Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ION HADÂRCĂ – 60

Ion Hadârcă: mai spre cer, biblioteca

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Reaşezarea literaturii şi a culturii române de la est de Prut pe făgaşul normalităţii a fost şi mai continuă să fie încă un proces destul de anevoios. Iată, în acest sens, o mărturisire recentă a distinsului regizor şi om de cultură Ion Ungureanu: „Apariţia săptămânalului «Cultura Moldovei» (1956 – n. A.B.) a fost semnul unor vremi noi. Umbra înfricoşătorului tiran de la Kremlin se subţia sub soarele plăpând al dezgheţului hruşciovist. Lumea îndrăznea să ridice ochii din pământ şi învăţa să privească drept, fără frică realitatea. O învăţătură de lungă durată, fiindcă de frică nu te vindeci într-o zi-două. Unii o mai poartă şi azi în suflet. Noi atunci am îndrăznit să ne amintim că suntem oleacă de români, că vorbim aceeaşi limbă, redacţia chiar i s-a adresat patriarhului literaturii române Mihail Sadoveanu să binecuvânteze noua publicaţie, ceea ce s-a şi întâmplat (faximilul în grafia latină publicat de ziar ne venea să-l punem la icoană, nu alta!)” [1, p. 6]. Şi Mihai Cimpoi va evidenţia, în studiul său Basarabia sub steaua exilului, acelaşi lucru: „Sub golurile sensibile ale culturii româneşti din Basarabia postbelică se întrevăd subiacent eforturile constructive şi recuperative uriaşe în căutarea şi regăsirea identităţii pierdute”.
Anii ’70 ai secolului trecut, perioadă în care se afirmă o întreagă pleiadă de scriitori, ulterior cu nume notorii în peisajul literar basarabean, se remarcă prin anumite semne distinctive ale normalizării situaţiei literare. Amintim că între timp au apărut scrieri care au marcat mersul literelor chişinăuiene: Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc, Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, Vămile de Serafim Saka, Numele tău de Grigore Vieru, Sânt verb de Liviu Damian, Casa părintească de Dumitru Matcovschi, Aripi pentru Manole de Gheorghe Vodă, Piatra de citire de Anatol Codru, Monologuri de Ion Vatamanu, Cântece de-acasă de Anatol Ciocanu.
Anume în acest context se produc mai multe debuturi la rând, apărute de sub tipar într-o colecţie purtând chiar titlul Debut, aducându-i în literatură pe Iulian Filip (placheta sa de versuri Neîmpăcatul meşter apare cu nr. 1), Vasile Romanciuc, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Marcela Benea, Nina Josu, Efim Tarlapan, Leo Butnaru, Valeria Grosu şi alţii, celor amintiţi mai sus revenindu-le rolul de „spărgători” ai tăcerii care părea că se aşterne peste reliefurile poeziei basarabene, aflată în aşteptarea diversificării registrului de voci.
Între aceştia Ion Hadârcă se va remarca printr-un stil esenţializat, corelat, pe de o parte, cu resursele unor tradiţii spirituale locale şi, pe de altă parte, conjugat cu deschiderea spre noutatea expresiei poetice, spre orizonturile altor culturi, deschidere care, în cazul creaţiei poetului nostru, are conotaţii aparte. „Pecetea ocazionalului, dar şi a unei tendinţe învederate spre reflecţie filozofică pe marginea condiţiei umane”, „postura de poet – copil care priveşte la lume nu atât prin copilăria maturului, cât prin maturitatea copilului încercat deja de asprimile timpului şi ale secolului”, pe seama acestor calităţi fiind pus faptul că autorul Zilelor „hamletizează în sens modern” (Mihai Cimpoi) [2, p. 453], – aceste trăsături se vor menţine şi în volumele ulterioare. Amintim că Ion Hadârcă a publicat următoarele cărţi: volume de versuri: Zilele (1977), Lut ars (1984), Darul vorbirii (1985), Ambasadorul Atlantidei (1996), Două imperii (1998), Helenice (1998), Cetăţile Albe (1998), A fi în timp (1999), Pianul din abator (2008); volume de publicistică: Arena cu iluzii (1999), Era barbară (2005); cărţi pentru copii: Noiţele (1985), Duminica Mare (1999), Povestea cerbului divin (2000), Bunicuţa zburătoare (2002), De ce-i mare soarele? (2002), Grăuncioare de lumină (2009).
„Hamletizarea” îl va conduce spre o zonă complexă a căutărilor artistice. De fapt, în general statutul scriitorului din spaţiul est-prutean este unul total diferit: artistul de aici, aflat în căutarea identităţii pierdute, se confruntă cu o schimbare de perspectivă în arta din a doua jumătate a secolului al XX-lea, direcţie conform căreia o fixare a lumii şi a eului nu se poate realiza. Astfel că „problema” pe care şi-o pune în prima sa carte, de a atinge în vers zone ale unui început echivalent cu stabilitatea, cu imuabilul („Întrebarea / E să urci înţelesuri străbune / Undeva, unde totul răsare / Şi nimic înapoi nu apune”), se va complica în timp, arătând altfel, în primul rând, datorită asumării şi asimilării, tot mai evidente, a prozaicului. Un real eliberat de festivismul cu mare trecere în epocă răzbate şi în cea de a doua carte a sa, amintindu-ne, între altele, de Liviu Damian, poetul a cărui dreaptă statură pare că îl „tutelează”, la o anumită etapă. „De proza vieţii de-or fugi poeţii, cu ce se va alege adevărul”, scria autorul Salcâmului din prag. Odată cu afluxul de proză în poezie se va produce dispersarea realităţii percepute altfel de aici încolo. Vorbind în termenii analiştilor imaginarului artistic, vom spune că paradigma mimetică a imaginaţiei tradiţionale (echivalentă celei biblice, clasice şi medievale) cedează locul celei productive, moderne, iar ulterior celei postmoderne. Mihaela Constantinescu menţionează că fiecare dintre aceste paradigme „privilegiază o metaforă anume ce caracterizează funcţia dominantă a imaginaţiei la un timp dat – respectiv cea mimetică privilegiază figura referenţială a oglinzii; cea productivă, figura expresivă a lămpii; iar cea parodică figura reflexivă a labirintului de oglinzi” [3, p. 139]. Contorsionându-se, imaginarul poeziei lui Ion Hadârcă tinde să dea expresie unei realităţi văzute cu alţi ochi, cu ochii celui dezamăgit, care s-a lăsat atras în cursa timpului. Acelui a fi în timp, lansat provocator în culegerea de debut, îi este contrapus, în Ambasadorul Atlantidei, un îndemn contrar, aproape şocant: „Să lăsăm intrarea în timp pe seama nebunilor”. Încolo începe jocul infinit al oglinzilor, despre care vorbeşte şi cercetătoarea clujeană, joc care, în cazul lui Ion Hadârcă, se vrea a fi recuperator al unui timp şi al unui spaţiu iniţial. Într-o Schiţă de geneză virtuală va vorbi despre Făcutul din care derivă natura dramatică a devenirii, încorsetării şi degradării tuturor formelor limitate; despre segmentarea spaţiului care face posibilă intuirea fragmentară a Timpului desprins de eternitate; despre Dorinţa sfâşietoare a începutului, a unirii părţii cu întregul, din care derivă natura tragică a Timpului ca imperceptibilitate şi imperfectibilitate absolută. Poetul va frământa imaginarul artistic de sorginte premodernă, modernă şi postmodernă, demolând un imperiu al iluziilor deşarte, parodiind în stil postmodernist inconfundabil. „Înarmat” cu învăţămintele unei experienţe trăite pe cont propriu, îşi asumă şi eşecurile: „Simt un hău / Adânc şi rău / Creşte-n sinele al meu // Gâtui-l-aş / Vinde-l-aş / Fără el aş fi un laş...”.Proiectul său de limbaj necesită a fi citit din perspectiva cunoaşterii biografiei, una doar în aparenţă simplă, dacă e să ţinem cont că, aidoma multor basarabeni, nu şi-a cunoscut bunicul refugiat, implicarea poetului în viaţa socială explicându-se şi în acest fel.
Deschiderea spre alte lumi, care înseamnă dialog, proiecţie în celălalt, echivalentă, în general în cazul literaturii basarabene, cu şansa de a nu sufoca verbul sub presiunea ideologicului, este, la Ion Hadârcă, circumspectă: ea va fi supusă nevoii de argumentare a unui adevăr ontologic. Frecventând lecţiile culturii universale, poetului nostru nu-i va scăpa Arhimede, autorul cunoscutei expresii Noli turbare circulos meos („Nu-mi strica cercurile”, i-a spus el unui cuceritor al Siracuzei, care, neînţelegându-i limba, l-a ucis pe renumitul matematician), fantasticul de pe hărţile miraculoase ale lui Jules Verne, veşnicia lui Omar Khayam jinduită de sultanisau o vară din Cezan. Umbra lui Shakespeare transpare developându-se în versuri concepute pe un ton acid publicistic: „Când umbre-nghit cetăţi pierdute / Umblă strămoşii pe redute // Când ţara nu-i decât un lest / Şi regele-i un hoit celest // Ofelii mor şi nu-i decât / un craniu globul fără gât” (Elsinor). Ieşirea din orizontul închis şi conectarea la circulaţia vastă a valorilor lumii se efectuează cât se poate de „democratic”, în stilul basmului popular, de către un „Creangă universal traversând Atlanticul, spintecând bolţi şi deschizând frontiere” şi intrând în dialog cu Haiavata.
Registrul poeziei lui Ion Hadârcă se constituie între metafora arborescentă (copacul, într-o poezie, însemnând „tot ce are nevoie de ram ca de o perfectă întruchipare a ideii de continuitate, adună, până când apăsat de zidire din nou se adăposteşte-n propria sămânţă”) şi cea care scurtcircuitează expresia, potenţând imaginaţia în cheia unui „lirism” sui-generis alimentat de râsul sarcastic eliberat din subteranele unei istorii recente, interpretată la pianul din abator. Din această ultimă perspectivă, realitatea este redefinită astfel: „ceea ce a fost / la început / va fi / la sfârşit / iar ceea ce / credem noi / că ar fi / în realitate / miezul / dintre început / şi sfârşit / s-ar putea să fie / cu totul altceva / decât credem / noi înşine / despre noi” (Miezul). Conform unei definiţii mai noi, „numai Cuvântul se adevereşte a fi spusa celor nespuse, văzutul celor nevăzute, cântecul celor necântate şi auzitul ascuns al tuturor celor nemaiauzite”.
Particularitatea care îl deosebeşte de alţi confraţi adepţi ai postmodernismului constă în faptul că autorul, ambasador al Atlantidei, nu va neglija raportarea la începuturi, aşa cum procedează, în mod „tradiţional”, postmoderniştii, ci va converti acest început, altă dată developat prin metafore ce se vroiau inocente, antrenate însă, uneori, în angajamente sociologizante, şi va privi sfera imuabilului prin prisma nevoii de accedere la zonele marcate de sacralitate, transparente şi în versurile de mai jos: „a trebuit / să-mi mut mai spre cer / biblioteca – / dintr-un spaţiu plin / într-un altul încă virgin // ştergeam de colb epocile / şi le duceam cu braţul / în noua lor frântură de eden // unele mere s-au scuturat / putrezite / pe altele chiar şi viermii / le-au ocolit // pierdusem urma / foii albe / de care niciun autor / nu s-a atins / astfel aflând / că-n faţă mai departe / aşteaptă Autorul / de care nici o filă / nu se prinde” (A trebuit).Accentul pus pe intensitatea travaliului artistic, pe fervoarea intelectuală (maeştrii care au promovat această direcţie în poezia modernă fiind T. S. Eliot şi P. Valéry) denotă o anumită nostalgie a spiritului filozofic al culturii, a valorilor universale. Aluzii venind dinspre acestea vor fi întreţesute meşteşugit în brocartul versurilor sale. Între altele, vom menţiona că dorinţa de dialog cu poeţii lumii îl va determina să traducă din Lermontov şi Puşkin. Elemente simbolice de origine mitică se împletesc profilând o realitate în declin spiritual, ceea ce îl îndreaptă cu faţa spre un pustiu metaistoric. În aceste condiţii doar amendamentul creştin îl mai salvează pe autor de la nihilismul distructiv.
 
Note
1. Ion Ungureanu, De-ale toamnei..., „Literatura şi arta”, nr. 39 (3343), 1 octombrie 2009.
2. Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, în Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, vol. E-K.
3. Mihaela Constantinescu, Forme în mişcare. Postmodernismul, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog