Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REMEMBER

Nicolae labiş: Azi, iată, am văzut un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu…

Mioara KOZAK

Alte articole de
Mioara KOZAK
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Labiş, risipitorul de iubire, a înţeles de timpuriu să nu spună şi să nu scrie cuvinte în care nu crede. A înţeles până la douăzeci de ani şi încă unul, că omul trebuie să rămână un spirit liber; (spunea că nu-şi pleacă fruntea decât o dată pe zi, dimineaţa, în faţa robinetului cu apă). Nicolae Labiş a fost o conştiinţă şi va rămâne aşa, chiar dacă iarna lui 1956 i-a frânt destinul. Sunt 50 de ani de-atunci, de când tinereţea lui a ales calea stelelor şi-a cerului: Pentru ce-am plecat, / Unde mă îndrept? / S-au întunecat / Sensurile-n piept…” (Dor).
Temperament arzător, participativ, părtaş la neliniştitorul elan al cunoaşterii lumii, poetul are o luciditate şi o exaltare spirituală autentice. Labiş a dat exemplul luării în serios a literaturii, a condiţiei de scriitor. Între 20 şi 21 de ani şi-a scris aproape toate operele majore, sortite durabilităţii. Iar cele aproximativ 10.000 de versuri ce-i alcătuiesc opera au fost scrise în trei ani de viaţă, între 1953-1956. „Mi-am tăiat în suflet temple, / Chip cioplit s-aşez în ele, / Cerbii mei au să-l contemple / Adunaţi sub ploi de stele”…
Eugen Simion, cu deplin temei, afirmase despre poet: „Labiş e un poet adevărat, nu ştiu dacă atributul de mare poet nu l-ar stânjeni, n-ar distona cu tinereţea lui cuceritoare, dar cu siguranţă el e un liric excepţional”. A scrie reprezintă, pentru Labiş, un mod de acces la conştiinţă, la cunoaştere, un mod de a-şi exercita puterea, de a judeca, de a invoca şi evoca lucid exemplarul. Modernitatea poeziei lui e de concepţie, nu de suprafaţă. Poet al echilibrului, al luptei cu inerţia, stăpân pe un tezaur expresiv imens, Labiş a scos un strigăt în poezie, cu un sunet al lui, înalt. Poet al marilor purităţi, Nicolae Labişa ştiut că poezia trebuie să fie Adevăr ca să poată supravieţui. Prin el poezia noastră a trecut într-o nouă vârstă. Prin el poezia română a deceniului al VI-lea a încercat să-şi găsească ingenuitatea şi demnitatea, regăsind rosturile adevărate ale lirismului.
Structură lăuntrică pe de-a-ntregul optimistă, îşi structurează poezia pe un profund strigăt de refuz: „Noi nu, niciodată, noi nu”! Starea de talent, starea de credinţă, starea de libertate se regăsesc dimpreună în profilul poetului angajat: „Am căutat şi caut. Căutând / M-am pomenit greşind, din când în când / Şi m-am însângerat în spinii / De pe cărările spre zările luminii...”. Cu poezia lui a îmblânzit chiar şi logosul abstract al discursului ideologic, într-un vers de ample rezonanţe, cu o sinceritate a tonului, cu sunet pur, scriind fragilitatea clipei. Primele iubiri – volum ce considera că nu-l mai reprezintă, oferă culori, reliefuri, accente, lumini. E încredinţarea unei vârste altei vârste. „Sunt uneori ca un om care vrea să spună cele mai simple şi mai adânci adevăruri. Dar nu cunoaşte limba celor cărora vrea să le vorbească”, spune poetul, în „Crâmpee de idei neterminate”. „Să observaţi că niciodată / N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut. / Tot ce-am iubit, niciodată / N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut. / Tot ce-am putut să privesc / Mi s-a părut din cale-afară / De crunt ori dumnezeiesc – / Nu i-am dat voie să moară”.
Existenţă sublimă, înger solar şi nocturn, contemplativ şi energic, „dor căzut”, copil etern printre oameni, adolescentul poeziei româneşti, între toţi cel mai tânăr, Nicolae Labiş şi-a trăit şi şi-a murit viaţa în legendara lui trecere şi petrecere.
Comparat cu Rimbaud şi cu Esenin, textul lui, greu de sensuri, se lasă descifrat în prospeţimea imaginilor, „întinerind poezia într-o vreme când aceasta făcuse atâtea riduri” (M. Sorescu). Labiş marchează un timp al literaturii române, ora ei de iubire şi de respiraţie.
Rănit de toate dezamăgirile lumii şi atins de toate dezmărginirile ei, poetul din Mălini se scrie în lumina albă şi în zăpada albastră a cerului, înspre somnul căprioarelor nevânate, înspre mireasma merelor coapte şi în magia albă a florii de mălin. Mălini – Poiana Mărului – Suceava; Niculai Mălin (pseudonim efemer) va afla, zguduit de emoţie, de rudenia prin alianţă cu Creangă, iar la doisprezece ani va scrie: „A fost odată unul, Ion Creangă, şi-acela mi-i străbun de sânge mie”. Poezia Străbunul meu va rămâne îngropată printre hârtiile poetului, dintr-o aleasă modestie.
„Paşii mei s-au încrucişat de câteva ori cu acei ai lui Labiş. Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustaţa bogată […]. Era în înfăţişarea lui în acelaşi timp proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr. Zărise lumina zilei în nordul păduros al Moldovei. Codrul şi muntele i-au transmis impresiile din care s-a hrănit poezia lui. Trec prin ea căprioarele şi cerbii, şi se văd peştii alburii în pâraiele de cleştar, munţii ursuzi, iarba pălită pe creste, norii scămoşi purtând în spinări frigul jilav, piatra trăsnită a înălţimilor” (Tudor Vianu); „Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede, stăpânită de o distincţie nativă, un băiat care zâmbeşte tot timpul, cu întreaga înfăţişare, îndeosebi cu ochii, şi în surâsul căruia ingenuitatea se contopeşte suav cu o şiretenie ironică” (D. Micu).
Vârsta lui, cutezanţă şi sfială, trece dincolo de vârsta de bronz, într-o linişte de verde şi de albastru, spre locuri mai adânci şi mai senine. Labiş, firav şi strălucitor, cu o gravă nobleţe naturală, aşezat într-un firesc al nefirescului. Labiş, cel ce a văzut puii păsării de rubin, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiş, „o amintire frumoasă”. Clonţul de fier al păsării de pradă, acela care sfâşie, rămâne simbol. Pasărea cu clonţ de rubin, versuri testamentare, dictate pe patul de suferinţă, prietenului Aurel Covaci. „Moartea oricui abureşte toate oglinzile. Moartea unui poet tânăr întunecă însă posibilitatea lumii de a arăta şi altfel” (Vladimir Streinu).
„Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună; /Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună” (Biografie). Zodia a fost bună, timpul însă clipise deja, clipa se consumase, iar cel ce a băut din apa vrăjitelor fântâni , „cal alb călcând neiubirea-n potcoave(N. Stănescu), a devenit nemuritor... Douăsprezece ediţii Labiş (cu o spectaculoasă recuperare a manuscriselor), sinteze monografice, studii, articole, numere omagiale în principalele reviste, Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, la a 38-a ediţie. „Sub zenit / Am să fiu fericit / Când cineva, / Descifrându-mi litera şi inima mea, / Va putea fi privit / Râzând, ori rânjind, / Ori plângând”.
Dreptul la timp îi dă aripi, iar ecoul trecerii sale lasă în urmă umbre de poveste: lui Labiş – basm rar, poezia i-a furat moartea. În decembrie ninge peste el, ninge neciteţ, cum însuşi spunea, ninge peste timpul lui, peste cântul lui: „Eu curg întreg în acest cântec sfânt / Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt...”.
Pe uliţa încărcată cu zăpezi şi Timp a Mălinilor, „E Anul Nou. Ştim noi ce mâine fi-va / Şi ce-o să mai aducă anul nou? / Un zurgălău stingher din nou porni-va / Prin sate durerosul lui ecou...”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog