Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Propuneri pentru o clasificare modală a liricului

Florica BODIŞTEAN

Alte articole de
Florica BODIŞTEAN
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Problema enunţării (CINE şi CUM VORBEŞTE?), legată de cea a mimesisului, are în poezie un statut special. Pentru Käte Hamburger, liricul e termenul de opoziţie al genului ficţional. Dacă epicul şi dramaticul sunt considerate, prin grila aristotelică, genuri mimetice, poezia lirică reprezintă genul nonficţional datorită faptului că este alcătuită din enunţuri de realitate, dar fără funcţie de reprezentare, enunţuri considerate autentice pentru că lasă să transpară urmele procesului de enunţare care le-a produs. Diferenţa specifică faţă de uzul comunicativ al limbajului stă în faptul că liricul are un „eu-origine” indeterminat, care nu poate fi identificat nici cu poetul însuşi, nici cu un alt subiect anume1, ceea ce ascunde, de fapt, cum observă Genette, o poziţie de compromis în problema caracterului reprezentaţional al poeziei căreia i-ar fi proprie „o formă atenuată de fictivitate”2.
Enunţiatorul unui text liric, recunosc în unanimitate teoreticienii moderni, nu e persoana reală a poetului, ci o instanţă mediatoare, plăsmuită, o „fiinţă de hârtie”, cum ar spune Barthes, similară naratorului din textul epic. Fie că se numeşte eu liric, eu tipic (la Vianu, care preia terminologia lui R. Müller-Freinfels) sau eu numenal (Liviu Rusu), el este rezultatul unei situaţii de enunţare, e fixat într-o condiţie aparte transformată de imaginaţie, fapt care-i îngăduie să acceadă la profunzimile fiinţei sale şi să-şi dezvăluie spiritul în mod autentic. El e individualitatea creatoare, prezentă în discurs în mod explicit (în poezia de până la romantici sau la postmoderni) sau implicit (în lirica modernă ce caută să se elibereze cu totul de subiectul locutor până la a se transforma într-un simplu experiment lingvistic care nu se mai transmite decât pe sine). Între eul liric şi cel empiric, distanţele sunt variabile, dar există întotdeauna, de la instanţa confesivă, memorialistică, ce lasă să transpară în poezie elemente ale propriei biografii, cu date evenimenţiale verificabile (Blaga, 9 mai 1895, Autoportret) sau de la cea profund ancorată în prezent a poeziei ocazionale până la însuşirea de către poet a unei identităţi de împrumut.
Tocmai pentru că enunţul liric nu-şi disimulează procesul de enunţare, cum spune Hamburger, în poezie pot fi identificate mărcile subiective ce trădează prezenţa unei individualităţi locutoare în funcţie de care se organizează enunţul, mărci care sunt de altfel identice cu cele ale oricărui narator ce vorbeşte la persoana I. Există şi poezii în care locutorul pare să nu se trădeze, dând impresia că textul e lipsit de o instanţă discursivă; el nu va vorbi despre sine spunând EU, nici nu se va adresa unui TU, dar prezenţa sa se va infuza discret în text măcar prin topica subiectivă sau prin modul cum articulează substantivele.
Cercetările moderne au nuanţat exigenţa primară a lirismului, arătând că poezia, deşi prin excelenţă teritoriul interiorităţii, nu este în mod obligatoriu discursul unui EU care vorbeşte la persoana I singular, că poetul, pentru a se exprima pe sine, poate uza după plac de întreaga flexiune pronominală, realizând modalităţi diferite de obiectivare a stării lirice. Este problema distincţiei dintre eul gramatical al enunţului şi eul enunţării sau problema atitudinilor şi formelor eului în poezia lirică,discutată pe larg în estetica noastră de Tudor Vianu în al său Curs de stilistică3la capitolul Valori stilistice legate de flexiunea pronumelui în poezie sau într-un studiu aplicativ, Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu4. Esteticianul român preia şi nuanţează o maiveche sistematizare a lirismului pe baza criteriului atitudinal aparţinând lui Wilhelm Scherer care în Poetik (1888) distinge trei tipuri fundamentale:
– lirica personală (Ichlyrik), în care poetul vorbeşte la persoana I şi în numele său;
– lirica măştilor (Maskenlyrik), în care poetul se exprimă sub o identitate de împrumut;
– lirica rolurilor (Rollenlyrik), apropiată de expresia dramatică sau de cea narativă, pentru că poetul apelează la „personaje” străine şi exprimă sentimente care nu-i sunt definitorii, dar pe care energia generală a sufletului său le susţine.
Pentru lirica eului, exemplele vin de la sine şi pot fi convocate aici toate textele în care în spatele eului anunţat discursiv prin persoana I singular se intuieşte figura poetului fără vreo mijlocire (Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii; Arghezi: Cartea mea-i, fiule, o treaptă; Coşbuc: Sunt suflet în sufletul neamului meu). Lirica mascată presupune un act de deghizare a eului în spatele unei figuri care îl reprezintă: dacul din Rugăciunea unui Dac sau proletarul din Împărat şi proletar sunt expresii ale revoltei şi ale orgoliului eminescian.
În virtutea tezei fundamentale a esteticii sale, aceea a corelaţiei dintre procedeu şi viziune, Vianu susţine necesitatea acestei clasificări, arătând că între lirica eului şi cea a măştii nu există doar o deosebire exterioară, de tehnică, ci şi una mult mai relevantă, ce priveşte profunzimea dezvăluirii sinelui, căci masca îi permite poetului să fie mai îndrăzneţ, mai radical, să se arate pe sine în ceea ce are mai adânc5, în vreme ce expresia directă în numele său îl obligă la o atitudine mai cenzurată, la exprimarea unor nuanţe discrete ale experienţei subiective6.
Cât priveşte delimitarea liricii măştilor de cea a rolurilor, ea se articulează pe jocul unei identităţi efective cu o identitate potenţială, sau pe privilegierea unor elemente sufleteşti definitorii, respectiv periferice: „Astfel, dacă eul liricii mascate este un eu mai îndrăzneţ, dezlănţuit, lirica rolurilor pune în mişcare un eu care se joacă şi care experimentează posibilităţi dintre cele mai îndepărtate ale sale. Poetul care îşi asumă o mască eterogenă o face pentru a manifesta mai răspicat sentimentele lui cele mai profunde, la care aderă partea cea mai intimă a propriei naturi. Poetul rolurilor intră într-o individualitate străină, făcând descoperiri neaşteptate în sine însuşi, reactivând laturile nedezvoltate şi excentrice ale naturii sale”7. Sintetizând disocierea lui Vianu, măştile ar reprezenta o stare civilă de împrumut care acoperă identitatea profundă a poetului – atitudine frecventă în poezia romantică sau postromantică (la Byron, Childe Harold, Ghiaurul, Corsarul, dar şi Albatrosul lui Baudelaire), pe când rolurile suprapun o intimitate străină, sau cel puţin marginală, unei exteriorităţi străine. Astfel, Luceafărul = Hyperion este o mască a poetului, căci se regăseşte într-una din dominantele profunde ale fiinţei sale, în vreme ce Cătălin, Cătălina, Demiurgul ar fi „făgăduinţele sale cele mai îndepărtate” (unele chiar imagini „în negativ”), roluri, cum roluri sunt la Eminescu şi Mircea, Arald, Sarmis, Călin etc. Ca structură sufletească definitorie, poetul nu se identifică decât cu Hyperion sau Hyperion este masca sa, pentru că „măştile”, spune Vianu, se deosebesc de „roluri” prin aceea că nu au o psihologie independentă, ci ne restituie, într-un mod indirect, dar cu atât mai fidel, imaginea poetului însuşi, fiind superioare din punctul de vedere al sincerităţii chiar şi liricii personale. La fel, dacă privim poemul lui Barbu Riga Crypto şi lapona Enigel ca o replică narativă a Ritmurilor pentru nunţile necesare, deducem că figura poetului, masca sa, este aici Enigel – făptura umană înzestrată cu intelect, ce aspiră spre cunoaşterea absolută, de tip poetic –, în vreme ce Crypto şi Soarele nu sunt decât nişte roluri, nişte identităţi tangenţiale sau „posibilităţi îndepărtate”, cum le numeşte Vianu, de care poetul se serveşte pentru a-şi dezvălui o faţă a sa ascunsă, virtuală.
Distincţiile lui Vianu sunt seducătoare şi ar fi întru totul operante dacă n-ar face să intervină în aprecierea lirismului intrinsec al unui text literar şi criterii care îi sunt exterioare. Întrebarea care se ridică imediat este: în condiţiile în care nu cunoaştem datele biografice ale existenţei lui Eminescu, spre exemplu, putem stabili care e masca şi care e rolul poetului?Să admitem că distincţia ar putea fi totuşi făcută dacă ne raportăm la marele text eminescian care e Opera întreagă, că am putea să-l identificăm pe poet cu o individualitate tipic romantică, cu toate atributele pe care o atare structură le presupune, şi aceasta ne-ar permite mai departe să spunem că Eminescu e Luceafărul, şi nu Cătălin, dar atunci n-am făcut altceva decât să înlocuim un criteriu extraliterar cu unul extratextual. Pe de altă parte, întreprinderea însăşi nu este justificată pentru că ea pune problema adecvării la realitate a conţinutului liric, şi nu a atitudinilor şi a modurilor liricului. Ne aflăm în faţa a două lucruri complet diferite, sinceritatea, pentru care nu avem un instrument de măsură, şi modalitatea de transmitere a sentimentelor. Din punctul de vedere al sincerităţii, chiar şi lirica eului poate transmite sentimente mincinoase, căci nimic nu-l împiedică pe poet să declare trăiri care nu sunt ale sale şi să le exprime prin persoana I, stabilind o identitate între eul enunţiator şi eul enunţului.
Ca tip de atitudine, rolul şi masca par unul şi acelaşi lucru. E vorba, în esenţă, despre un lirism în care eul liric se exprimă mediat, cu totul altfel decât în lirica eului unde între el şi cititor nu intervine nicio reprezentare. Am putea stabili, la rigoare, în cadrul aceluiaşi palier atitudinal, grade diferite de mediere, dar numai dacă apelăm la un criteriu formal: minim în forma monologată, maxim în cea dialogată sau dramatico-epică, dar aceasta nu schimbă cu nimic caracterul mediat al expresiei, pentru că, inclusiv în cazul unui lirism monologat, cel care spune eu îşi construieşte o identitate, se constituie într-un fel de „personaj”, desigur, diferit de cel epic, dar în niciun caz nu rămâne indeterminat, pentru ca noi să-l putem confunda cu „figura poetului”. Din acest punct de vedere, am putea păstra distincţia dintre măşti şi roluri, dar ar însemna să-i schimbăm total conţinutul, pentru că diferenţa dintre lirismul eului, pe de o parte, şi cel al măştilor şi al rolurilor, de cealaltă parte, este o problemă a identităţii sau nonidentităţii dintre eul enunţului şi eul enunţării. Când eul enunţării declară că se enunţă pe sine (spunând răspicat EU, NOI sau, implicit, prin aceea că se adresează unui TU sau unor VOI), ne aflăm în spaţiul autoenunţării, iar în celelalte situaţii, ori de câte ori eul enunţării declară îi enunţă pe alţii, în modul măştii sau al rolului.
Dar, chiar păstrând distincţia lirism mediat / nemediat, nu putem accepta – nici măcar pentru situaţia autoenunţării – definirea lirismului ca expresie directă a poetului, formulă pe care unele manuale şcolare o perpetuează cu inocenţă şi chiar o consideră elementul distinctiv al liricului faţă de epic, de vreme ce între poet şi enunţarea sa se interpune o voce, un enunţiator, care, indiferent de persoana gramaticală pe care o adoptă şi indiferent de identitatea pe care şi-o construieşte, este, la urma urmei, o instanţă fictivă, intratextuală.
Lucrurile se complică în cazul în care introducem o altă distincţie, atât de vehiculată de manualele şcolare de liceu, aceea dintre lirismul subiectiv şi cel obiectiv. Lirismul obiectiv pare o contradicţie în termeni, dar acoperă o realitate recunoscută. Sintagma a fost lansată de Călinescu cu privire la idilele ţărăneşti ale lui Coşbuc şi echivalată, chiar şi de Vianu, cu lirismul rolurilor. E vorba, spune Călinescu, despre un „lirism reprezentabil, o poezie teatrală”8. Nicolae Manolescu atrage însă atenţia asupra unor deosebiri de substanţă: „Lirismul, în genere, poate fi expresia directă a emoţiei, ori disimularea ei printr-o mască sau printr-un personaj dramatizat: dar, în toate trei cazurile avem de-a face cu subiectivitatea poetului în căutarea limbajului potrivit. [...] La G. Coşbuc însă, tocmai această subiectivitate lirică este absentă, înlocuită de subiectivitatea personajului (s. – F.B.) pus în scenă. În La oglindă se exprimă copila instinctiv cochetă, în Pe lângă boi, femeia cuprinsă de remuşcări, în cutare Gazel sau în Rea de plată, flăcăul, şi aşa mai departe. În spatele lor ghicim, desigur, pe poet. Numai că nicăieri poetul nu profită de personajele respective pentru a se dezvălui indirect pe sine: din contra, el este cel care încearcă să se transpună în fiinţa lor. Cu alte cuvinte, interpretează nişte roluri. Hyperion fiind o postură a lui Eminescu, fata ori flăcăul rămân independente de Coşbuc: în felul în care personajul dramatic rămâne independent de actor. G. Coşbuc e un actor, un interpret, intrând în pielea unor personaje spre a le reproduce comportamentul şi vorbirea”9.
Să reţinem din demonstraţia lui Manolescu două argumente:
1) „personajele” lui Coşbuc vorbesc cu o voce culturală, a poetului, aşa cum, de exemplu, păstorii şi păstoriţele idilelor se trădează prin limbaj ca nobili travestiţi;
2) în toate aceste situaţii, nu e vorba de un sentiment individual pe care să-l putem atribui poetului, ci de unul tipic, al „clasei”.
Se poate vorbi, în esenţă, despre o atitudine teatrală şi la Eminescu, şi la Coşbuc, dar despre o mişcare inversă ce creează roluri subiective şi roluri obiective: la Eminescu, un eu îşi pune o mască (sau împrumută caracteristicile sale unui rol) pentru a se dezvălui mai lesne pe sine, la Coşbuc, un eu împrumută caracteristicile unui rol exterior şi se joacă cu această individualitate străină care nu spune nimic despre el. Situaţia este comparabilă cu diferenţa dintre o mişcare expresionistă (dinspre eu în afară) şi una impresionistă (din afară înspre eu). Doar în acest al doilea caz, în care distanţa dintre eul enunţiator şi cel enunţat se păstrează, aşa cum rămâne şi impresia de artificial, de exprimare inautentică, putem vorbi, sugerează Manolescu, despre un lirism obiectiv, despre o poezie ce poate fi integrată liricului numai cu precizările de rigoare.
În afara acestei grile pare să rămână lirismul aşa-zis impersonal, în care vocea lirică nici nu se denunţă, nici nu construieşte o individualitate intermediară. Formula este proprie poeziei parnasiene, dar şi anumitor modalităţi lirice ale secolului al XX-lea, ce par să reprezinte, mai degrabă, o altă variantă a obiectivării. Este un lirism care pretinde că ignoră omul şi trăirile sale fie pentru un descriptivism pur (al figurilor mitologice sau minerale, ale florei sau ale faunei), fie pentru o ideaţie filozofică sau pentru o dezbatere de ordin intelectual. Că lucrurile nu stau deloc aşa, ne-o demonstrează parnasianismul barbian unde, în desenul unor imagini obiective, de esenţă geologică, putem recunoaşte „figura poetului”. Barbu este, cum bine a observat critica, un parnasian în formă şi un romantic în fond, căci sub cadrele sale mineralizate palpită sufletul omenesc în ceea ce are el mai profund. El evită confesiunea transferându-şi sentimentele asupra copacului, banchizelor, munţilor, pământului, râului, lavei. Poezia Copacul traduce, prin intermediul unei figuri dendrologice, o aspiraţie exclusiv umană – atingerea absolutului – şi o la fel de umană resemnare înţeleaptă în faţa legilor firii:
„Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul şi-nnebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
 
Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea,
De nouri, nu-i goneşte imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea...
 
Dar când augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,
 
Atunci, intrând în simpla, obşteasca armonie
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie”10.
Poezia este o ilustrare a lirismului aspiraţiilor contrazise, dezvoltând o dramă umană, rezultat al înfruntării unor tensiuni polare, hybrisul şi catharsisul11. E vorba deci despre aspiraţia şi resemnarea întâlnite şi în poemele „clasice” ale absolutului – în Luceafărul, prin personajul Cătălinei sau, din perspectiva inversă, a geniului păgân, în Odă (în metru antic), pe care Vianu o repartizează la categoria „liricii mascate” –, în compania cărora poezia barbiană se aşază în mod firesc.
Am utilizat, e drept, poezia lui Barbu în scopuri demonstrative, dar cu aceasta nu suntem departe nici de parnasienii autentici, care cântau poezia obiectelor şi a peisajelor inerte, strict decorative. Sigur, poezia parnasiană este mult mai cenzurată sub aspect emoţional, dar nici acolo impersonalitatea nu înseamnă apersonalitate, şi în spatele unor versuri „reci” există un eu, numai că acest eu trebuie reconstituit din formele exterioare, aparent „mute” ale existenţei. Aşa încât ne aflăm în situaţia de a admite încă o dihotomie, lirism personal / lirism impersonal, ca variante ale lirismului subiectiv. La capătul acestor consideraţii se conturează o posibilă sistematizare modală a liricului, reclamată mai ales de obiective didactice:
I. Lirismul subiectiv, autentic, în filigranul căruia întrezărim „figura poetului”.
NEMEDIAT = AUTOENUNŢARE – presupune prezenţa unei voci care ia act de ea însăşi („urma” ei textuală e persoana I şi a II-a singular sau plural cu nuanţele pe care, în studiul amintit, Vianu le-a impus);
MEDIAT de reprezentări PERSONALE (poetul disimulează, îi înlocuieşte pe alţii, care îi devin roluri sau măşti) sau IMPERSONALE, când „figura poetului” se deduce din alegorii, din înregistrarea obiectelor, din jocul ideilor.
II. Lirismul obiectiv, un lirism hibrid, cu caracter de excepţie, când în spatele reprezentărilor propuse nu putem descifra „figura poetului”, pentru că el nu se dezvăluie pe sine, ci imită pe alţii.
Preferinţa pentru lirismul nemijlocit sau pentru cel mediat circumscrie, de fapt, opţiunea pentru două tipuri de poetică şi pentru două moduri diferite de situare a eului în enunţare: prin cel dintâi transpare lumea interioară ca printr-un geam de sticlă, al doilea este un vitraliu prin care, înainte de a vedea lumea (intimitatea poetului), observăm forme şi figuri, oameni şi obiecte, care întârzie şi modulează percepţia realităţii. Desigur că o opţiune tranşantă în ce priveşte opoziţia subiectiv / obiectiv devine simptomatică pentru situarea poetului în existenţă. Poeţii romantici ca Eminescu, înzestraţi cu orgoliul individualităţii, trăiesc o adevărată fervoare intimistă, ceea ce explică predominanţa autoenunţării în opera lor. Coşbuc, în schimb, poet cu o conştiinţă socială şi naţională acută, rezultat al faptului că a cunoscut „pe viu” situaţia ţăranului transilvănean, preferă lirismul obiectiv, căci poezia intimistă i se pare – ca şi celuilalt poet transilvănean, Goga, – o derogare de la imperativele momentului. De aceea, în lirica acestor poeţi ai colectivităţii, erosul – temă intimistă prin excelenţă – apare fie sporadic (la Goga), fie obiectivat ca la Coşbuc, conservând o anumită pudoare în a dezvălui ceea ce este personal şi subiectiv. Individualitatea lor e permanent minimalizată de convingerea că sunt părţi ale întregului şi, mai ales, vocile lui.
 
Note
1 Cf. Käte Hamburger, Logique des genres littéraires, Paris, Seuil, 1986.
2 Gérard Genette, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Bucureşti, Editura Univers, 1994, p. 98.
3 Tudor Vianu, Opere, vol. IV, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 268-280.
4 Tudor Vianu, Scriitori români, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 268-280.
5 Tudor Vianu, Opere..., p. 556.
6 Idem, Scriitori..., p. 270.
7 Ibidem, p. 271.
8 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
9 Nicolae Manolescu, Teme 3, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978, p. 154.
10 Ion Barbu, Versuri şi proză, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 77.
11 Ştefan Cazimir, Tensiunea lirică, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 29.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog