Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Se apropie ultima vamă

Aura CHRISTI

Alte articole de
Aura CHRISTI
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Presupun că pentru tine timpul
e o livadă de meri ori un trib de lei.
Şi mă întreb la ce te gândeai
când din lut şi apă ai modelat calul,
iar din văzduh – ca dintr-un vis nespus –
ai smuls iarba, dându-i foamea de culoarea verde
şi umbra crudă a florilor de mai?
 
Poate chiar în secunda asta tu
mă urmăreşti silabisind întunericul.
Mă cunoşti aşa cum eu n-o să mă cunosc
niciodată. Ascult clopotele trase în mine
şi aproape că ajung să-ţi disting paşii
în suavul freamăt rece al materiei.
Dar sfiala îmi întinde capcane.
 
Mă regăsesc desenând iarăşi cercuri
peste vechi cercuri în jurul numelui tău.
Trece nimeni pe-alături. Îi simt mirosul,
înţepătura ca de viespe. A venit vremea
şi mă încurcă în duhul meu – hrană
pentru fiinţele necunoscute.
A bătut ceasul. Se apropie ultima vamă.
 
Arată-te cât mai silabisesc întunericul,
cu tremur învăţându-l pe dinafară!
Arată-te lângă bătrâna mea mână de ceară.
 
 
Mă auzi, înstrăinatule
 
Mă auzi tu, oare, înstrăinatule?
Mătăsoase dive duhul şi-l strâng
din aerul des al nopţii oarbe.
E o linişte spartă din când în când
de cântecul greierilor tremurat.
Şi-i atâta drum până la tine!
Şi-i atâta întuneric neîncercat!!
Iar eu sunt un bătrân călător obosit.
Da. Vin din secolul celălalt.
Singur sunt. Şi cobor din munţi.
Nu port cu mine pe nimeni.
 
Mi s-a spus că lucrurile mari
în singurătate se fac. Eu vreau
la tine să ajung, însinguratule!
A bătut ceasul.
În noaptea asta se va întâmpla.
Nu eu am ales-o.
Cum nici pe mine
nu eu m-am ales.
Cerul e greu ca destinul,
ca boala. Ce e dincolo de el?
 
Deocamdată ţin pasul
cu divele mătăsoase care mă îndrumă
prin noaptea închisă în ea însăşi
de cineva.
 
 
Psalm
 
Tu auzi cum hohotesc în gura mare
secundele şi cum suferinţa îşi face cuib
în inimă – soră geamănă
a eternelor păduri de nepătruns,
care de veacuri trag să moară.
 
Tu vezi cum râdem de moarte.
Prinşi de un larg fior prea sfânt,
noi cântăm despre dorul nelămurit
până zeii din amurg se mută în statui.
Vor veni vremuri mari, ca la carte.
 
De două mii de ani asculţi
cum pasărea pătrunde aerul
şi-n abisuri se răsucesc mâlurile,
gemând. Vezi cum se reîntorc
adâncimile către noi
şi cu nesfârşită blândeţe ne întorci
– ca spre drumul cel mare –
cu faţa către fiinţă.
Oho. Ce febră-i în minerale!!
 
Cum lucrezi în tine – cine să ştie?
Noi putem doar să-ţi ghicim chipul
şi stările, veşnic de nedescris.
Singuri ne măsurăm paşii agale
care ne înalţă spre poalele hainei tale
din melopeea năpădită de iederă
şi de sfintele cruci.
 
 
Privirile tale întunecate
 
Deodată privirile tale întunecate
au clătinat lumea şi-au înserat-o;
la capătul străzii – în devălmăşie –
patru îngeri băteau din aripi
ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun
de la bătrâna cetate,
de la noapte şi stele,
fântâni, miresme
şi oarba stihie.
 
Soarele se înclina spre moarte.
Cineva scutura duhul prevestitor
de ploaie. Cu sufletul la gură,
lucrurile respirau ciudat,
ca pentru ultima dată.
Îngerii luau câte un arbore
şi-l aşezau în cărţile mari
ţinute la subţiori.
 
Vântul a cuprins totul
dintr-o neagră ochire.
Nu ştiam dacă cele petrecute
atât de fulgerător făceau parte
din viaţă, moarte, noapte sau amintire.
Parcă stăteam lângă o fântână
din care beam şi beam şi beam.
Iar trupul mi se mistuia de sete.
Timpul era slobozit din privirile
tale exacte, întunecate, încete.
 
 
Coşmar
 
Deodată el îi porunci
sângelui să nu mai curgă prin vene,
arborilor – să nu-şi răsucească rădăcinile
în dulcele văzduh din lut,
delfinilor – să renunţe la ape,
ierbii – la pământ,
iar tuturor morţilor vii –
la mormânt.
 
Striga şi tot striga
la femeie să nu mai nască.
Bărbatului îi interzise să lupte.
Îngerilor le porunci să nu cadă
toamna târziu
din cerul de plumb.
Iar copiilor să nu înveţe lumea
prin joc; prin ochiul spaimei
să n-o mai vadă.
 
Urla ca din gură de şarpe
la iarna precoce,
la iepuri şi plante,
la demoni şi păsări,
roze, mesteceni,
inele, ochi, mâini,
planete, pantere,
la străzi şi cuvinte,
şi tunuri şi ape,
faraoni, oseminte…
 
 
Cineva din noapte
 
Cineva mult mai mare şi mult mai puternic,
venit din noapte, se apropie pe vârful picioarelor.
Te atinge. Nu simţi decât o boare,
o stranie lumină adâncă sub pleoape.
Apoi – cu infinită precauţie – te înghite,
târziu de tot redându-te prevăzător lumii
mai copil decât ai fost,
decât ai putea fi
vreodată.
 
Te prelingi din somn ca dintr-un vers:
cu respiraţia tăiată.
Nu înţelegi pe unde ai pribegit
şi când te-ai întors în carcasa trupului
devenit brusc uşor: un trup ca de băiat, ca de fată.
Nu pricepi dacă vei pleca
ca într-un fel de noapte cosmică
şi altă dată.
………………………………
 
Dimineaţa se ridică din tine
cu precizia unui extatic inchizitor
căzut pe gânduri. Totul e pur, înalt şi fierbinte!
Tot ce atingi se întrupează din carnea lui „nu se poate”.
Totul reîncepe – secundă de secundă –
să fie, ca pentru ultima dată. Parcă.
Da. Sub ochii tăi, totul, totul
e îmbrâncit – oho – în fiinţă: aici,
în ţara numită perplexitate,
într-o tăcere de moarte prevestind
un destin nou, ce te absoarbe
împotriva voinţei tale. Aproape.
Reînveţi lucrurile. Le numeşti aidoma
unui copil: apă, fântână, iarbă, cărare,
scară, cal, floare, cer… şi încă,
şi încă o dată: apă, fântână
Singur în pământul firii eşti: viu ca niciodată.
Totul dinafară te readuce la tine şi te ajută.
De pretutindeni – semne de binecuvântare.
 
Pe o altă orbită: greu e teascul destinului
şi cerul de fier – tot mai greu!!
Miroase a prăpăd, a roze târzii.
Drumul e lung.
Aerul tare,
şi seara subţire, Doamne,
şi atât de înaltă!!
Zeii dau buzna afară din templele nopţii
adânci, suferinde: în tine, departe.
Viu te aduni din pulberea spaimei de moarte.
 
O, tăcere rarefiată! O, lucruri de nenumit,
de neatins, de nevăzut,
ferecându-te în miezul lor încins!!
Fiu al acestora ai fost dintotdeauna.
Deci, te supui. Asculţi. Te închini.
Cânţi nopţile. Cânţi suferinţa lor şi a ta.
Apoi, despărţirea. Şi neînţelegerea.
Înstrăinarea. Singurătatea. Pâinea.
Vinul. Ochii. Apa. Marea amiază.
Între timp, lei sloboziţi din privirile tale
dansează şi luptă.
Dansează şi luptă.
Câte trei, câte şapte
dansează.
 
 
Trup şi suflet
 
După lungi călătorii cineva
îl azvârle iarăşi în trup –
ţărm de jar şi de carne,
limită de sânge a unei lumi
din care el abia aşteaptă
din nou s-o ia la sănătoasa
ca renegaţii, ca fugarii.
 
Serile – uneori – e de-ajuns
să-l atingă ca să-i simtă
întunecata străinătate grea
din care el – rătăcitul – bea,
ameţit de purul ei venin
cu care a umplut tot spaţiul,
devenit închis şi strâmt
ca din senin.
 
El nu mai vrea să priceapă nimic!
Stoarce de aur secunda; atât.
El ştie: cineva necunoscut
se hrăneşte din disperata-i
umbră. El vede cum sufletul –
ca nebunii – stă gură-cască,
ca şi cum brăzdat ar fi de o enigmă.
Şi – orbit de uriaşa lumină neagră –
cântă, se cutremură, cântă!!
 
Şi fuge departe de dulcile spaţii,
departe de dorul aprig şi ape,
dincolo de gingaşele constelaţii
orânduite de morţii dragi
şi nemaigăsiţii prieteni.
Târziu, aceeaşi aripă sfântă
îl regăseşte şi îl frământă.
Apoi – străluminat – acelaşi cineva
îl aruncă – iar şi iar – spre ţărmul de carne,
în marmura de foc a frumosului trup.
Ce monotonie, Doamne!!
 
 
Dormi
 
Dormi. Noaptea se destramă.
Demonii – şi ei – au aţipit.
Arborii sunt rezemaţi de lună.
Nu-i nimeni să te strige pe nume.
Jurîmprejur adie a gol, a sfârşit.
 
Ajută-te să se termine povestea.
Să te ridici pân’ la tine nu te constrânge.
Lasă-te-n voia morţii încete.
Te uită: şi văzduhul ia sfârşit,
şi anotimpul de sânge.
 
Respiră adânc şi numără în gând,
fără să întrebi încotro duhul te-ar duce.
Adu-ţi aminte: toţi suntem o apă
şi un pământ. Lasă otrava din suferinţi.
Cobori de pe cruce.
 
Dormi. Se închide cu un nour şi geamul.
Cineva îţi întinde aripa peste duh.
Te întorci spre apus ca spre moarte.
Greul şi mai greu va urma, în acelaşi
timp de sânge, în acelaşi văzduh.
 
Închide ochii. Cineva îţi spunea:
nu există vulturi de noapte, şi n-a văzut
nici grădini austere, nici fete de sânge,
nici unicorni de argint.
Dă-le tuturora dreptate.
Cazi în trupul tău de carne, de lut.
 
 
Şi iarăşi m-a cuprins teama din copilărie
 
Şi iarăşi m-a cuprins teama din copilărie
că îngerul meu păzitor m-a părăsit
şi stă undeva – la o răscruce a spaimelor –
mai mult mort decât viu. Merg spre casă
cu îndoiala în sânge şi mă întreb:
cu ce am greşit?
 
Până seara târziu aştept la fereastră
cu ochii uitaţi în noapte.
Adorm când miezul beznei dincolo trece.
În somn mi-apare o făptură smulsă
din nouri parcă. (Avea nasul cârn
şi cearcăne mov, iar pe degetul stâng –
două inele. Şi aripi de un alb înfiorător avea.
Era să-l confund cu o lebădă.)
 
Straniu, eu îl credeam pe moarte.
Iar el era ca ecoul înhămat la aura
sângerândă a unei imagini.
„Fugi cât poţi de departe!” striga îngerul
zgribulit de frig. „Fugi ca la carte!
Nici aici nu-i de văzut nimic!”
 
 
Lăsaţi fluturii
 
Lăsaţi fluturii să zboare
în legea lor de mătase
şi luminoasă uitare;
ei închid lumea în plutirea lor
de îngeri stângaci,
ciopliţi în argint.
 
Lăsaţi păsările să ocolească
ucigătorul rug prea mare
şi greierii să urnească
uragane de mirosuri,
imperii cântătoare,
din ochiul lor
de moarte şi viaţă,
în corul lumii încet,
adormitor.
 
Lăsaţi poeţii în ei să se stingă.
Şi să cânte. Să cânte.
Să construiască castele de nisip
şi temple din aerul murdar şi sfânt.
Dincolo de râul Lethe totul
va fi spintecat de-o aură văzută
doar când moartea ne va împunge
scâncind – în coasta a şaptea – cu botul.
 
Lăsaţi fluturii să zboare.
Să ne închidă în cercul de foc al plutirii lor.
Şi poeţii să înalţe castele, murind
în următoarea secundă.
Lăsaţi ierbile năuce
zeului de abur să se închine.
Lăsaţi copiii – vicleni ca şerpii,
curaţi ca vulturii, iuţi ca delfinii
şi drepţi ca lăstunii –
să se înalţe până la ei
şi să vină la mine!
 
 
 
Din volumul Grădini austere, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană, www.ideeaeuropeana.ro
 
 
Aura Christi s-a născut la 12 ianuarie 1967 la Chişinău. A absolvit Liceul teoretic român-francez „Gh. Asachi” şi Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat. Debut absolut – 1983. În 1988 e redactor la periodicul Tinerimea Moldovei, iar în 1991 – redactor-şef al revistei de cultură Galaxia Gutenberg. În 1993 părăseşte Chişinăul şi se mută la Bucureşti. E angajată la revista Contemporanul. Ideea Europeană în calitate de redactor de rubrică; în 1999-2001 este redactor-şef adjunct, iar din 2002 redactor-şef la aceeaşi revistă. Înfiinţează – în octombrie 2003, împreună cu Andrei Potlog – Fundaţia Culturală Ideea Europeană, Editura Ideea Europeană, precum şi Grupul Ideea Europeană & EuroPress. Semnează în prestigioase reviste din România, Franţa, Germania, Belgia, Italia, Suedia, Rusia, S.U.A. Este prezentă în antologii publicate în Franţa, Suedia, România, S.U.A., Germania, Rusia, Republica Moldova. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN-Clubului.
Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Crini Imperiali, 1999; Elegii Nordice, 2002; Geflüster / Şoptirea, 2002; Cartea ademenirii, 2003.
Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Exerciţii de destin, 2007; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007.
Romane: Sculptorul, 2001, 2004; Noaptea străinului, 2004; Marile jocuri, 2006; Zăpada mieilor, 2007.
Cărţi de publicistică: Banchetul de litere. Dialoguri cu…, 2006.
Traduceri: Anna Ahmatova, Poezie şi destin, 2001; Valerii Voronţov, România, 2003.
Ediţii alcătuite şi îngrijite: Romanul românesc în colocvii, 2002; Nicolae Breban · 70, 2004; Problema evreiască, 2006.
Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, 2004.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog