tuturor talazuri de ură distrugătoare, îmi zic că ţara aceasta ar fi avut cu totul alt destin. Intelectualii ruşi înrădăcinându-se şi menţinând tradiţia nobilă, ar fi înregistrat o evoluţie impresionantă a societăţii la nivel de gândire, de relaţii economice etc.
„Tatăl meu era originar din Stavropol. Mama – din Petersburg.
Eu m-am născut lângă Kremeneţ (Volân), unde stătea regimentul tatălui meu. Un fel de Buiucani al Chişinăului, dar amenajat ca un fel de orăşel cu case şi clădiri solide.
Sunt născută la 15 aprilie 1911, când mama mea nu avea încă 18 ani împliniţi. Tata era cu 14 ani mai mare decât mama.
Mama, Maria Gromova, născută Pavlovschi, casnică, a murit la Spitalul din Căuşeni, jud. Tighina, la 5 martie 1935.
Tata, Alexandru Gromov, colonel, surprins de evenimentele din 1940 în Basarabia, a dispărut fără veste. Niciodată n-am ştiut dacă a rămas în viaţă sau a murit. Cum şi unde…”.
Toţi foştii ofiţeri din armata ţaristă, surprinşi pe teritoriul Basarabiei în 28 iunie 1940, au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar la Chişinău. Ceilalţi s-au pierdut în G.U.L.A.G.
„În anul 1914, la izbucnirea primului război mondial, regimentul lui, un strălucit regiment de cavalerie, care pe parcursul existenţei sale a luat parte la lupte istorice ale ţării, a plecat pe front, iar noi cu mama (am rămas) la Petersburg, devenit Petrograd, la rudele mamei.
Mai târziu un grup de ofiţeri superiori, făcând cererea pe numele Reginei Maria, a cerut intrarea oficială în România. Mai târziu am venit şi noi cu mama, stabilindu-ne în Basarabia.
Tatăl meu a refuzat toate propunerile strălucite, găsind că uniforma şi jurământul nu se schimbă de 2 ori în viaţă şi a avut multe şi diferite ocupaţii: dresajul cailor pentru curse, grădinăritul etc. Cu timpul primea şi pensia, fiind considerat ca ofiţer de rezervă al Armatei române”.
În listele „Asociaţiei foştilor ofiţeri” pe Alexandru Gromov nu l-am găsit. Deci pensia i-a fost acordată printr-o intervenţie deosebită, probabil, printr-un decret regal. Cert e că a primit-o din partea statului român ca fost ofiţer superior al armatei ruse. Bolşevicii ruşi, care invadaseră în 1940 Basarabia, au procedat mai simplu, reducând toate grijile pentru soarta fostului ofiţer la un singur glonte…
Totuşi e firesc să ne punem întrebarea: cum se producea actul de recunoaştere a emigrantului? Doar ştim bine că mulţi dintre ei nici nu-şi permiteau o emigrare clandestină. O cerere pe numele regelui sau reginei era obligatorie. Iar România, o ţară devastată de război, cu un teritoriu imens aflat sub ocupaţie străină, primea expatriaţi din Rusia, încerca să le creeze anumite condiţii. Şi de fiecare dată mă întreb: de ce mâna care îţi întinde ajutorul este muşcată?
„Eu am terminat şcoala primară şi Liceul francez „Jeanne d’Arc” (în anul 1930-1931), iar în toamna aceluiaşi an am luat bacalaureatul francez, primind diploma sub nr. 75.
În 1934 am intrat în serviciul public, la Prefectura Judeţului Lăpuşna.
În 1940 am plecat din Basarabia cu penultimul tren, ca refugiată.
În 1941 am fost, ca majoritatea colegilor, rechemată la Chişinău.
În 1944 a doua plecare, de data aceasta cu repartizarea oficială în Oltenia.
Am lucrat câţiva ani la Prefectura din Braşov, A.R.L.U.S., şi ultimul serviciu la A.S.I.T., ca secretară.
Pentru activitatea mea în cadrul A.R.L.U.S.-ului am fost decorată, primind şi o insignă.
Înscrisă în Sindicat din 1946.
În 1947 am dat examen de traducător şi interpret ţinut la Curtea de Apel Braşov (reuşit cu Decizia nr. 10/1947).
La 1.XI.1951 transferată la Academia de Ştiinţe din Bucureşti în funcţia de tehnoredactor revizor.
Am lucrat 11 ani şi, în 1962, la cererea mea (am fost) scoasă la pensie, în urma spondilozei. Am lucrat mult şi la maşina cu caractere slave.
În anul 1952 m-am măritat cu Omul pe care l-am cunoscut, când eram elevă, istoricul George Bezviconi.
Îi plăcea să spună în glumă că l-am persecutat şi urmărit toată viaţa. El născut la Jitomir, eu apărută peste un an în apropiere de Kremeneţ. El plecat la Chişinău, eu apărută tot acolo venită din Rusia. El plecat în 1937 la Bucureşti, unde s-a stabilit definitiv, eu apărută tot la Bucureşti, în urma refugiului, în 1940. El locuind în str. Agricultori, unde m-am mutat şi eu cu locuinţa, în urma transferului meu la Bucureşti, în toamna anului 1951.
Iar eu, fidelă fanteziei mele, care zboară mereu, pot termina această autobiografie destul de ştearsă cu următoarea destăinuire, pe care o spuneam des, că îl iubesc mult pe Lenin, că dacă nu apărea acest personagiu istoric, eu nu mă măritam cu George cu care am fost atât de fericită.
Tatiana Bezviconi
Bucureşti, 1981.
P.S.
Autobiografiile s-au introdus, cred, destul de recent, în epoca noastră de după al doilea război mondial.
Şi ţin minte cum o bună cunoscută a noastră, cu un nume sonor pentru Basarabia, cu averi mari şi întinse, a declarat în Autobiografie, că a avut o mătuşă înstărită şi care a avut o vacă.
Am râs mult şi bine, ştiind cu toţii că această mătuşă nici nu ştia exact numărul vacilor, boilor şi cailor care populau grajdurile de pe moşia ei.
Prima mea Autobiografie, care cred că se află la Braşov, ar fi putut trece drept un act demn de notat.
Nu mă laud, absolut cu nimic, dar cred că e o laşitate să minţi în chestiuni grave, să minţi în viaţă.
Ce plăcut să treci vremelnic pe acest Pământ al nostru cu capul neaplecat.
T.B.
Rigorile faţă de genul memorialistic îşi au rădăcinile în „Autobiografiile” impuse de regimul sovietic şi au fost respectate cu stricteţe de către secţiile de cadre şi organele de forţă. De aici porneşte mărturisirea sinceră, necondiţionată de urmări negative ale unui exces de loialitate.
Testamentul ei este scris cu aceeaşi demnitate cu care a ştiut să trăiască fiecare clipă a vieţii sale:
„Către Academia R. S. România
Iaşi
Subsemnata TATIANA G. BEZVICONI, domiciliată în Bucureşti, str. Emil Bodnăraş, 45, bloc T7, et. I, apt. 15, Vă aduc la cunoştinţă următoarele:
– Am păstrat timp de 19 ani arhiva rămasă de la soţul meu, istoricul Gheorghe G. Bezviconi (1910-1966); azi, sunt în situaţia de a dori ca această arhivă să se afle, spre bună păstrare, într-un loc unde sunt oameni care pot preţui valoarea şi însemnătatea ei.
Întrucât soţul meu a fost un istoric al Moldovei întregi, la sugestia prietenilor şi sfătuitorilor mei I. Răduţiu, dr. Dan Berindei şi Ştefan S. Gorovei, depun la Filiala Iaşi a Academiei R.S.R. această arhivă, compusă din manuscrise, fişe, însemnări etc., rugând pe toţi cei care vor folosi informaţii din arhiva G. Bezviconi să menţioneze acest lucru în studiile lor. Însărcinez pe Ştefan S. Gorovei să vegheze la folosirea corectă şi cinstită a manuscriselor, notelor, însemnărilor şi fişelor soţului meu.
În afara acestora, de la soţul meu a rămas şi o colecţie de artă, alcătuită din câteva zeci de tablouri şi câteva sculpturi de Miliţa Pătraşcu (catalogul este anexat). Dorinţa expresă a soţului meu a fost ca această colecţie să fie donată Muzeului din Chişinău, atunci când acest lucru va deveni posibil. În aşteptarea acestui moment, doresc ca Filiala din Iaşi a Academiei R. S. România să păstreze în depozitul său această colecţie de artă. Singurele condiţii pe care le am în legătură cu această colecţie sunt următoarele: 1) să nu fie împrăştiată şi 2) să nu fie expusă.
De îndeplinirea celor de mai sus se va ocupa istoricul Ştefan S. Gorovei.
Tatiana G. Bezviconi
Bucureşti, 14 aprilie 1985”.
 
A murit la Bucureşti, la 4 mai 1985, şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu, alături de omul pe care l-a venerat şi alături de care s-a simţit atât de fericită.
Am ales intenţionat această personalitate pentru a ilustra tragedia expatrierii cu toate dedesubturile ei ştiute sau nebănuite. Un bărbat e mai puţin preocupat de detalii, el e mereu pus pe afirmare şi e în aşteptarea unor evenimente radicale, a unor fapte epocale.
Cine va scrie istoria emigraţiei ruse în sec. XX va trebui să apeleze şi la aceste succinte notiţe biografice, căci fără ele tabloul epocii va fi incomplet.
În continuare reproducem parţial lista autorilor şi lucrărilor aflate în colecţia lui Gheorghe Bezviconi, nume de referinţă în arta plastică basarabeană şi cea românească:
Arbore Nina: Colecţia BezviconiIntrarea în bisericuţă (gravură pe linoleum), Maica stareţa.
Bezviconi Gavriil A. (tatăl istoricului Gh. G. Bezviconi): Colecţia Bezviconi – Autoportret (ulei).
Baillayre August: Colecţia BezviconiVederea asupra periferiei Chişinăului (văzută din curtea şcoalei de Belle Arte), Culesul viilor la Chişinău (ulei).
Baillayre Tania: Colecţia BezviconiPuntea veche din Banat (acuarelă), Primăvară (gravură în două culori), Chişinău (gravură), Zbor vechi (gravură), Trandafirii galbeni (acuarelă).
Berezovschi Mihail: Colecţia Bezviconi – Peisajul de toamnă basarabean (acuarelă).
Bulat Iurie: Colecţia Bezviconi – Seră din suburbia Chişinăului (Bariera Sculeni) (ulei).
Catargi George: Colecţia Bezviconi – Drumul (ulei), Peisajul de iarnă (schiţă), Pictorul N.I.Gumalic (schiţă).
Costiurin Gheorghe: Colecţia Bezviconi Burgaz-port-61 (tempera), Icoana Sf. M.M. Gheorghe (stil bizantin, 1970).
Climaşevschi Alexandru: Colecţia Bezviconi – Împrejurimile Lipscanilor (ulei), Târgul Lipscanilor (ulei).
Cogan Şneer: Colecţia Bezviconi – Vila la Chişinău (aquaforte), Maica Domnului (litografie), Cap de bătrână (desen).
Cogan Moisei: Colecţia Bezviconi – Femei la baie (linogravură).
Cudinoff Anatolie: Colecţia Bezviconi – Ghecet (peniţă uscată).
Fiurer Grigore: Colecţia Bezviconi – Portretul Anastasiei P. Dicescul – cântăreaţa (ulei).
Gheorghiţa Mihail: Colecţia Bezviconi – Portretul unui necunoscut (ulei).
Gorohova (Goreanu) Zina M: Colecţia Bezviconi – Florile (acuarelă).
Gumalic Gheorghe: Colecţia Bezviconi – Necunoscuta (ulei), Autoportret (ulei), Peisajul de iarnă (ulei), Portretul lui Pavel V. Dicescul (ulei).
Ivanov Nadejda: Colecţia Bezviconi – Portretul lui Ecaterina N. Sumarocova (ulei), Florile (ulei).
Kiriacoff Teodor: Colecţia Bezviconi – Casa ţărănească în Basarabia (ulei), Casa eparhială (în construcţie) (gravură), Fântâna de la Bahcisarai şi Cerevic (acuarelă), Dama de pică – Miniatura (acuarelă), Peisaj (acuarelă), Moş Ion – o statuetă (lemn), Puşkin la examenul de la liceu (ilustraţie), A.S.Puşkin cu soţia, Natalia N. Puşkin (ilustraţie), Finalul luptei de la Borodino (compoziţie, tuş), Biserica Trei Ierarhi (schiţă, ilustraţie), Greva (Chişinău) (compoziţie), Împrejurimile Braşovului (acuarelă), Satulung (Braşov) (acuarelă).
Luzanovscaia Lidia: Colecţia Bezviconi – Biserica veche din Ivancea (jud.Orhei) (1927), Natură moartă (proprietatea dlui A. Plămădeală).
Lowendal Gheorghe: Colecţia Bezviconi – Biserica Mănăstirii Horecea din Bucovina (1943).
Malek Elena: Colecţia Bezviconi – O siluetă feminină (tempera, tuş).
Maleşevschi Eugenia: Colecţia Bezviconi – Interiorul casei din Ivancea (ulei); Portret de femeie (1903), Natură statică (1906), Autoportret (1910).
Miciu-Nicolaevici Constantin: Colecţia Bezviconi Apus (acuarelă); (1939) – Nocturne (pastel), Interior, Peisaj.
Petraşcu Miliţa (Miciu-Nicolaevici): Colecţia Bezviconi: sculptură – Ştefan cel Mare (relief, cărămidă arsă), Capul unui tânăr (relief, ghips colorat), Ralli-Arbure Zamfir, Portretul lui M.I.Sinadino (acuarelă), Bustul istoricului Gh.G.Bezviconi (ghips vopsit), Bustul T.A.Bezviconi (ghips), Portretul istoricului Gh.G.Bezviconi (acuarelă), Sf. Gheorghe (relief, ceramică).
PopovaNina: Colecţia Bezviconi – Biserica din Ivancea (ulei).
Rusu-Ciobanu Natalia: Colecţia Bezviconi – Strada din Bistriţa (acuarelă).
Rusu-Ciobanu Victor: Colecţia Bezviconi – Praga (acuarelă).
Şeptelici Tania (Tatiana Samoilă): Colecţia Bezviconi – Biserica Sf. Ilie la Câmplung Muscel (monument istoric).
StorckFrederic: Colecţia Bezviconi – Ciobănaş (sculptură), Medalia de bronz. Aniversarea a 100 de ani a Liceului unde a învăţat poetul Puşkin, Medalie de bronz, mici vase decorative (şapte bucăţi). Arta naţională românească (ceramică), Desenul viticultorului Aivaz (ulei cu tempera).
Serbinov E.P.: Colecţia Bezviconi – Valuri, Marea Neagră (acuarelă, ciclu din 2 lucrări).
Uţă Chelaru Elena: Colecţia Bezviconi – Roata (ulei), Drumul. Miniatura (ulei), Trandafirii (ulei), Bărci pe Dunăre (acuarelă), Dunăre la Măcin (ulei), Ursuleţul Mineşka (desen cu peniţa), Lalele (pastel), Bărci la Tulcea (ulei).
Verona Paul: Colecţia Bezviconi – Vedere asupra periferiei Iaşilor.
Vlăduţ-EfremovIvonne: Colecţia Bezviconi – Budapesta (acuarelă).
ZottoviceanuElizabeta (Luzghin): Colecţia Bezviconi – Ostaşul Român (acuarelă), Furtuna pe mare (acuarelă).
În câteva rânduri am înaintat demersuri pe lângă conducerea municipală şi cea republicană pentru a interveni în vederea transferării la Chişinău a colecţiei lui Gheorghe Bezviconi. Am avut întrevederi în acest sens cu Ştefan Gorovei, care păstrează colecţia, cu Elena Uţă Chelaru, nepoata colecţionarului, artist plastic, aceştia fiind de acord să predea colecţia la Chişinău, singura condiţie pe care o impun este ca instituţia care preia acest patrimoniu să îndeplinească prevederile testamentului, recunoscând posesorii lui.
Actualmente renovarea Muzeulului Naţional de Artă creează posibilitatea oferirii câtorva săli pentru găzduirea colecţiei Gheorghe Bezviconi, satisfăcând câteva din condiţiile testamentului. În fond, soluţionarea depinde de poziţia conducerii faţă de această problemă de interes naţional, în primul rând, mă refer, la Ministerul Culturii, care până în prezent s-a arătat destul de rezervat. Este cu adevărat lamentabil când un patrimoniu unic zace în depozit, iar noi nu putem cerceta creaţia plastică naţională într-o întreagă epocă – cea interbelică.
E timpul ca istoria acestei colecţii să-şi găsească un deznodământ fericit.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog