Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU INTERDISCIPLINAR

Contradicţia în perspectivă a religiei şi ştiinţei

Coriolan BRAD

Alte articole de
Coriolan BRAD
Revista Limba Română
Nr. 10-12, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Curiozitatea şi fantezia sunt particularităţile esenţiale ale fiinţei umane, constituind însăşi starea ei spirituală. Acestea sunt un factor de progres când li se creează condiţii în scopul cunoaşterii unor valori tăinuite de-a lungul vremurilor.
Tehnologia modernă va putea determina „starea spirituală” a întregului univers, aşa încât vor apare notabile divergenţe în interpretarea fenomenelor de viaţă pe care Biserica creştină le crede venite de la Dumnezeu. Religia consideră adevărul desprins din Sfânta Scriptură ca fiind limbajul credinţei.
Dezvoltarea imperioasă din ultimii ani a tehnicii biomedicale aduce în discuţie probleme legate de începutul vieţii umane, de evoluţia şi sfârşitul ei. S-a ajuns până la a se putea manipula viaţa umană prin modificări ale materialului genetic, încât noul individ se poate naşte cu caractere pe care normal nu le-ar fi avut.
Religia identifică Dumnezeirea cu întreaga natură. În accepţiunea ipotezei divine Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, apa şi vieţuitoarele în decurs de şase zile (Facerea 1, 1-28). Ipoteza divină este confirmată de două curente filozofice: teism şi panteism. Versiunea teistă admite existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă absolută, primordială, care a creat lumea, iar interpretarea creaţiei prin doctrina filozofică a panteismului consideră universul şi pe Dumnezeu ca pe o „entitate unică indivizibilă”. „Fiecare minte conştientă ar reprezenta o mică parte a aparatului mental al lui Dumnezeu”.
În contradicţie cu ipoteza divină sunt concepţiile ştiinţifice laice. Este împărtăşită părerea că iniţial pământul a fost o magmă sterilă care s-a răcit şi s-a solidificat în urmă cu 4,6 miliarde de ani, iar viaţa a apărut pe pământ în urmă cu 3,5 miliarde de ani.
O teorie fascinantă este aceea a astronomului belgian Lemaître, corectată de fizicianul Gamow. Conform acestei teorii, iniţial întreaga masă a universului se afla condensată într-un punct mult mai mic decât vârful unui ac, sub tensiunea unei temperaturi cumplite. În urmă cu 10-15 miliarde de ani în vid s-a produs o dilatare bruscă însoţită de o eliberare masivă de energie. Această energie s-a transformat în materie şi, printr-o serie de modificări, a ajuns să alcătuiască universul.
În ceea ce priveşte locul apariţiei vieţii, majoritatea biologilor sunt, în principiu, de acord că viaţa a apărut spontan la suprafaţa planetei noastre. După apariţia vieţii pe pământ evoluţia ei s-a făcut printr-o serie de stadii, fiecare reprezentând o platformă pentru evoluţia stadiului următor. De asemenea, se crede că toate entităţile vii de pe pământ (plante, microorganisme, animale) sunt descendentele aceleiaşi celule originare cu cod genetic universal.
Celula primordială a existat pentru un moment, fiindcă s-a divizat rapid în două celule etc., până când pământul s-a acoperit cu o multitudine de organisme unicelulare. Aceste forme de viaţă simplă au schimbat natura fizică a planetei şi natura chimică a atmosferei. Transformările suferite în decursul miliardelor de ani au culminat cu apariţia organismelor pluricelulare evoluate, fiinţa umană fiind superioară celorlalte. Proprietăţile fizice fundamentale ale universului au avut un rol remarcabil în dezvoltarea lui, inclusiv a fiinţelor vii. S-au succedat o mulţime de evenimente întâmplătoare care ne-au creat. O simplă dereglare în desfăşurarea acestor evenimente ne-ar fi putut înlocui cu alte creaturi.
Perpetuarea fiinţelor vii se face prin reproducere, conform credinţei creştine, posibilitate dată de Dumnezeu omului ca să se înmulţească, ca semn al iubirii. Există o lege divină de înmulţire şi creştere bazată pe faptul că Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia în acest scop: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, a făcut bărbat şi femeie. Dumnezeu i-a binecuvântat: ...fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Tăcerea 1, 27, 28).
Ideea că toate entităţile vii de pe pământ sunt descendentele aceleiaşi celule având cod genetic universal a sugerat posibilitatea obţinerii unei forme de viaţă în laborator şi dintr-un părinte unic. Tehnica poartă numele de clonare. Reproducerea umană prin clonare neagă puterea lui Dumnezeu în actul procreaţiei. Clonarea este în totală opoziţie cu antropologia ortodoxă.
Ce este o clonă şi ce este clonarea?
Însuşi cuvântul clonă a provocat teamă prin interpretarea categorică de creare a unor fiinţe pseudoumane care ne-ar putea scăpa de sub control.
Noţiunea de clonă nu este nouă. Provine din cuvântul grecesc „klados”, care înseamnă ramură. În horticultură a tăia ramuri şi a le planta înseamnă a le clona, lucru ce se practică de sute de ani cu scopul înmulţirii, al creşterii productivităţii şi al rezistenţei la boli. Cu referire la animale şi om, clonarea înseamnă generarea a noi forme de viaţă.
Noţiunea de clonă devine populară apărând în presă, televiziune, filme şi romane ştiinţifico-fantastice la începutul anului 1980. Dar ideea creării de fiinţe nu este nouă. Ea apare încă în miturile şi legendele vechilor greci. Însuşi Aristotel a făcut experienţe pe embrionii de găină. Cu 200 de ani în urmă, Maley Shelly scria în romanul Frankenstein despre crearea unui monstru din părţi componente căutate în sălile de disecţie ale Facultăţilor de Medicină. Personificarea monstrului a reprezentat un experiment amoral şi în acelaşi timp o frică de viitor. În 1932 la Aldons Huxley, în romanul Minunata lume nouă, găsim ideea producerii în serie a oamenilor şi a fiinţelor pseudoumane. Această fantezie a culminat cu fascinanta realitate a fertilizării in vitro. Clonarea oii Dolly a fost nu numai un miracol, dar şi un extraordinar salt în tehnologia reproducerii care s-a validat însă numai după 277 de eşecuri cauzate de incidente neprevăzute. Dolly s-a născut în iulie 1996 şi a pierit în februarie 2003 în urma unei grave infecţii pulmonare. La sfârşitul anului 2000 mai multe sute de animale (oi, capre, porci, bovine) erau născute prin clonare.
Crearea fiinţelor vii de către om a oferit satisfacţie pentru mulţi cercetători, trezindu-le un optimism maladiv. Rezultatele pozitive ale cercetărilor ştiinţifice sporesc orgoliul şi încrederea omului în sine. Impertinenţa unora este atât de mare, încât, după medicul englez Richard Seed, clonarea l-ar putea face egalul lui Dumnezeu.
Însă această atitudine nu este unanimă, clonarea considerându-se, pe de altă parte, „condamnabilă moral, respingătoare şi eronată biologic”. Vaticanul s-a opus clonării pe care a numit-o „alegere perversă” şi o „aventură în tunelul nebuniei”. Parlamentul european a votat în unanimitate interzicerea clonării, pentru că este „lipsită de etică, respingătoare moral, contrar respectului pentru persoană şi o gravă violare a drepturilor umane fundamentale care nu poate fi justificată sau acceptată sub nici o formă”.
La baza tehnologiei clonării elementul esenţial îl constituie formarea băncilor de ADN. Structura fizică de la nivelul fiecărei celule care poartă materialul genetic sau ADN se numeşte cromozom. La capătul fiecărui cromozom există o mică porţiune de ADN care nu codifică. Aceste capete se numesc telomere. Cu fiecare diviziune celulară telomerele se scurtează. Când telomerele devin prea scurte, celulele încetează procesul de diviziune şi mor.
Prin clonare nu este vorba de crearea propriu-zisă a unor făpturi din nimic, ci de manipularea unor elemente preexistente, două celule animale pe care Dumnezeu iniţial le-a conceput. Până în prezent în laborator nu a fost creată ab initio celula umană. Clonarea este tehnica înlocuirii nucleului dintr-o celulă „ovul” cu nucleul dintr-o celulă a persoanei de clonat. Rezultatul unirii se numeşte zigot sau ovul fecundat. Prin această înlocuire şi prin diviziunea celulară se dezvoltă embrionul. Din prima zi zigotul se divide în două celule şi diviziunea continuă în zilele următoare: 4, 8, 16, … celule. Între a 5-a şi a 8-a zi se derulează stadiul de blastocist, când se va produce prima diferenţiere. Din stadiul de blastocist sunt posibile două variante: clonarea reproductivă şi clonarea terapeutică.
1. Introducerea blastocistului într-un uter pentru a da naştere unui copil reprezintă clonare reproductivă. Ca tehnică, ea constă din faptul că mai multe celule sunt fertilizate într-o eprubetă (fertilizare in vitro), dintre care 2 sau 3 sunt transferate în uterul femeii. Cele rămase sunt păstrate pentru un viitor transfer sau sunt folosite pentru experimente. Produsul rezultat din momentul unirii celulelor şi până la sfârşitul lunii a treia se numeşte embrion.
2. Clonarea terapeutică constă în cultivarea celulelor embrionare în sensul formării de ţesuturi şi de organe identice din punct de vedere genetic şi imunologic prin cuplarea cu celule aparţinând bolnavului ce urmează a fi tratat.
Ortodoxia nu acceptă o astfel de procedură în scopul îmbunătăţirii speciei umane şi o consideră amorală, fiindcă acest fapt „pune în joc” o persoană creată după criterii umane şi nu după îndemnul de procreare al lui Dumnezeu.
Pentru că embrionul este baza celulelor reproductive şi terapeutice, contradicţia majoră dintre religie şi ştiinţă o reprezintă statutul uman al embrionului. Adică ce reprezintă embrionul ca entitate anatomo-fiziologică atât pentru religie, cât şi pentru ştiinţă, căci Biserica creştină se opune, în mod categoric, oricărui model de crimă? Altfel spus, embrionul este numai o îngrămădire de celule sau este o fiinţă vie, iar utilizându-l pentru reproducere sau tratament este o crimă sau o binefacere?
Pentru documentare, ce este viaţa şi când începe? În mod ştiinţific, viaţa cuprinde ansamblul fenomenelor biologice (creştere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale şi vegetale de la apariţie şi până la moarte. Aceste calităţi se identifică şi la nivel celular. În baza acestor principii celula reprezintă cea mai mică unitate a biovieţii. Fără celulă nu poate exista viaţa. Ea este înzestrată cu proprietăţile care permit viaţa. Cel mai important semnal de viaţă este capacitatea de a utiliza energia în scopul păstrării structurii şi a informaţiei în absenţa oricărui gen de activitate neurologică. Pentru celulele animale este la fel de importantă şi capacitatea de reproducere. Aceste proprietăţi sunt întreţinute de un număr minim de componente celulare ce acţionează în comun pentru ca o celulă să fie vie, să supravieţuiască, să se reproducă şi să evolueze.
Celula reprezintă cea mai mică unitate a biovieţii, deci embrionul nu este numai o îngrămădire de celule, ci o entitate biologică a unui nou individ. Embrionul se defineşte ştiinţific ca un organism aflat în dezvoltare începând din stadiul unicelular până la realizarea unei forme capabile de viaţă autonomă. La om viaţa autonomă începe din luna a 3-a, intrauterină. După această dată embrionul devine făt.
Divergenţele de păreri în ceea ce priveşte statutul embrionului, organism aflat în dezvoltare, se regăsesc la nivelul a trei delimitări:
a. O grupă a filozofilor şi embriologilor susţine că embrionul este echivalent cu o fiinţă umană căreia trebuie să i se acorde „drepturile, protecţia şi respectul pe care îl acordăm tuturor fiinţelor umane”. Aceasta este şi poziţia bisericii creştine.
b. La cealaltă extremitate se află cei care consideră embrionul numai ca pe o masă de celule umane fără calităţile caracteristice vieţii umane.
c. Între cele două extreme există prezumţia renumitului etician şi avocat John Robertson, după care: „Embrionul merită un respect mai mare decât cel acordat oricărui alt ţesut uman datorită potenţialului lui de a deveni o persoană..., dar nu trebuie tratat ca o persoană, deoarece nu şi-a dezvoltat încă particularităţile de persoană”.
Din punct de vedere moral, totuşi embrionul este echivalent cu o fiinţă umană, este animat, ceea ce înseamnă că manipularea lui trebuie să se facă în limita anumitor legi. „Fabricarea” clonelor embrionare umane, ca modalităţi de grefe celulare, transformă embrionul în obiect, deci nu mai este considerat ca proiectul unei persoane şi atunci sacrificarea lui, indiferent în ce scop, nu mai este o crimă. Atitudinea religiei creştine este cât se poate de tranşantă. Pentru religia creştină crearea de embrioni pentru cercetare sau în scop terapeutic constituie o lezare morală, pentru că embrionul este considerat ca o persoană însufleţită care poartă chipul lui Dumnezeu. După opinia Vaticanului, embrionii trebuie trataţi ca fiinţe umane, fiindcă reprezintă profilul unei persoane, viaţa umană în devenire, chiar dacă nu au nicio trăsătură specific neurologică. Deci lezarea lui este o crimă.
Din interese ştiinţifice, terapeutice sau chiar financiare se aduc argumente contra umanizării embrionului. Multe personalităţi medicale europene sau americane aduc argumente prin care vor să dovedească că embrionul clonat nu ar fi un adevărat „embrion uman”, deci este deposedat de atributele demnităţii la care ar avea dreptul o persoană umană. În acest sens, embriologii britanici au introdus noţiunea de preembrion, care anatomic ar reprezenta stadiul intermediar dintre zigotul unicelular şi apariţia primului „ax” al corpului în timpul săptămânii a treia de sarcină, aproximativ la 14-16 zile. Între timp, implantul din peretele uterului, prin evoluţie, suferă o transformare cunoscută sub denumirea de „singularizare”, care îi conferă embrionului individualitate umană. După aceşti autori numai la sfârşitul acestei perioade se poate vorbi de viaţă umană. În sensul acestei distincţii, preembrionul ar reprezenta viaţa umană potenţială, iar embrionul viaţa actuală. După embriologii britanici preembrionul este mai puţin îndreptăţit să beneficieze de protecţie socială, deci poate fi utilizat la fertilizarea in vitro, la cercetări experimentale, precum şi în scopuri terapeutice.
Legislaţia engleză bazată pe cercetările autorilor britanici a stabilit protejarea embrionului începând numai din ziua a 14-a. În SUA, după concluziile Departamentului de Sănătate, Educaţie şi Asistenţă Socială, se recunoaşte dreptul embrionului la „respect profund”, dar nu şi drepturile legale şi morale ca pentru o persoană. În acest sens embrionul poate fi utilizat pentru clonarea reproductivă şi terapeutică.
După opinia unui grup de cercetători, produsul astfel conceput nu ar fi un embrion identic uman, pentru că blastocistul nu a fost plasat în uterul matern, iar clonarea reprezintă reproducerea asexuată. În concluzie, embrionul poate fi utilizat în scop de cercetare şi în scop terapeutic.
În relaţie cu statutul uman al embrionului se pune în discuţie şi problema avortului, care obişnuit se practică în primele 2-3 luni ale sarcinii. Ortodoxia consideră că avortul făcut în orice moment al sarcinii este omucidere. Totuşi în cazul în care şi viaţa mamei este în pericol, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei.
Ce avantaje şi dezavantaje pentru viitor ar avea clonarea ca metodologie a reproducerii? Sunt de consemnat:
– eliminarea defectelor genetice, care sunt capabile de a produce malformaţii;
– lupta împotriva sterilităţii; la bărbaţii care nu au spermatozoizi, ovocitele sunt fecundate cu precursori imaturi ai spermatozoizilor preluaţi direct din testicol;
– înlocuirea unui copil mort (de la copilul în comă sunt preluate celule încă viabile care sunt fuzionate cu ovule de la mamă, constituind embrionul. Unul din aceşti embrioni se implantează şi se dezvoltă în matricea maternă, iar femeia naşte după nouă luni un copil identic cu cel mort);
– din dorinţa de a nu muri, clonarea se face înainte de moarte; femeia poate combina o celulă cutanată a ei cu un ovul propriu nefertilizat care să fie plasat într-un uter în care se va dezvolta copilul;
– satisfacerea dorinţei femeilor singure care doresc să aibă un copil;
– dorinţa lesbienelor de a avea un copil; una din lesbiene furnizează celula donatoare, iar partenera ovulul nefertilizat. Embrionul format se introduce în uterul femei neînrudite genetic;
– vindecarea unor boli pentru care până în prezent nu s-au găsit posibilităţi de tratament, sau medicamentele folosite nu au dat rezultatul scontat.
Ca dezavantaje, pe motiv că tehnica clonării nu este încă bine pusă la punct, amintim că:
– apar accidente neprevăzute;
– până în prezent niciodată nu s-a validat rezultatul aşteptat de la prima încercare;
– la animalele clonate pot apărea anomalii înfiorătoare, ca urmare a expresiei genetice deficitare. Se bănuieşte drept cauză reprogramarea incompletă sau inexactă a factorilor din citoplasma ovulului primitiv;
– animalele clonate trăiesc puţin. Din cele care se nasc, peste 50 la sută mor înainte de pubertate;
– de asemenea, este semnalată o îmbătrânire prematură a organismelor clonate în comparaţie cu animalele născute în condiţii normale, după legea divină;
– nici structura organelor interne nu este totdeauna la nivelul normalului. Sunt citate anomalii la nivelul sistemului cardiovascular (vase de sânge cu diametrul de 20 de ori mai mare decât cel normal), la nivelul rinichilor, ficatului, al sistemului imunitar sau foarte frecvente anomalii pulmonare cu forme grave de dispnee.
În prezent, se încearcă suprimarea anomaliilor din momentul diagnosticului de preimplantare. La embrionul procreat în eprubetă se cercetează fondul ereditar şi apoi acesta se implantează în uterul matern.
Fiecare dintre noi posedăm cel puţin şase gene anormale care pot fi capabile să cauzeze cele mai dramatice anomalii. Copiii se vor putea naşte cu defecte genetice, deci incurabile. În cazul copiilor din această categorie, în lumea occidentală se practică eutanasia activă pentru a cruţa noul născut de durere, iar pe părinţi de o îndelungată suferinţă psihică şi de greutăţi financiare. Dar şi în asemenea cazuri uciderea este o crimă.
O aplicare a clonării relativ benefică este reprezentată de clonarea terapeutică. Dar să nu ne lăsăm entuziasmaţi, fiindcă clonarea terapeutică, care dă impresia obţinerii unor rezultate generoase, poate avea şi consecinţe dezolante. Baza clonării terapeutice este celula STEM (celula de origine), care se obţine fie din masa celulară a embrionului, când acesta este în stare de blastocist, fie din măduva unei persoane adulte. De la celula STEM pleacă celulele specializate, din care sunt formate ţesuturile şi organele corpului. Prin cultivare, celulele STEM produc în mod normal celule asemenea lor, care pot fi unipotente sau multipotente. Cele unipotente dau naştere unui singur tip de celule specializate. Cele multipotente pot genera toate tipurile de celule specializate ale unui organ.
În prezent celulele fetale se folosesc în tratamentul bolnavilor cu parchinson. Tratamentul este foarte costisitor, deoarece pentru un pacient sunt necesari 4-10 embrioni, la care se adaugă costurile, de asemenea, destul de ridicate ale procedurii de administrare a celulelor. Destul de promiţător se arată tratamentul celular în insuficienţa cardiacă. Deja s-a ajuns la utilizarea celulelor embrionare pentru a produce cardiomiocite (celule musculare ale inimii) care o fac să acţioneze. S-ar putea ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, celulele STEM, provenite de la o persoană adultă, să devină o bază de tratament pentru multe boli. Este important ca celulele STEM ce vor fi transplantate să devină ceea ce dorim noi şi să nu se metamorfozeze în ceea ce nu dorim, fiindcă în acest caz din celule salvatoare se vor transforma în celule provocatoare de moarte. Inconvenienţele apar în cazul utilizării de celule insuficient diferenţiate. În acest sens este semnalată respingerea celulelor sau dezvoltarea cancerului de tip keratocarcinom.
Militanţii „pro viaţă” pretind că celulele STEM adulte sunt la fel de eficiente ca şi celulele STEM embrionare, dar până în prezent veridicitatea ipotezei nu este pe deplin confirmată.
În prezent prea puţine ţări s-au implicat în lămurirea legalităţii experimentării şi utilizării terapeutice a clonării. Austria, Germania şi Olanda se opun cercetării pe embrion. Anglia şi Statele Unite permit utilizarea experimentală şi terapeutică a embrionilor cu condiţia să fie riguros supravegheate, dar interzic categoric clonarea reproductivă.
În viitor mari speranţe se pun în ingineria genetică, care prin tehnici proprii influenţează materialul genetic (ADN) din gamet sau embrion în scopuri terapeutice sau eugenice.
Clonarea umană este una din problemele stringente ale ingineriei genetice. Este agreată de embriologi şi a monopolizat discuţiile cercetătorilor în multe ţări. Se fac experienţe imaginative, combinând materialul genetic uman cu cel al altor animale sau cu alte forme de viaţă, ţinându-se cont de faptul că orice embrion obţinut prin acest procedeu nu are capacitatea de a gesta normal şi de a produce un copil. În felul acesta celulele embrionare ar reprezenta un fond valoros pentru experimente şi tratament. În Coreea de Sud se fac experienţe pentru clonarea terapeutică cu celule-ou provenite de la vacă, iar în China cu cele provenite de la iepure. În China, din 400 de embrioni clonaţi prin această tehnică numai aproximativ un sfert au supravieţuit până la stadiul de blastocit, stadiu în care pot fi obţinute celulele STEM embrionare.
Dezvoltarea enormă din ultimii ani a tehnicii biomedicale aduce în discuţie probleme legate de începutul vieţii umane, de evoluţia şi sfârşitul ei. S-a ajuns până la a se deduce că se poate naşte un organism având caracteristici ce i-ar fi lipsit dacă s-ar fi născut în mod natural. Tehnica este cunoscută sub denumirea de inginerie genetică umană, care prin influenţarea materialului genetic existent poate modifica ordinea naturală în evoluţia biologică a speţei umane.
Posibilităţile ingineriei genetice în prezent se referă la:
a. tehnici terapeutice: se pot produce medicamente, hormoni, vaccinuri, interferon etc. pentru boli ereditare incurabile sau dificil tratabile: fibroza chistică, hemofilie, distrofie musculară, pentru diabetul zaharat;
b. tehnici profilactive, în sensul corectării defectelor genetice chiar în uter, în stadiul embrionar înainte de apariţia axului neural.
Ce probleme va rezolva efectiv ingineria genetică şi clonarea terapeutică şi care va fi opinia publică vizavi de acestea, rămâne de văzut. Pe măsură ce ştiinţa evoluează, terapia genetică va încerca tot mai mult înlăturarea mutaţiilor genetice generatoare de diabet zaharat, predispoziţia la obezitate, astmă, boli cardiace şi chiar diferite forme de cancer. Prin adăugarea unor gene specifice se vor produce vaccinuri genetice împotriva agenţilor infecţioşi şi, în primul rând, împotriva virusului HIV cauzator de SIDA. Printr-o muncă eficientă vor putea fi influenţate şi comportamentele antisociale, inclusiv dependenţa de alcool şi droguri. Se crede în rezultate pozitive atât privitor la sporirea acuităţii vizuale şi auditive, cât şi a posibilităţilor de dezvoltare fizică. Au fost găsite, de exemplu, „genele inteligenţei”, care stimulează funcţiile creierului.
Din cele expuse o piedică în continuarea cercetărilor şi a posibilităţilor terapeutice, pe baza materialului celular rezultat din clonare, este atitudinea morală faţă de statutul uman embrionar, fiindcă biserica creştină nu acceptă crima. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu putem face cele rele ca să vină cele bune” (Romani 3, 8).
Ca răspuns la tehnologia modernă care vizează prin excelenţă personalitatea umană a apărut un nou domeniu ştiinţific – Bioetica, care promovează o morală nouă ţinând seamă de ultimele progrese ale ştiinţei în raport cu religia. Bioetica reprezintă colaborarea dintre teologi, filozofi, medici şi jurişti în scopul emiterii de judecăţi morale. Bioetica este considerată o ştiinţă teologică, fiindcă în primul rând se concentrează asupra vieţii umane de pe axa moralităţii, asupra mijloacelor de apărare şi de conservare a vieţii, dar şi asupra sfârşitului vieţii şi a alinării durerii.
În paralel cu exuberanta evoluţie tehnică se amplifică contradicţia dintre religie şi ştiinţă. Procesul cunoaşterii prin metodele tehnice reduce credibilitatea religiei şi afectează morala creştină şi comportamentul civic. De fiecare dată când se descoperă o nouă taină a vieţii, religia pierde din credibilitate. Cu toate acestea, au existat şi mai există oameni consacraţi ştiinţei care se declară credincioşi. Einstein, ctitorul teoriei relativităţii, afirma: „Religia fără ştiinţă ar deveni oarbă, dar ştiinţa fără religie ar merge şchiopătând”.
Atât religia, cât şi ştiinţa caută adevărul şi îl pun în practică ca impuls de existenţă al fiinţelor raţionale.
Biserica creştină nu poate rămâne pasivă în atare situaţii. Ea trebuie să ofere soluţii acestor probleme, fiindcă nu e suficient să-şi exprime poziţia doar prin a crede că persoana umană poartă chipul divin, acest adevăr mai trebuie şi mărturisit, argumentat.
Credinţa creştină nu se poate opune investigaţiilor pentru găsirea de medicamente necesare combaterii suferinţelor umane, dacă acestea rămân în limita principiilor morale şi fără riscul separării fiinţei umane de Dumnezeu. Poate chiar încuraja cultivarea unor asemenea remedii. De exemplu, în cazul clonării, unde în locul celulelor embrionare sau a ţesutului se pot folosi celulele STEM din măduva adultului care se pot diferenţia de celulele oricărui ţesut sau organ.
O lume fără Dumnezeu, fără teama faţă de o putere supraomenească duce la haos şi degradare în comportamentul uman. Credinţa reprezintă echilibrul moral, inflexibil în viaţa popoarelor. Imperii şi civilizaţii s-au prăbuşit îndată ce au părăsit normele credinţei. În ţările în care norma de autoritate morală reprezentată de credinţa religioasă este aservită altor interese, apare incertitudinea, deznădejdea şi lipsa oricărei speranţe. În Grecia antică, atunci când dezordinea şi dezlănţuirea sentimentelor animalice au pus stăpânire pe societate, au fost creaţi zeii, pentru a stăpâni şi controla violenţa cetăţenilor. Niciodată echilibrul social nu va putea fi menţinut atâta timp cât nu există un factor de forţă de care oamenii să se teamă.
Într-o lume lipsită de credinţă, plină de necunoaştere şi patimi este greu să aperi dreptatea şi bunătatea Dumnezeiască din cauza neconcordanţei argumentelor spirituale cu cele ştiinţifice.
Odată cu scăderea respectului faţă de credinţă, scade şi cinstirea bisericii şi respectul mutual al persoanei, creşte în schimb haosul şi criminalitatea. Practicarea concubinajului a devenit obişnuinţă în defavoarea căsătoriei, relaţie sacramentală, rânduită de Dumnezeu. Dacă biserica creştină nu va interveni prin autoritatea ei, în mod cert omenirea se va îndrepta spre un dezastru irecuperabil.
 
Bibliografie
1. Biblia.
2. Beaufils D., Kahn A., Breck J., Clonarea umană între mit şi realitate, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
3. Breck J., Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
4. Engelhardt jr. H. T., Fundamentele bioeticii creştine, Editura Deisis, Sibiu, 2005.
5. Funkenstein A., Teologie şi imaginaţia ştiinţifică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
6. Klotzko A. J., O clonă pentru fiecare?, Editura Bic All, Bucureşti, 2004.
7. Leakey R., Originea omului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog