Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ION HADÂRCĂ – 60

Sonetele lui Ion Hadârcă

Constantin CIOPRAGA

Alte articole de
Constantin CIOPRAGA
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Debutant (editorial) în anul 1977, Ion Hadârcă e unul dintre poeţii basarabeni cu statut relevant. Semnele unei vocaţii larg cuprinzătoare deveniseră vizibile de prin 1984-1985, odată cu volumele Lut ars şi Darul vorbirii; nu era însă timpul zborurilor râvnite. Aşadar, după întâile volume, a tăcut mai mult de un deceniu. Tăcere tactică; poetul pare să fi produs, în acei ani, literatură de sertar, în totală libertate interioară. Aşa se explică ritmul neobişnuit al apariţiilor lui ulterioare – vreo douăsprezece volume şi plachete: în 1996, Ambasadorul Atlantidei; în 1998, Helenice, Două imperii şi Cetăţile albe; în 1999, Duminica mare, Arena cu iluzii, Albe cetăţile negre, Teoria stării inutile şi A fi în timp. Alte scrieri au urmat, toate probând, paralel cu adâncirea în autohtonie, o benefică deschidere spre universal. Treptat, lângă fruntea poetului, veghează Dosoftei, Cantemir, Eminescu („domnul limbii româneşti”), Blaga, dar şi Pindar, şi tragicii elini, şi Ioan al Apocalipsei, şi Rabelais, Goethe, Heine, Rilke şi ceilalţi, sumedenie!
Constatare globală: dimensiunea temporală, reper instituind o lume în mişcare continuă, are, la Ion Hadârcă, funcţie focalizantă, fundamental-umană, subliniată direct în chiar titlul ciclului de sonete A fi în timp. Existenţialistul Gabriel Marcel făcea o distincţie tranşantă între a fi şi a avea, motivând că determinantă, decisivă, pentru Om, este fiinţarea întru spirit. Pentru o „gândire existenţialistă” se pronunţa, la rându-i, Martin Heidegger; „a fi în lume” (in der Welt sein!), iată un fel de damnare la rutină, la nonautenticitate; realizarea plenitudinară a Omului va fi garantată – conchidea el – printr-o reabordare a stărilor de inocenţă, dincolo de timpul profan (Fiinţă şi timp). Îi uneşte pe aceşti gânditori, perfect contemporani, repulsia faţă de excesele societăţilor moderne, hipertehnicizate.
Dar să ne oprim la cele cincizeci de sonete ale lui Ion Hadârcă, texte sugerând anxietăţi şi miraje, punctând adesea ideea de împuţinare ontologică, de solitudine dezolantă: – „Voi fi adaos timpului ori el / Va fi să mă-nsoţească mai departe? / Oricum, mă va petrece doar o parte / în ultima rotire de inel. // Până atunci încet mă voi desparte / De cânepă, de câinele fidel, / De patimă, de paşii fără ţel, / Mă voi desparte până şi de moarte”. Finalul sonetului Voi fi adaos se arcuieşte shakespearian: „A FI ÎN TIMP – ACEASTA-I ÎNTREBAREA”... Rotirea anotimpurilor, curgerea anilor, conştiinţa ireparabilului, iată refrene elegiace, observaţii rostite cotidian de milioane de oameni; impasibil, timpul planează pe imponderabile. „Viaţă-viaţă cântec fără nume / fraze noi pe-o melodie veche”. Excelent, sonetul Anii – pretext de problematizare – sfârşeşte în patetism: „Anii mei tineri i-a strigat cineva / Tocmai când îi hrăneam cu seminţe de stea / Şi era cât pe ce să pun mâna pe ei, / Cineva i-a strigat şi s-au dus anii mei (...) / Peste viscole mari, amintiri de omăt, / într-o zi anii mei s-au întors îndărăt, / Mai cuminţi nu ştiu cum după zborul prelung. / Ce să fac azi cu ei? / Să-i primesc? / Să-i alung?”.
Oamenii, ni se spune într-un Sonet pascal, sunt „argumentele Morţii”, nu însă în absolut, ei fiind „prorociţi învierii”. O legănare între lucruri şi spirit imprimă discursului mâhnit foşnete mătăsoase; aparent, elegia, tânguirea, tristeţea îşi estompează asperităţile. Impulsuri dinspre individ spre natură alternează cu pulsiuni de sens contrar. Pădurea pare un receptacol de lacrimi: un lacrimarium: – „De-ai şti cât de bine te prinde / Duioasa tristeţe umană, / Pădure cu braţe de mamă / Şi cuiburi în loc de cuvinte” (De-ai şti). Iubitei i se promit sublimităţi, revelaţii din „zeitatea codrului de vară”. Zeitate in aeternum, Laura lui Petrarca, frântură de timp suspendat, e obiect de imn erotic, de reverie şi extaz: „Laura, Laura, altă credinţă nu voi... / Decât această continuă stare / Să-ngenunchez între două cocoare / Pentru întoarcerea ta de apoi / Tu, aplecată mai mult în izvoară / Eu, şi mai mult aplecat peste foi / Şi vara aşa de frumoasă-ntre noi / De parcă-ntre noi s-a născut o vioară (...) / Laura, Laura, cum să-ţi mai scriu, / Că şi-n garoafe se face târziu, / Iar în garoafe trăieşte poetul”.
Aluzii culturale, în alte sonete, duc spre Heraclit şi Don Quijote, spre Hokusay, spre pendulul lui Foucault, spre alte nume. Într-un Sonet mein-gotic, ori în Video-sonetica, amestecul lexical lasă impresia de improvizaţie. Deşi se referă la Sonetul numai schelet sau la Sonetul-schelet („varianta indigo”), deşi în Antologia sonetului trimite la Dante şi Petrarca, la Michelangelo, la Calderón şi Quevedo, la Shakespeare, la Byron şi Eminescu, la Puşkin, Rilke şi Lenau, la Rimbaud şi Poe, Ion Hadârcă nu e deloc obedient faţă de marile modele. Iată-l deci plasând terţinele înaintea catrenelor; clasicele două terţine finale se transformă deodată în trei distihuri; uneori sonetul comportă trei catrene urmate de un distih; într-un pseudosonet, Doamne, endecasilabului i se substituie versul de două silabe – de unde 20 de silabe în loc de 154! Experimente şi situaţii ludice! Un Sonet în forma rugii presocratice, un montaj cu totul liber, încorporează sintagma în acatist latin; în Sonetul cum se mai înşiruie (fără pauze), paisprezece invocaţii gen Nichita Stănescu: „Cum se mai vălură cum se mai negură”; „Cum se mai mugure moartea cu naşterea”; „Cum se mai pasăre de codobatură”. Aspect de cimilitură are Dezlegarea gâtului de nod; tot pe contorsiuni stănesciene e conceput un Sonet tăcut. Simplu joc prediscursiv, în spirit letrist, e Sonetul numai sunet, bazat pe enumeraţii consonantice şi vocalice: „ssssssssssssssssss / oooooooooooooo / nnnnnnnnnnnnnn”.
Însă dincolo de distorsiuni ca acestea, se găsesc, în A fi în timp, sonete realmente admirabile. Câteva dintre ele sunt piese antologice.
E dreptul oricărui creator să profeseze insolitul!
 
„Convorbiri literare”, decembrie 2002
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog