Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Constantin Virgil Negoiţă şi logica raiului

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Printr-o specie nouă de roman s-a impus, în ultimele decenii, Constantin Virgil Negoiţă (n. la 3 februarie 1936, la Bucureşti), personalitate remarcabilă a informaticii şi logicii cibernetice, autoexilat în America, în urma desfiinţării Institutului de Matematică, în 1982. Lucrările de răsunet ale profesorului (din 1983 încoace) de la City University of New York, Hunter College, privind logica vagului şi importanţa ei pentru sistemele cibernetice, ca şi pentru ştiinţele nonmatematice şi pentru artă, sunt: Sisteme de înmagazinare şi regăsire a informaţiilor (Editura Academiei, Bucureşti, 1970), Management Applications of System Theory (Birkhauser Verlag, Basel, 1979), Fuzzy Systems (Abacus Press, Tunbridge Wells, UK, 1981), Expert Systems and Fuzzy Systems (Benjamin Cummings, Menlo Park, CA, 1985), Pullback. A Novel (Vantage Press, New York, 1986), Cybernetic Conspiracy: Mind over Matter (Falcon Press, Phoenix, AZ, 1988, 1990), Implications (Hunter College, New York, 1994), Fuzzy Sets (New Falcon Publications, Tempe, AZ, 2000), Post Modern Logic (New Falcon Publications, Tempe, AZ, 2002). La Editura Paralela 45 din Piteşti a publicat cărţile: Vag, Împotriva lui Mango, Logica Post Modernului, Irozii, Concert la Carnegie Hall, Cronica intrării în rai, cea din urmă, de care mă voi şi ocupa, apărută în 2008. Alte cărţi i-au apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca: Vizitator, Implicări, Conspiraţia cibernetică. Spirit peste materie, Opus dei, ultima în 2008.
Cronologic vorbind, Constantin Virgil Negoiţă ar fi trebuit să fie un „neomodernist” din generaţia lui Marin Sorescu (ambii născuţi în 1936), dar ca scriitor, venit de pe alt teritoriu decât literatura, el apare ca întârziat, afirmându-se odată cu generaţia ’80. De altfel, s-a şi declarat un „postmodernist”, nu doar din motivul mai sus amintit, ci mai ales prin faptul că părăsise deja, prin natura preocupărilor, autonomismul estetic modernist, întins glorios de la Titu Maiorescu până la Eugen Lovinescu şi Nicolae Manolescu. Altminteri, nici nu e de mirare că Nicolae Manolescu îl ignoră în Istoria critică a literaturii române (2008), ca şi Dicţionarul general al literaturii române, L-O (2005), ceea ce nu se-ntâmplă, în schimb, cu Marian Popa, care chiar face şi istorie literară obiectivă (Istoria literaturii române de azi pe mâine, I, II, 2001, 2009). Problema e că „neomodernistul” Nicolae Manolescu nu ignoră deloc postmodernismul, ba chiar îl pune pe treapta supremă a „evoluţiei” literaturii, în spirit neohegelian, plasându-l pe un Mircea Cărtărescu pe cea mai înaltă culme a literelor româneşti. Şi, într-adevăr, situarea aceasta are deplin înţeles chiar din punctul de vedere al postmodernismului conceput de Constantin Virgil Negoiţă, care produce pentru prima oară o breşă în barajul teoretic al paradigmei postmoderne, disociind argumentat între existenţa a două tipuri de postmodernism: unul modern şi altul premodern. Şi, evident, cine ar alege, între contemporani, „premodernul” în locul „modernului”? Or, Istoria lui Nicolae Manolescu, neomodernistă prin structura autorului, nu putea opta decât pentru un postmodernism modern, ca ultimă izbândă a logicii binare a progresului, de esenţă aristotelică şi hegeliană. Aşa se explică de ce metaliteratura, ca biruinţă nelimitată a parodicului, constituie, în imaginarul critic manolescian, „absolutul” în materie estetică, astfel încât situarea lui Mircea Cărtărescu deasupra lui Eminescu şi a celorlalţi înaintaşi este perfect... logică.
Constantin Virgil Negoiţă însă nu se mai mulţumeşte cu parodicul textualist, recte cu definirea postmodernismului ca rescriere a modernului, cu atât mai mult, cu cât textualismul a fost „impurificat” de ideologiile Noii Stângi erijate în „corectitudine politică”, ideologism orientat către năruirea gândirii mitice, a sacrului, a valorilor tradiţionale, a religiilor, a canonului occidental, cum ar spune Harold Bloom. El are intuiţia că postmodernismul n-are viitor fără recuperarea „premodernului”, fundat pe o cu totul altă logică decât cea a terţului exclus. Şi nu este doar convingerea lui, ci a gândirii care vine pe linia marii tradiţii Eminescu, Blaga, Eliade, Noica, Lupaşcu, adică a inter- şi transdisciplinarităţii, ultimul concept susţinut, în anii din urmă, de personalităţi ca Edgar Morin sau Basarab Nicolescu. Constantin Virgil Negoiţă consideră că şansa de viitor este a ceea ce el numeşte oximoronic postmodernism premodern. În cartea mea Transmodernismul (Editura Junimea, Iaşi, 2005), am stabilit afinităţile dintre postmodernismul premodern şi noua paradigmă culturală a transmodernismului. Profesorul Negoiţă are abilitatea de a sugera, cu terminologia lui, continuitatea dintre postmodernism şi transmodernism, evitând, astfel, pe cât posibil, ostilitatea conceptuală şi ideologică a celor familiarizaţi afectiv cu postmodernismul. Avantajul e că a fost acceptat şi de postmoderniştii moderni (Călin Vlasie, spre onoarea lui, l-a publicat la Paralela 45, Ion Bogdan Lefter a îngăduit să fie prezentat pozitiv în Observator cultural, iar Mircea A. Diaconu i-a comentat cărţile elogios, semnând şi o prefaţă la una dintre ele); mai mult, unii dintre ei au ajuns la evidenţa că postmodernismul e pe sfârşite. Au constatat-o chiar şi marii teoreticieni ai postmodernismului precum François Lyotard, Ihab Hassan sau Gianni Vattimo.
Cheia gândirii, atât a savantului, cât şi a scriitorului Negoiţă, este logica. Modernii şi postmodernii au crezut în mitul purităţii estetice, conceptualizat, în 1927, de abatele Bremond ca poezie pură. S-a absolutizat autonomia esteticului. În istoria culturii, evoluţia de la sincretismul străvechi la autonomia esteticului a fost necesară şi inevitabilă. Dar orice este dus la exces devine mormânt pentru un domeniu. Pierderea legăturilor arheale sterilizează şi ucide. Eminescu dădea exemplul cireşelor trufanda obţinute prin răsucirea cozilor spre a grăbi coacerea: ele pot aduce profit de piaţă, dar sunt pierdute pentru specie, fiindcă sâmburii sunt morţi. Acesta este rezultatul final al „autonomiei esteticului” pentru artă, evoluată spre jocul metaliteraturii. Modernii au mers atât de departe cu „autonomia”, încât au despărţit radical arta de adevăr, ceea ce s-a crezut că este o culme de rafinament conceptual. Din atare pricină ei n-au putut înţelege de ce Eminescu, un atât de mare poet, s-a încăpăţânat să coroboreze poezia cu adevărul (vezi Criticilor mei, poemă tratată foarte de sus, între alţii, de Nicolae Manolescu, în moderna sa Istorie), considerând că, la mijloc, este o concepţie anacronică despre artă.
Paradoxul artei mari e că, sporindu-şi „autonomia”, se afundă într-o altă logică decât cea „eficientă” în aşa-zisele ştiinţe exacte. De la această premisă porneau, în epoca înfloririi maxime a esteticului, atât Titu Maiorescu, cât şi rivalul Junimii, Al. Macedonski. În vreme ce Maiorescu disocia între ştiinţă şi poezie, Macedonski constata nu doar că poezia se opune logicii ştiinţifice, ci că este nelogică într-un mod sublim. Ei bine, „nelogica” aceasta nu este pură „aberaţie”, „absurditate”, negare a adevărului sau „beţie de cuvinte”, cum ar fi spus Maiorescu, ci tocmai spor de adevăr, cum a intuit genial Eminescu. Altfel spus, poezia este negare a logicii bivalente (pe care însă o poate integra) şi intrarea într-o altă logică, a infinitului sau a transfinitului, cum o va numi Georg Cantor, matematician genial din secolul lui Eminescu, deschizând printre primii drumul către adevărul că ruptura radicală dintre matematică şi poezie nu poate fi o prăpastie de netrecut, fapt confirmat textual de unul dintre precursorii transmodernităţii, Ion Barbu, cel cu încă prea puţin înţeleasa afirmaţie că geometrie şi poezie se întâlnesc undeva în înalt, fără să se confunde, adică fără să-şi piardă autonomia. Şi trebuie spus răspicat că această logică „nelogică” nu este invenţia modernilor şi postmodernilor, ci ea vine din adâncurile istoriei, din gândirea mitică, artistică şi creştină, existentă, altfel spus, în logosul divin, deci şi în limbajul natural, punct de la care va pleca şi Constantin Virgil Negoiţă, din proprie mărturisire, constatând că vagul este „cea mai importantă calitate a limbajului natural”, dând „omului posibilitatea uluitoare de a descrie universuri complexe cu numai câteva zeci de mii de cuvinte” (Premodern, modern, postmodern, „Conexiuni”, nr. 12, februarie 2006). Postura lui inedită e că nu a făcut-o ca poet, ci ca matematician, pornind de la o calitate similară a numerelor transfinite, pe urmele lui Cantor. Dacă Lucian Blaga şi Ion Barbu, precursori ai transmodernului, au mai păstrat ceva din separarea modernă între matematică şi poezie, primul disociind între cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică, al doilea rupându-se între poetul Ion Barbu şi matematicianul Dan Barbilian, Constantin Virgil Negoiţă produce fuziunea finală creând logica fuzzy, întâlnirea etimologică dintre cuvintele subliniate fiind grăitoare. Logica fuzzy ar putea avea echivalent în filozofia postmodernă a ceea ce Gianni Vattimo a numit gândire slabă, element care i-a şi permis să facă trecerea de la postmodernismul modern la postmodernismul premodern, în limbajul profesorului Negoiţă, sau la transmodernism, în limbajul nostru. Pe angrenajul subtil al logicii fuzzy (echivalente: consonantismul lui Ştefan Odobleja, logica lui Hermes a lui Constantin Noica, logica terţului ascuns, la Ştefan Lupaşcu şi Basarab Nicolescu, logica ideilor vagi, la Nichita Stănescu, logicele polivalente străine), Constantin Virgil Negoiţă a ajuns la două tipuri de valorizări, oglindind, mai departe, inevitabila antiteză materie / spirit (căci antitezele sunt viaţa, Eminescu), fără însă a le mai separa în conformitate cu vechea dogmă a modernităţii. Este vorba de crearea universului cibernetic, de uriaşa explozie globală, care, desigur, nu poate să-i aparţină, dar şi de crearea unei noi specii de roman, care-i aparţine şi care va putea fi considerată mica lui contribuţie la noua paradigmă culturală a transmodernităţii.
Formula romanescă a lui Constantin Virgil Negoiţă e încă greu de definit. Autorul îl numeşte undeva „roman indirect”, la graniţa dintre ficţional şi nonficţional, „roman-colaj”, dar şi „roman algebric”, cum îl va identifica Marian Popa, analizând romanul Pullback. A Novel, publicat, în engleză, în 1986, la New York. Cum acesta este şi paradigma scrierilor „ficţionale” negoiţiene, voi recurge la ajutorul lui Marian Popa spre a-i surprinde specificul. L-aş numi roman-fuzzy, după logica structurantă, dezvoltând cronotopul eminescian al simultaneităţii dinamice a arheilor, în care diacronie şi sincronie converg într-un pluriperspectivism fie infinit, fie limitat, în romanul din 1986, la zece dezvoltări contrapunctice ale aceleiaşi întâmplări existenţiale trăite de protagonista Maria Giurgiu, tehnica algebrică pullback (retragere) asigurând, observă Marian Popa, „teoretic relaţia de echilibrare a logicii şi intuiţiei”: „zece variante ale unicei istorii, cedându-se şi cititorului onoarea de a interpreta faptele expuse, demonstrând astfel involuntar rolul fertil integrator al statutului fuzzy şi al poziţiei offstage, cumva adoptate de naratorul prim, care emite ce vrea şi cam ce poate, de cel secund, comentator şi regizor narativ, care aude şi interpretează ce vrea şi ce / cum poate, şi cititor, termenii fiind legaţi prin depăşirea principiului terţului exclus – prin urmare, nu aşa ori aşa / şi, din, fiindcă, prin, între, în, pentru, pe, ca, despre, cu / aşa, o soluţie de supravieţuire fiind „retragerea” în algebră – practic, în cea mai modernă versiune a grădinii lui Candide –, de unde impresia că s-a scris primul roman algebric din lume, exemplificabilă şi prin simplificări în sens algebric, echivalabile celor mai simple alegorii funcţionale (România este Ţara Vampirului, cuplat cu Vampiria) şi arhetipurilor prin identificări generice onomastice nu lipsite de echivocurile specifice codificărilor istorice: Nick Man, Val Man, Elizabeth Man, Filder Man, Nor Man. Ce-i algebric aici? Una din două, ambele fiind racordabile fuzzy: discursul narativ e construit vag cu metoda algebrică, indus, folosindu-se un model deci de opoziţie cu altele, similare, dar cu model subconştient, din care algebricul este deductibil şi algebrizabil. Oricum, unul dintre cele mai atractive discursuri narative ale epocii, ridicând o unică problemă controversabilă: faptul că limba folosită n-a fost româna, în care aceste texte vor fi traduse după prăbuşirea regimului belzebulian. Depăşind principiul terţului exclus, incertitudinile sunt anulabile: aceste texte sunt româneşti, deoarece engleza joacă în lumea actuală rolul latinei în lumea medievală şi renascentistă” (op. cit., II, p. 849).
În afară de „formula algebrică” a naraţiunii, crescută pe solul logicii fuzzy, Marian Popa mai lămureşte două aspecte esenţiale pentru literatura lui Constantin Virgil Negoiţă: departe de a fi o proză sofisticată, criptică, obscură, sterilă, ca în modernul Nou Roman sau Noul Nou Roman francez, de exemplu, astăzi ilizibile, cărţile autorului nostru se citesc la o tensiune spirituală înaltă, fiindcă nu atât „reţeta” este vizibilă, cât adevărul, în sens eminescian, adică ontologic, fără de care logica vagului ar reitera formalismul logicii clasice. Pe de altă parte, după cum am precizat în recenta mea carte Istoria „canonică” a literaturii române (Princeps Edit, Iaşi, 2009), Marian Popa mai rezolvă o controversă legată de Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, cel care consideră că în organismul literaturii române nu pot intra decât textele scrise exclusiv în româneşte, excluzând din preocupările sale opere precum Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrierile lui Panait Istrati, Eugen Ionescu şi, bineînţeles, ale lui Constantin Virgil Negoiţă, ca să mă rezum doar la aceste exemple.
Înainte de a investiga logica raiului în romanele lui Constantin Virgil Negoiţă, să mai subliniez şi o încercare a autorului de a-şi descrie tehnica narativă: „Folosesc o tehnică de colaj, nemaiîntâlnită în literatura modernă. Introduc în povestea mea mai multe poveşti, clasice sau puţin clasice, cu modificări mai mult sau mai puţin perceptibile, asemenea unor bucăţi de ciocolată, mai mici sau mai mari, într-un tot construit cu grijă. Cu alte cuvinte, introduc bibliografia în text. (...) Amândouă, simultan şi total. Rezultatul e un text scris cu alte texte. Ceva nou. De aici subtitlul de a novel” (cf. Ioana Petrescu, Un scriitor fuzzy: Constantin Virgil Negoiţă, în „Observator cultural”, Bucureşti, nr. 13/271 din 2-8 iunie 2005). Un termen utilizat, la vremea lor, de Caragiale şi de Slavici. În orice caz, cuvintele simultan şi total subliniază ceea ce am vrut să remarc prin simultaneismul dinamic al cronotopului negoiţian, de esenţă eminesciană, dat fiind că poetul nostru distingea în indivizi şi întâmplări arhei şi arhetipuri. Altminteri, în cuvântul algebric pullback se ascund sensuri arheice, retrageri în arheitate, desituare, în traducerea lui Mihai Şora, „o mişcare înspre o limită, un obiect terminal în cadrul unei structuri în care fiecare obiect îşi are locul său”, ca destinare – tertium datur. Eminescu a avut viziunea simultaneismului dinamic nu doar în poezie, ci şi în proză şi în observaţiile ştiinţifice din Fragmentarium, efectul stilistic fiind inegalabila armonie eminesciană. Existenţa unui erou din secolul al XIX-lea, Dionis, se suprapune, palimpsestic, peste imaginea din oglindă, Dan, din vremea lui Alexandru cel Bun. Or, ne aflăm în plină logică a vagului. Este logica labirintului de oglinzi, prin care Eminescu explică mecanismul ascuns al cunoaşterii geniale în artă şi în ştiinţe, alternativă la simpla erudiţie supusă raţionalităţii binare, care ratează conexiunile ascunse, cum ar spune şi Constantin Virgil Negoiţă. Merită să ne reamintim splendida imagine eminesciană: „Oamenii învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtătorii fiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi cu una de ieşire. Ideile streine intră printr-o uşă, trec prin întunericul salei şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreţi de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele-şi găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii, şi ideile cele mari, quintesenţa vieţii sale sufleteşti se uită la ele, dacă şi cum s-ar potrivi toate fără ca să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală iluminată? Multe, întâi inamice, ies înfrăţite, toate cunoscându-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau pot sta – şi astfel se comunică şi auditoriului şi el se simte în faţa unei lumi armonice, care-l atrage” (mss. 2287, f. 15). Imaginea aceasta este izomorfă „ecuaţiunii universale” la care gândeşte poetul nostru, cum atestă multe însemnări din caiete. În cartea mea din 1984, Eminescu – Dialectica stilului, am coroborat-o cu simetria totală PCT (care incumbă şi ruperile de simetrii) din Grand Unification Theory pe care a căutat-o, în ultima parte a vieţii, Einstein şi care continuă să preocupe minţile cele mai strălucite ale microfizicii mondiale.
Când la începutul anilor ’80 profesorul Negoiţă introducea gândirea de tip pullback în cibernetică, deja aceasta era şi-n atenţia psihologiei, prin lucrările lui D.S. Ogodescu, iar în filozofie, prin Constantin Noica. Creierul uman, ne reaminteşte autorul, are în jur de 100 de miliarde de neuroni, legaţi prin sinapse. Un neuron este o celulă-oglindă, adică excitabilă, reflectantă dinamic, consonantic. Cunoaşterea provine din infinite conexiuni în fluxul sinapselor, atingând grade din ce în ce mai mari, ca în cazul labirintului de oglinzi din „camera” eminesciană, metaforă pentru creierul uman ajuns pe treapta creativităţii înalte. O armonie a cunoaşterii şi a iubirii, spune Eminescu, confirmat şi de urmaşul său contemporan cu noi: „Cel care primeşte iubirea e conştient de cel ce iubeşte” (Cronica bibliotecii revistelor, „Conexiuni”, nr. 12, februarie 2006). În camera eminesciană a oglindirii se află umbra lui Dumnezeu. Interesant e că şi Blaga a recurs la simbolismul camerei, în Eonul dogmatic, imagine preluată şi comentată ca atare de profesorul Negoiţă, atunci când filozoful ne amintea că Dumnezeu e „în toate camerele, nu ca noi, care suntem numai într-o singură cameră”, căci „Infinitul nu acceptă da şi nu”. Armonia iubirii devine taina tainelor şi, format într-un mediu familial creştin-ortodox (tatăl fiind preot şi profesor de teologie), Constantin Virgil Negoiţă se delimitează de postmodernismul secularizant al modernităţii, regăsindu-se în gânditorii patristici, în acea unitate a firii despre care au vorbit Maxim Mărturisitorul (considerat, pe bună dreptate, cel mai mare teolog al tuturor timpurilor) şi Grigore de Nyssa: „când am văzut că nu toţi cei ce urlă că sunt postmoderni au dreptate, am definit postmodernismul drept altceva decât derapajul celor care şi-au pierdut echilibrul, am spus că postmodernismul este cel ce se întoarce la premodern”, căci acesta s-a abătut decisiv de la maniheismul logicii binare (Premodern, modern, postmodern, „Conexiuni”, nr. cit.). La fel procedase, la vremea lui, Lucian Blaga, când a optat între cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică. De altfel, Constantin Virgil Negoiţă are o mare admiraţie pentru gânditorul eonului dogmatic, Blaga fiind, într-adevăr, unul dintre antemergătorii transmodernităţii.
Cele două concepte blagiene, paradisiacul şi lucifericul, sunt ele însele vagi. În definitiv, Constantin Virgil Negoiţă le repune în centrul arhetipologiei sale romaneşti, putând fi depistate în Cronica intrării în rai în personajele-arheu Cain şi Abel, care străbat, ca în proza lui Eminescu Avatarii faraonului Tlà, întreaga istorie a umanităţii, în ceea ce am numit simultaneitate dinamică a viziunii. Teologia cu tendinţe maniheiste îi rupsese definitiv pe cei doi fraţi în logica binară da / nu. Borges însă depistase în mitul fraţilor biblici logica terţului ascuns. Pe această cale merge şi Constantin Virgil Negoiţă, fără a cădea în erezia bogomilică, cum pare să fie, în drama Meşterul Manole, Lucian Blaga, trezind binecunoscuta reacţie a tânărului, pe atunci, Dumitru Stăniloae (vezi Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidicezane, 1942). Blaga nu a fost un gânditor dualist, ci unul de descendenţă kantiană, dar care a evitat magistral agnosticismul înaintaşului prin introducerea unei a doua table a categoriilor, pe care el le-a numit abisale. Or, divinitatea abisală stă în atenţia celui mai de seamă filozof (dublat şi de un teolog) contemporan al Italiei, Luigi Pareyson (vezi Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, Editura Pontica, Constanţa, 2005, trad. de Ştefania Mincu). Opţiunea lui Blaga nu era maniheistă, fiindcă el nu nega pozitivitatea cunoaşterii paradisiace, dar numai cu asumarea „terţului”, subsumând-o logicii vagului, recte cunoaşterii luciferice. Ambiguitatea conceptelor lui Blaga se relevă şi-n terminologie, fiindcă „paradisiacul” pare redefinit negativ, pe când „lucifericul” devine pozitiv. În realitate, Blaga nu este un discipol al lui Lucifer, îngerul căzut, „luciferismul” său fiind „luceferism”, în sens eminescian, hyper-eonic, fiinţând ca eon dogmatic. La fel de vag este paradisiacul la Constantin Virgil Negoiţă. De altfel, autorul Cronicii intrării în rai consideră Eonul dogmatic blagian „probabil cel mai important dialog cu religia purtat vreodată” de vreun filozof (p. 10). De astă dată, autorul foloseşte termenul popular rai, urmându-l pe Mircea Eliade, cu o simbolistică apropiată, cel cu Întoarcerea din rai (1934), dar şi cu Nuntă în cer (1939).
Negoiţă ne propune o istorie (poveste, în sensul naratologiei) a umanităţii ca intrare în rai. Omul plecat din rai, prin libertatea de alegere cu care l-a înzestrat Dumnezeu, rămâne cu nestinsa nostalgie a paradisului despre care a scris o carte admirabilă Nichifor Crainic (vezi Nostalgia paradisului, Bucureşti, 1940). Raiul este, de la începuturile intrării omului în istorie, Omega umanităţii şi a individului luat în parte. De aceea, termenul de rai este fuzzy prin excelenţă. Întoarcerea în rai devine preocuparea centrală a primilor descendenţi ai lui Adam şi ai Evei, Cain şi Abel, şi, desigur, a tuturor miliardelor de fiinţe umane care s-au perindat şi se perindă pe pământ. Romanul din 2008 al lui Constantin Virgil Negoiţă uzează de aceeaşi „reţetă algebrică” descrisă mai sus, autorul punând la bătaie o uriaşă „bibliografie” integrată intertextual, organizată savant într-un labirint de oglinzi, de conexiuni sans rivages. Spectacolul este fascinant şi sunt posibile popasuri istorice precis contextualizate, dar care au înţeles deplin numai în armonia ansamblului. În centru, fireşte, avatarurile figurilor arheice Cain şi Abel.
Când omul a gustat din pomul cunoaşterii, ispitit de Lucifer metamorfozat în şarpe, s-a hotărât, liber, să nu se mai oglindească în chipul lui Dumnezeu, ci în al Satanei, care trecuse printr-o experienţă similară, crezând că-l poate imita (oglindi) pe Dumnezeu, substituindu-i-se. Pomul cunoaşterii este pomul logicii primordiale, a vagului, a raiului. Mărul, prin rotunditatea şi lucirea lui magică, este oglinda totală primordială. Cea mai ambiguă cu putinţă, căci poate ascunde şi viermele care năruieşte viaţa. Pe pământul căderii, mărul (cel viermănos cade întotdeauna!), în vagul negoiţian, devine viţă-de-vie, producătoare de sfânt Graal, sângele Domnului din potirul divin, păzit de templieri. Viţa adună simbolic în ea nostalgia raiului. În vagul oglinzii primordiale se deschid două câmpuri ale raiului, precum sunt în contrast cei doi fraţi biblici, corespunzând celor două eoane identificate de Constantin Virgil Negoiţă: unul premodern, altul modern, unul în spiritualitatea fuzzy, celălalt în materialitatea civilizaţiei fondate binar. Obrăzarele lui Cain şi Abel se schimbă, unul poate fi deţinător al puterii presei, celălalt al puterii financiare. Şi modernul, şi premodernul visează intrarea în rai şi lucrează pentru aceasta, dar unul cu logica Treimii, a vagului, celălalt cu logica binară a lui Belle-The-Bull, devenit, în transcriere fonetică, biblicul Belzebul. Ca administrator al măsurătorilor lumii-rai, Belzebul, în mândria lui, a crezut că-l poate concura pe Dumnezeu slujindu-se de logica bivalentă. De aceea a fost înlocuit cu Adam de către Arhanghelul Mihail. Invidios, Satana i-o trimite pe Eva în vis înlocuitorului său. De-acum începe era modernă, cu izgonirea din rai, un rai pe care oamenii îl vor căuta, de aici înainte, halucinaţi de himera cunoaşterii (p. 36). În consecinţă, oamenii îl vor construi pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lor, crezând în construcţii teoretice, utopice, raţionale, cu voinţa de a făuri raiul pe pământ. Cain va construi oraşul, raiul tehnologic, Abel se va orienta spre oierit, spre sat, dar va uita, curând, tradiţia, devenind şi preşedinte al Tribunalului Inchiziţiei din Veneţia. Cain se închină unui Dumnezeu răzbunător, Unului, reducând adevărul la raţiunea bivalentă, declanşând necurmatele orori ale istoriei, de la fratricid şi războiul Troiei până la Tratatul de la Berlin, războaiele mondiale, comunism, nazism şi Turnurile Gemene din 2001. Obrăzarele, semnalam, se schimbă, căci Abel poate fi modernizatorul. „Consiliul” de la Niceea (325), care a restabilit logica Treimică a raiului premodern, este văzut ca „prima adunare a postmodernilor scăpaţi de teroarea modernilor” (p. 88). S-a formulat atunci „constituţia raiului postmodern” „bazată pe negarea principiilor bivalente moderne în plină vigoare”. Logica bivalentă, exclusivistă, raţionalistă este „fruct al pomului cunoaşterii interzise” (p. 89), trecute în extazul viţei-de-vie. Victoria modernilor asupra postmodernilor s-a desăvârşit cu Marea Revoluţie Franceză. Meta-limbajul a luat locul limbajului natural fuzzy. Meta „sugerează schimbarea nivelului”, un limbaj de gradul doi, „în timp ce povestea biblică este un discurs de ordinul unu, un recital de predici şi liturghii, o proclamaţie şi nu o apologie” (p. 107). Logica revoluţiei este opera metalimbajului. Abel a instaurat imperiul teoriei, al reţetei: „Procesul de depostmodernizare a început cu desfiinţarea clerului şi închiderea templelor, a culminat cu introducerea zeiţei raţiunii în biserica Notre Dame, la 10 noiembrie” (p. 108). Cu Tratatul de la Berlin, logica Moderniei va triumfa la nivel european, apoi mondial. Premodernii descoperiseră Dumnezeul fuzzy al Treimii; modernii s-au întors la Unul certitudinii raţionale. Interesant că această mişcare involutivă a întoarcerii la Unu a fost sesizată de Eminescu în poemul său dramatic Mureşanu. Ca, de altfel, grozăvia rupturii dintre fraţi, în Gemenii, descoperind cauza răului în trufia de a ne socoti făcuţi după chipul acelui mare şi puternic egoist al Dumnezeului-Unu, înfăşurat în mărirea-i solitară. Abel al lui Constantin Virgil Negoiţă nu mai recunoaşte Treimea divină, reducând-o la Dumnezeu Unul (p. 84).
În axa centrală a Intrării în rai se insinuează profunda nelinişte pentru destinul poporului român, un neam esenţialmente „premodern”, supus agresiunilor necurmate ale modernilor. Un popor trăind în logica treimică a raiului premodern sufocat de experimentele belzebuliene ale raiului modern. Multe dintre personaje şi fapte sunt în rezonanţă cu istoria românilor: Burebista, Tratatul de la Berlin (1878), Moses Gaster, Nina von Lillit (poeta Cassian, plecată în America), profesorul (cu ochelari) din Chicago (în care e uşor de recunoscut Mircea Eliade), prefaţa lui Cain la cartea lui Abel (Nae Ionescu şi Mihail Sebastian), Oscar Lemnaru, Ion Vitner ş.a. Modernii reformează până şi religia (premodernă, prin excelenţă) în spiritul logicii bivalente. Protestantul Rudolf Karl Bultman a crezut că logica infinitului poate fi manipulată cu logica aristotelică, visând despuierea Noului Testament de „mituri”. I-au dat replica Lucian Blaga, cu Eonul dogmatic, şi profesorul din Chicago, care a vindecat teologia americană de protestantismul german. Dar după moartea profesorului, „troţkiştii, modernii cei mai moderni” au reacţionat gălăgioşi în numele raiului gnostic.
Moses Gaster este printre cei dintâi care au înţeles tâlcurile belzebuliene ale Tratatului de la Berlin, moment de cotitură în istoria universală. Atunci s-au proclamat toate confesiunile „egale în faţa legii” ca „simple interpretări ale aceluiaşi nivel de realitate, pe deplin cunoscut” (p. 95). Altfel spus, logica fuzzy a fost redusă la cea ştiinţifică, bivalentă. Moses Gaster va opta pentru cea dintâi (p. 96). El ştie că părinţii Bisericii s-au refugiat în Carpaţi („Bizanţul cel nou”, p. 101), Occidentul uitând de Maxim Mărturisitorul. Postmodernia este redescoperită în peştera Caliacra din Pont (p. 110). Viţa-de-vie se află acolo unde nimeni nu se aşteaptă. Dar în 1875, Abel-senatorul ajunge la Bucureşti spre a atrage atenţia „asupra pericolului nerespectării viitorului Tratat de la Berlin”, tratat profeţit de profesorul din Chicago, care a îndemnat la construirea „unui gard de fier, protector” (p. 111). Abel e convins că noul rai va fi construit pe paralela 45, dar Eva îi atrage atenţia că acolo se află o populaţie ostilă raiului modern. Plecat în Occident, Gaster va încerca reconcilierea lui Cain, premodernul, cu Abel, modernul. El a ajuns acolo ca membru al delegaţiei modernilor postmoderni şi, la Berlin, apără „dreptatea”: „Protestul lui Gaster îi nelinişteşte pe pesimişti, care nu înţeleg de ce naturalizarea străinilor, care nu se aflau sub protecţie, cum erau supuşii austrieci, nu putea fi decisă în parlament, după caz” (p. 114). Din cauza încercării sale de a împăca Modernia cu Postmodernia, Gaster este expulzat în Anglia. Acolo va fi alături de Lordul Balfour, cu declaraţia din 1917 pentru noul rai pe pământurile vechii Palestine. Opera cea mai de seamă a lui Gaster, crucială pentru istoria modernă a Postmoderniei şi Moderniei. Modernii au considerat înfiinţarea Iudeei o idee nefericită. Nu, este o profeţie divină, va susţine Pista David Lloyd George, ministrul afacerilor externe, dar şi Lordul Arthur Balfour, oameni cu pregătire religioasă, ca şi Moses Gaster, fapt pe care au reuşit să-l transmită şi lui Harry Truman. Noul Israel e „dovadă solidă că Cristos a fost profeţit de profeţi” (Ieremia, Isaia, Amos, Mica). Israelul este opera sioniştilor creştini (p. 144). Între ei, Moses Gaster. Nu întâmplător, la moartea lui Gaster, în 1939, profesorul din Chicago a scris în necrolog că e vorba de „o pierdere îngrozitoare”. În casa lui Gaster se pusese primul cuvânt al Declaraţiei Balfour. Gaster a fost alături de Theodor Herzl la primele congrese sioniste şi fondator al primelor colonii în Palestina: „În religie – se spune în necrolog – Gaster nu a fost un modernist” (p. 146). O „deviere” premodernă de la prevederile Tratatului de la Berlin, ale cărui consecinţe vor marca istoria Postmoderniei în următoarele valuri ale istoriei. De pildă, chiar şi primul atentat cu bombă din Senatul României, în 1920, pus la cale de Max Goldstein din Bârlad, un tânăr modern de 23 de ani, produs al Congresului de la Berlin. El şi-a motivat fapta în numele Congresului, luptând contra „bandiţilor postmoderni”, apărat ca atare de ziarul altui avatar al lui Cain, ca prieten al lui Leon Troţki.
Acelaşi spirit „berlinez” al condiţionării intrării Postmoderniei în raiul Moderniei a cauzat răstălmăcirea prefeţei lui Cain la cartea lui Abel. Prefaţă şi carte au fost atacate deoarece spuneau „lucruri neplăcute despre moderni” (p. 137). Abel, acceptând prefaţa, devenise „trădător al modernilor”. Cain a încercat să explice de ce suferă modernii, abelienii. În raiul modernilor e suferinţă, iată enigma. Ortodoxul nu restricţionează mântuirea, ci doar poate să afirme că „harul divin e liber să mântuie sau să nu mântuie” (p. 140). Atât. Din acest unghi, Cain nu e antiabelian, cum a fost acuzat de moderni. Problema e dacă el e postmodern cu adevărat. Iată cheia. Suferinţa e rod al tăgăduirii lui Mesia. Operă a orgoliului. Precarităţile încep din clipa translării din filozofia istoriei în teologie: „Structura aparţine ordinului filozofiei istoriei, mântuirea aparţine teologiei” (p. 141). Cain n-a sesizat diferenţa calitativă dintre cele două niveluri de realitate. De aceea, nu poate evita o ruptură dintre prima şi a doua parte a prefeţei. În filozofia istoriei e modern, însă în teologie nu poţi fi modern. „Modernii rup comunitatea de dragoste a bisericii pentru că nimeni nu poate interveni în libertatea lui Dumnezeu care poate mântui oricum, pe oricine, chiar dacă acel oricine este în afara comunităţii de dragoste, postmodernă”. Postmodernii trăiesc cu nădejdea mântuirii hristice, pe când modernii pot fi mântuiţi dacă Dumnezeu vrea. „Ca gânditor ortodox, domnul Cain nu putea fi antiabelian. Şi de fapt nici nu este”. Eroarea survine din confuzia planurilor. Observaţiile sunt atribuite profesorului din Chicago, ceea ce trezeşte indignarea Ninei, adeptă a tăriei crinilor Moderniei. Profesorul din Chicago propusese, drept pază, un gard de fier împotriva raiului modern, dar logica de fier a intrării în raiul modern a fundat o Cortină de Fier. Foarte rece, desigur. Din aceasta, nu se poate ieşi decât prin întoarcerea la raiul premodern. Dar veghetorii Moderniei sunt încă vigilenţi, erijaţi acum în „postmoderni moderni”. Constantin Virgil Negoiţă îi numeşte „observatori culturali”: „uite, apar şi azi, vajnici observatori culturali, puşi pe reproşuri, în stânga şi dreapta”. Ei au întâmpinat cu strigăte de indignare şi filmul The Passion al lui Mel Gibson, declarându-l vinovat, „templier” nebun, când a anunţat filmul despre Fiu.
Aventura avatarică a lui Cain şi Abel continuă. Meritul lui Constantin Virgil Negoiţă este de a ne-o reaminti, într-o carte tensionată, estetizând de pe fruntarii extraestetice. Omenirea va fi în pericol de autodistrugere atâta vreme cât logica raiului primordial va fi confundată cu logica raiului modern al utopiilor de tot felul.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog