Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM VALERIU RUSU

Icoana cu numele tău

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Îmi vine foarte greu să vorbesc la timpul trecut despre Valeriu Rusu. Speram, şi această speranţă parcă mai pluteşte undeva, în preajmă, că vom mai avea şansa să ne revedem, să discutăm, să mai punem la cale proiecte, să gândim la zile care vin, să vorbim despre câte se întâmplă, bune şi rele, pe de o parte şi alta a Prutului... Astă vară am avut mai multe drumuri la Bucureşti şi mă tot urmărea gândul să merg la Vălenii de Munte, unde se afla în vacanţă familia Rusu, dar nu am avut cuvenita stare sufletească pentru întâlnirea cu bunul meu prieten, şi acum, după cele întâmplate, regret...
Cine ar fi putut bănui că aceasta va fi ultima vară pentru Valeriu şi că atât de repede va veni ziua când el va pleca pentru totdeauna dintre noi.
...Întâlnirile cu fratele Valeriu, la Chişinău, la Vălenii de Munte, la Bucureşti sau la Aix, de fiecare dată, aveau puterea magică de a semăna lumină, optimism, curaj, dorinţa şi forţa de a trece învingători peste obstacolele sau neplăcerile de moment. Îi era caracteristic un anume fel de a-ţi îmbuna şi linişti inima, de a-ţi trezi pe neobservate încrederea în tine şi în propriile tale sentimente. La emisiunile radio sau tv, la întruniri oficiale, ştiinţifice sau culturale, în excursii sau la un pahar de vorbă ştia să transmită interlocutorilor verva, bonomia, umorul, naturaleţea de a purta o discuţie, iar calităţile sale de talentat orator şi excelent cunoscător al limbii, literaturii şi culturii române şi franceze imprimau dialogurilor competenţă, profunzime, dar şi degajarea şi simplitatea necesare receptării ideii, indiferent de complexitatea temelor sau subiectelor abordate. Probabil, astfel se explică popularitatea pe care o avea profesorul Valeriu Rusu în rândul studenţilor francezi de la Universitatea Provence, cursurile sale înregistrând cea mai înaltă audienţă.
S-a refugiat în Franţa presat de vremuri tulburi: „Atmosfera (în 1987, la Academie, dar şi în întreaga Românie – Al.B.) devine din ce în ce mai grea, insuportabilă. Toate demersurile, protestele mele (de a stopa procesul de comasare / lichidare a centrului de fonetică şi dialectologie, cu institutul de folclor şi centrul creaţiei populare – Al.B.) se întorc contra mea”. După propria-i mărturisire, Valeriu Rusu a avut şansa, dar mai ales curajul de a-şi lua lumea în cap, reuşind în scurt timp să-şi facă un nume în patria adoptivă. „Am obţinut totul prin muncă, muncă cinstită la care, cu toată modestia, adaug un cuvânt atât de profund: dăruire, demonstrând că am ce da, că am ce oferi tineretului studios francez, că reprezint o cultură cu o tradiţie veche şi demnă în toate încercările vieţii” (Neamul trebuie să ne vegheze şi să ne lumineze necontenit gândul, fapta..., Dialog: Alexandru Bantoş – Valeriu Rusu, în Retrospectivă necesară, Casa Limbii Române, Chişinău, 2007, p. 132.).
Descendent dintr-o familie de răzeşi din Ţara de Sus, profesorul Valeriu Rusu a rămas până la sfârşitul vieţii feciorul credincios al acestui „pământ-martir”, cum avea să definească el însuşi Basarabia. Departe de locurile natale, era mereu atras de glasul patriei profunde: „...încerc să ascult vocea strămoşilor şi părinţilor mei (din Soroca lui Ştefan cel Mare: satele Niorcani şi Sauca). Şi pentru că aceştia au trecut în altă lume, mă simt dator să-i reprezint aici, atâta timp cât forţele şi gândul lucid nu m-au părăsit încă...”. Se află necontenit într-o perpetuă ardere interioară, are permanent senzaţia că nu va reuşi să ducă la capăt misiunea pe care şi-o asumă cu responsabilitate – de a fi oricând „purtătorul unui mesaj cultural de excepţie”. În lume, dar şi acasă. Pentru că atunci când apare posibilitatea de a reveni pe „pământul dulce al Basarabiei”, după 52 de ani de absenţă, se implică, ca nimeni altul dintre numeroşii intelectuali înstrăinaţi de regimul sovietic, în viaţa culturală-ştiinţifică de la est de Prut. Casa Limbii Române, proiect elaborat de revista „Limba Română” de la Chişinău cu sprijinul directorului Departamentului de Lingvistică Comparată a Limbilor Romanice şi Română de la Universitatea Provence, – de altfel, denumirea instituţiei, al cărui preşedinte de onoare a fost, aparţine tot lui Valeriu Rusu – Centrul Academic Internaţional „M. Eminescu”, manualele Limba Română. Limbă, literatură, civilizaţie şi Limbă română. Cuvinte şi imagini („...cred că este unul din rarele manuale de limba română din străinătate, care nu ne fac de râs”), Echos poétiques de Bessarabie, o binevenită, pentru francezi, antologie de poezie din Republica Moldova, traducerea şi tipărirea unor importante lucrări ale scriitorilor basarabeni contemporani, valorificarea prin lansarea în spaţiul limbii franceze a unor prestigioase opere din istoria scrisului românesc sunt doar câteva dintre semnele / amprentele pe care profesorul le-a lăsat pe parcursul unui deceniu de reveniri la baştină. Şi, desigur, studiile, comunicările rostite şi tipărite la Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Focşani etc., dialogurile excepţionale acordate mass-mediei, colaborarea fructuoasă la revista „Limba Română” constituie mărturia gândurilor şi a acţiunilor apreciatului nostru compatriot. Având ca axă punerea în valoare cu demnitate şi pertinenţă a patrimoniului spiritual românesc, în special lingvistic, dar şi starea politică, economică, morală în cele două state româneşti, paginile sunt scrise cu durere şi dor, cu nostalgie şi, în anii de la urmă, cu dezamăgire şi regret pentru aroganţa, indiferenţa, laşitatea şi „(ne)faptele” unor intelectuali, care compromit trecutul, prezentul şi viitorul acestui neam.
Acum, când şi al patrulea răzeş sorocean (după mamă, tată şi fratele Vadim), din câţi se porniseră în lume în 1944, a făcut „pasul cel mare, spre necunoscut, sau spre limanul unde, poate, ne vom reîntâlni cu toţii, într-o bună zi, neseparaţi de oameni răi, de fapte idioate şi de frontiere absurde”, filele rămase de la Valeriu Rusu impun o nouă dimensiune şi o nouă conotaţie biografiei peregrinului basarabean. „Singura mea dorinţă, mărturisea Valeriu Rusu, e să mă întorc acolo unde m-am născut şi unde aş vrea foarte mult să fiu de folos”.
Dar n-a fost să fie. Şi e păcat. Regretele sunt zădarnice şi ele nu au cum mişca timpul înapoi. Doar faptele celui plecat, devotamentul cu care a slujit adevărul („o fărâmă de viaţă zbuciumată adesea, câteodată fericită, dar mai ales, cât de cât autentică”), pledoaria sinceră, invariabilă pentru bine, frumos, înţelepciune şi pentru un alt destin al neamului din care s-a considerat parte ne mai pot alina întristarea provocată de dispariţia celui care a meritat mai multă onoare în Patria lui. Şi a noastră. Că în Franţa a avut-o!
Nu ne putem obişnui cu gândul că Valeriu Rusu nu mai e. Şi pentru că dorim să-l ştim aievea lângă noi, aşa precum a fost pe parcursul unui deceniu şi ceva (cât de mult ne va lipsi vocea lui, puţin răguşită de emoţie şi depărtare, venind telefonic din Aix – ce intuiţie! – exact când necazurile ne copleşeau: „Ce mai faceţi, haiducilor? Mai rezistaţi? Sus fruntea! Nu uitaţi că destinul e o luptă. Şi la Chişinău, şi la Bucureşti, şi aici, în Franţa!”), reproducem câteva scrisori primite de la Valeriu Rusu şi preluăm unele fragmente din paginile scrise despre şi pentru Basarabia.
Dar mai întâi îndemnăm cititorul să se aplece asupra unui pasaj cu valoare de testament dintr-o scrisoare trimisă tatălui său încă la începutul lunii aprilie 1991:
Cât timp mai avem fiecare din noi de trăit, să dăm celor din jur până la ultima picătură din munca, mintea şi iubirea noastră! Căci avem urmaşi care îşi vor aduce aminte de noi cu plăcere, să sperăm.
Şi nu este lucru mai frumos şi mai alintător decât această imagine a noastră pe care o lăsăm urmaşilor noştri!
Dormi în pace, Lerule, suflet rătăcitor!
Neştearsă va rămâne în amintirea noastră icoana cu numele tău.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog