Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Copil la ruşi de Leo Butnaru. Literatură cu majusculă (o recenzie în două reprize)

Doina CERNICA

Alte articole de
Doina CERNICA
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIX, 2009

Pentru tipar

I
Una dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii române de după 2000 şi, cu siguranţă, cea care mi-a plăcut cel mai mult este Copil la ruşi. Basarabia anilor ’50 de Leo Butnaru (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008) – o construcţie complexă, arborescentă, care o solicită şi pune în valoare toate chemările şi câmpurile de manifestare ale scriitorului, cunoscut poet, dar deopotrivă prozator şi eseist. Cartea se constituie din perspectiva copilăriei, văzută însă nu ca un anotimp, după care urmează celelalte, ci ca un timp, şi rădăcină şi sevă, care continuă să hrănească şi să pulseze şi în viaţa autorului, trecut de „ecuatorul” ei, şi în scrisul său: „aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieţi prin localităţile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice”; „Şi acest subiect auzit în copilărie, peste ani replămădit de fantezia mea de matur, îl depănai în nuvela Orfeu, ce avea să intre în volumul...”.
O imagine-cheie a cărţii este cea a venirii pe lume a doi mieluţi într-un început înfrigurat de primăvară, „pe pajiştea dintre malul abrupt al lutăriei şi malul cel potolit al Răutului”, asistaţi de copilandrii de 8-10 ani, care se încumetaseră să scoată oile la păscutul celor dintâi fire de iarbă şi al „cotoarelor” rămase „după recoltarea legumăriei kolhozului în anul trecut”. Nu mult mai târziu, vremea de-acum frumoasă întregeşte secvenţa din memorie cu „optimismul naiv al mieilor ce aveau să fie... jertfiţi pentru Paşti”, dar şi cu trupurile celor doi „îngheţaţi la neputincioasele focuri de ciurlan ale păstorilor-gâgâlici” şi cu „jalnicele zbierături (...) ale bârsanelor” rămase fără pui şi o finalizează cu „babilonia florală”, prin care „libelulele fulgerau cu aripile lor scânteioase”. Puritatea, cruzimea, neputinţa, splendoarea se întreţes pe pagina pe care autorul îşi aşterne aducerile aminte împreună cu sentimentele, gândurile pe care i le generează la vârsta scrierii: „Placenta străveziu-gălbuie, în care ieşeau scăldaţi-înfăşuraţi mieluţii, aveam să mi-o amintesc, peste ani, în faţa unor pânze ale pictorului Mihail Grecu – ceva ce se intitula Geneză, pare-se”. Copilăria copilului „la ruşi”, copilăria lui Lică a lui Teodor Butnaru din Negurenii de pe apa Răutului nu departe de Orheiul Vechi al Basarabiei se petrece într-un cadru istoric dat, în suflul unei tragedii care doboară, îndoaie şi nu de puţine ori îndârjeşte şi căleşte. Este o vreme marcată de „morăritul necuratului – deportări, război, refugiu peste Prut, iar deportări”, de fantoma războiului, „încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944”, de aberaţia uciderii în masă a cailor: „În sat se mai spunea că sunt duşi, caii, «la găini». Oare păsările de la fermele dinspre Căzăneşti să fi fost hrănite cu leşuri de trăpaşi?...”. Şi de atâtea alte nenorociri, culminând cu acţiunea criminală, permanentă a deznaţionalizării programatice. Dar, nu mai puţin, o vreme a rezistenţei la infernul sovietizării, în care şi cele mici au importanţa lor: astfel, lacătul de la casa mare era „încă de la români, construcţie complicată”, „Curios lucru, dar cele mai multe cântece româneşti le cunoşteau cei „de la ruşi”!”, „...din rău spre mai rău, puterea străină strângea şurubul, umilind omul, satul, şi Negurenii îşi aminteau tot mai des cum era la români: Şcoală ca la români? – Bă, ţică, unul cu 2-3 clase la români vă bate pe voi, pe toţi, cu 7 clase la sovietici!”. Pentru mulţi cititori din partea vestică a Prutului, Basarabia anilor ’50 din Copil la ruşi redeschide o rană şi răscoleşte cu iradierea unei suferinţe nici astăzi alinate. Pentru alţii are valoarea unei mărturii, la care actuala situaţie a românilor din partea estică a Prutului îi face de două ori sensibili.
Dar, beletristică de cea mai înaltă calitate, valoarea romanului lui Leo Butnaru transcende şi subtitlul, şi titlul, şi tabloul Basarabiei anilor ’50, şi evocarea copilăriei autorului în cadrul ei special. Desigur, nici unul şi nici cealaltă nu pot fi, nu au de ce să fie separate, ca tonalitatea cerului în ansamblul unui peisaj, ne gândim doar la ceea ce dăruieşte cititorului de după noi. Cartea egalează performanţa Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creanga de a fi, să spunem, dincolo de durerea luării la oaste a lui bădiţa Vasile, de tristeţea desfiinţării şcolii din Humuleşti etc., un basm al copilăriei trăite într-un cadru, familial şi geografic, perfect. Ca în orice basm, răul există, dar el nu are niciodată cuvântul hotărâtor, ultimul cuvânt. Contează bucuria jucăriilor – caleidoscopul, căluţii de mucava, „ţuruiecile (fluierele) de argilă, în formă de cocoşel, peşte, căluţ, albe, cu diverse ozoare colorate”, animalele de neuitat – mioara Ciula, calul Maistru, dulăul Ursică, inegalabilul Cotoman, „câinele din curtea noastră”, năzbâtiile vârstei – ridicarea laiţei la priveghi, aruncarea căciulilor în pâlniile instrumentelor muzicale, presărarea de piper roşu praf „pe bătătura horei”, poveştile – „...eu stăteam numai ochi şi urechi, cu gura căscată în faţa lui [a grădinarului, moş Chiprian Ciumeică, n.n.], ascultându-i vorbele de aur”, contează scrânciobul de Paşti, tranzacţiile infantile „cu copeici, dulciuri”, primejdiile – căderea pe geam, cartuşul explodat, spaimele vârstei – generate de nume ca Bugăneasa, Bordea, Zorilă, Caua, întâlnirea cu Abecedarul, hoinăritul fără saţ („în firea mea şi a tovarăşilor mei de prime aventuri convieţuiau, în bună înţelegere, geograful şi călătorul, proprietarul de drumuri, cum ziceam, căruia curiozitatea şi neastâmpărul îi erau propulsie şi bucurie”) – toate, trăite şi mai ales retrăite la o dimensiune mitică. O copilărie fabuloasă, tutelată de chipul Părinţilor ca de două stele nepieritoare, cu un tărâm, desfăşurat între Negureni şi apa Răutului (cu misterioasa sa Lutărie), pe măsura ei: „Privit dinspre Răut, din defileul pe care în timpuri imemoriale îl săpase – lat, generos, cuprinzător – această apă, falnică în depărtările mileniilor – satul „meu”, Negurenii, are, parcă, o centură galbenă cu nuanţe pal oxidate duse spre brun. Aceasta – în partea-i de sud-est. Pe alocuri, „brâul”, „chimirul” atinge impresionanta (ameţitoarea!) înălţime de 8-10 metri. În realitate, e vorba de o continuă lutărie de câteva sute de metri, de un mal brusc-abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl admiram, îl veneram, îl escaladam – pe unde se mai putea totuşi, ca pe o adevărată legendă!”.
În structura arborescentă a cărţii, poezia pluteşte permanent în aer: „Liliacul înflorea precoce şi părea o pală de nor vineţiu ce obosise a tot cutreiera cerul încă destul de răcoros, coborând precaut să se încălzească în enormele, primitoarele cuibare ale curţilor ţărăneşti, la rândul lor încălzite de răsuflarea vitelor nărtoase. Serile – joc de umbre sprintene tot mai dese. Vălurează jerbele nopţii în lăsare atotcuprinzătoare, lângă ghizdurile fântânilor – pâlcuri, pâlcuri de romaniţe – umbre aurite ca o spuză lactee”. Dar suverane sunt bucuria şi melancolia, topite într-un aliaj cu multe carate: „...orice poate fi fragmentat de destin, însă nu şi copilăria, această permanenţă de rouă-lacrimă-bucurie-venin şi care acum, iată, dumnezeieşte, prin lumina istovită a chindiei, păşeşte pe învălurarea colbului Negurenilor mei de baştină ca pe secatele ape. Păşeşte... Prin zile, luni, anotimpuri, ani...”.
 
II
Cartea lui Leo Butnaru Copil la ruşi. Basarabia anilor ’50 atrage şi prin perspectiva de lectură deschisă de subtitlu. Ce s-a întâmplat pe pământul românesc rămas la ruşi? Dincolo de ceea ce am ştiut şi am presupus, au fost fapte, întâmplări, adevăruri, cărora numai documentul artistic le poate recupera esenţa şi le poate face să devină parte din viaţa noastră. Un răspuns, cel mai important pe care îl cunosc, îl avem de-acum de la Leo Butnaru şi de la Negurenii / negurenienii săi. Scriitorul zugrăveşte un tablou cuprinzător al cedărilor şi rezistenţei acestei vechi aşezări orheiene (atestată documentar la 1660). Cu pământurile prielnice cultivării viţei-de-vie confiscate de kolhoz, „dezarmaţi” („Basarabeanul fără vie, vin e... Doamne, iartă!”), „românaşii de ieri, moldovenii sovietici «de azi», trecură la modă şi metodă rusească: să facă borhot din sfeclă de zahăr (...). Tare, putoarea! Tulbure şi tulburătoare de minte! Necazuri multe în sat, de când cu beţia rusească implantată atât de mişeleşte în obiceiurile şi felul de a fi ale unei localităţi...”. Deşi bogată în toate, limba română se dovedeşte nepregătită pentru infamii care depăşesc imaginaţia basarabeanului: „...de cum venea vorba de închiderea bisericii, negurenienii se puneau vârtos pe blestem şi sudalme. Utilizând deja şi înjurăturile multe, stufoase însuşite odată cu venirea «fratelui mai mare». Prolifică, imprevizibilă, buruienoasă, scabroasă, proteică, precum râma care, odată înjumătăţită, se transformă deja în... două râme (!), înjurătura rusească ajungea să se simtă la ea acasă în gura păcătoasă a basarabeanului nu prea mers la biserică”. Dar chiar aşa, lovită în rădăcină şi pângărită, limba română rămâne în structura de rezistenţă a localnicilor, care continuă să gândească şi să viseze în ea, şi precum, sat de gospodari adevăraţi, umanitate de autentică valoare, Negurenii Vechi absorb „colonia agricolă” a Negurenilor Noi, tot astfel limba română iese triumfătoare în confruntarea cu limba rusă. O vitalitate extraordinară, o legătură indestructibilă cu pământul strămoşesc – iat-o pe Bugăneasă, adunând în şorţ pământul din brazda răsturnată la vecini şi invocând un obicei care la Sadoveanu îi privea pe voievod şi pe moştenitorul său şi care la negurenienii lui Leo Butnaru este al fiecărei familii: „Pe tine taică-tu, socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, nu te-a bătut pe haturi, să ştii până unde vi se întinde moşia?” fundamentează mărturisirea scriitorului, atunci când, amintindu-şi de 1812, de 28 iunie 1940, de august 1944, de bolşevism, îşi ridică privirea din cartea istoriei a lor săi: „Cred că, la acest moment, Negurenii iar îşi revin ca după o suferinţă grea... Eu unul cred în steaua şi lumina lor...”.
Dar nu aici stă secretul frumuseţii cărţii (aici e rana noastră, pe care secolul XXI nu a izbutit încă s-o cicatrizeze), pentru că mi se pare una dintre cele mai frumoase ale literaturii noastre actuale, ci în replica dată peste veac „Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă. Poate că replică nu este termenul potrivit, chiar dacă trimiterea la marele povestitor este explicită din primele pagini şi revine de mai multe ori. Mai curând este vorba de naşterea şi de existenţa literară a copleşului Licuşor, nepotul bunicului Creangă, şi al unor amintiri din copilăria în Negurenii Moldovei Estice, la mijlocul secolului XX, comparabile cu amintirile din copilăria Humuleştilor Moldovei vestice, spre mijlocul secolului XIX, de înstăpânirea de către Negureni a unui nou topos literar. Ilustrând tipul copilului universal, amândoi, şi Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Lică al lui Teodor Butnaru, sunt iubiţi şi îşi iubesc părinţii cu aceeaşi neascultare, încântătoare pentru Ion Creangă şi pentru Leo Butnaru şi, deopotrivă, pentru cititorul lor. Familiile li se zbat în greutăţi de care copiii nu au cum să rămână străini, dar şi pentru unul, şi pentru celălalt contează în primul rând savurarea deliciilor şi goana după ispitele vârstei „darurilor” şi a curiozităţii, asociate „cu o... girafă ce-şi întinde gâtul peste... orizont...”. Există în acest copil, Nică / Lică, din secolul XIX / XX, un neastâmpăr, o energie, un dinamism („ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca... Sau, altfel zis – libertatea, libertatea, libertatea”) care îl înduioşează şi îl tulbură aproape dureros pe bărbatul trecut de „ecuatorul vârstei omeneşti”. Şi amândoi trăiesc, presimt, retrăiesc frustrant-melancolic ieşirea din acest segment temporal paradisiac: „...eram şi eu mărişor acum, din păcate”, oftează copilul din Humuleşti, iar cel plecat din Negureni continuă să vadă şi să audă cum „Păşea, cânta sau striga păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele (...) Păşea, cânta sau bocea păpuşa-bo(c)cea, şi se tot tocea, se tot tocea... Când se ducea...”. Amintirile lui Ion Creangă şi amintirile despre Copil ale lui Leo Butnaru sunt comparabile în toate punctele lor forte. Harul povestirii, frumuseţea aproape misterioasă a limbajului, aşa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva şi cursivă (fără subsoluri explicative) a celor două cărţi, reflexivitatea maturilor care îi distanţează din când în când de peripeţiile lui Nică / Lică, îi transformă în spectatorii şi comentatorii lor (dar niciodată fără o puternică participare afectivă), hazul întâmplărilor ai căror protagonişti sunt copilul de la mijlocul secolului XIX şi cel de un secol mai târziu, bogăţia paremiologică, lirismul penelului cu care îşi zugrăvesc mama şi aşezarea şi iarăşi goana aceea fără saţ, „joaca, joaca, joaca”, prin spaţiul copilăriei pe care o consumă şi care îi consumă contrapusă lentorii privirii maturului care îl reparcurge şi îl recreează dau un aer comun celor două construcţii romaneşti (subscriind la punctul de vedere al lui Pompiliu Constantinescu) care le subliniază valoarea distinctă. Există o marcă a timpului (Nică şcolar trece de la „trătăji la ceaslov”, Lică se aventurează în craterul format de un avion doborât în luptă etc.) resimţită – dincolo de răscolitoarea întâlnire cu Basarabia vremii – cu un plus de sensibilitate şi implicare de cititorul lui Leo Butnaru, deoarece nu o dată cel din generaţia sa se regăseşte în jucăriile copilului, în întâlnirea cu cinematograful, în lecturile adolescentului ş.a. Există apoi o armătură de meditaţie, în ansamblul căreia cititorul are de asemenea sentimentul unei confraternităţi cu autorul, amândoi cititori ai lui Creangă şi ai multor cărţi din aceeaşi bibliotecă. Există, în fine, şi o întâlnire deosebită cu poetul Leo Butnaru, pe linia destăinuirilor legate de un poem, de o carte iscate, hrănite de copilărie, dar şi în splendoarea unor imagini: „În grâne, maci roşii. (O, în lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste scurgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri, rânduri o umpleţi!...)”, „Şi iată că, în aievea imaginaţie, prin lumina istovită a chindiei, copilăria păşeşte uşoară pe vălurarea colbului sătesc precum un mic Dumnezeu pe secatele ape”. Şi atâtea altele.
Nu rareori lectura cărţii induce în cititor o nevoie aproape irepresibilă de a se întoarce în propria copilărie şi nu o dată de a şi-o aşterne chiar pe hârtie. Cred însă că după călătoria în copilărie în secolul XIX a lui Ion Creangă, după emblematica sa carte, cartea amintirilor din copilărie în secolul XX a fost scrisă de Leo Butnaru. În ipoteza unui demers programatic, scriitorul basarabean a ţintit sus şi a izbândit. Dar poate că venind din „Moldova estică... (Care mai este, că mare e Dumnezeu...)” aparţine şi unui destin reîntregitor: „Iar amintindu-ne de Huma Falnicei Lutării de la Negureni, iată că, implicit şi absolut firesc, ajungem / revenim la Humuleşti! Nimic întâmplător, Doamne, în destinul Neamului românesc...”. Oricum, Copil la ruşi a lui Leo Butnaru este Literatură. Cu majusculă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog