Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARGUMENT

Limba Română – oaste naţională

Grigore VIERU

Alte articole de
Grigore VIERU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui Solomon, sună astfel: „...Atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi a zis una dintre femei: „Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de noi amândouă. Însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam şi l-a pus la pieptul ei, iar pe fiul ei cel mort l-a pus la pieptul meu. Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem”. Iar cealaltă femeie a zis: „Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort!”. Iar aceasta îi zicea: „Ba nu, fiul tău este mort şi al meu este viu!”.
[...] Apoi a zis Solomon: „Daţi-mi o sabie”; şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis regele: „Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!”.
Şi a răspuns femeia al cărui fiu era viu regelui – căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!”. Iar cealaltă a zis: „Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!”. Şi regele a zis: „Daţi-i acesteia copilul cel viu, căci aceasta este mama lui!”.
Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul Limbii Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi în Sfânta Scriptură, la noi, în Basarabia, copilul viu, care este Limba Română, fusese furat tot pe întuneric. Şi tot el, care era aceeaşi Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că peste fiinţa lui se lăsase giganticul trup ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică şi dramaticile noastre realităţi lingvistice este aceea că şi România, şi Basarabia nu au născut în desfrânare cei doi copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte Limba Română. „Tot ce este frumos poartă ponos!”, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în sine sămânţa suferinţei. Exemplul cel mai strălucit în această privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Iorga...
Din păcate, în apăsătorul întuneric ţarist ce acoperise Basarabia lipsea un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon. De altfel, el însuşi tăiase în două miraculoasa fiinţă care din vrerea şi mila lui Dumnezeu se numeşte Limba Română. De altfel, tot Ţarul a dat istoricei noastre Limbi un alt nume: „limba moldovenească”. Cred că nu este cazul să explicăm de ce s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut.
Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să amintim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Călinescu, Perpesicius, Preda, Eugen Barbu, Labiş, Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi.
Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri lingvistici cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire.
Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! A declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească? Este adevărat că există un grai moldovenesc, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc, bunăoară. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte Română. Să lăsăm mai bine să vorbească ctitorii Limbii Române care sunt marii cărturari, scriitorii clasici şi moderni, lingviştii notorii: „Sfânta Scriptură trebuie să fie scrisă pe înţelesul oamenilor pentru ca să înţeleagă fiecare să se înveţe şi să mărturisească minunate lucrurile lui Dumnezeu, cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa, cu nevoie iastea înţelege cartea alţii limbi” (Varlaam, 1590-1657); „Dragoş a adus în Ţara Moldovei româneasca limbă” (Dosoftei, 1624-1693); „...măcară că ne răspundem acum moldoveni; iară nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte?” (Miron Costin, 1633-1691); „...moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă” (Alecu Russo, 1819-1859); „...simplu fapt că noi, români câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură”, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel” (Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească / Are portul românesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc” (Bogdan-Petriceicu Hasdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut” (Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin Stere, 1865-1936); „Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); „Adevărul este că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite [...], ci că există o singură limbă de cultură şi că ea are o singură denumire – LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, 1927); „Limba română este rostirea esenţială a fiinţei poporului nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în şi întru istorie” (Mihai Cimpoi, 1942); „Limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumuseţii şi al binelui” (Valeriu Rusu, 1935); „Limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi” (Nicolae Corlăteanu, 1915-2005); „Fără îndoială, nu e absolut nimic condamnabil în faptul că cineva foloseşte expresiile «vorbire moldovenească», «a vorbi moldoveneşte», căci ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba din contra, avem tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că avem un fel al nostru de a fi şi de a vorbi. Dar când e vorba de denumirea oficială a uneia dintre cele nouă limbi romanice, trebuie folosit doar termenul de limbă română” (Ion Eţcu, 1935; Alexandru Dârul, 1929); „Denumirea limbii nu determină statalitatea, nu determină existenţa unui stat, limba este sufletul neamului, în timp ce statele au alte principii şi alte condiţii de formare, şi numele lor nu întotdeauna coincid cu denumirea limbii. S-a vorbit despre şi se fac referiri la argumente, dar argumentele se iau din diferite sfere, şi ele, formal, parcă permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă până la urmă formula şi concluzia definitivă trebuie să fie una – cea care se bazează pe tradiţia istorică, cea care se sprijină pe argumentul ştiinţific. De aceea denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toţi clasicii noştri, toţi oamenii de cultură a fost şi rămâne una: limba română” (Haralambie Corbu, 1930). Să cităm şi cuvintele unui ilustru clasic în viaţă care este Ion Druţă (1928) din eseul Domniei sale Răscrucea celor proşti: „Cum o numim până la urmă? (Limba – n.n.) Fireşte, Limba română. După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale”.
Am vizionat de două ori spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesă care va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tata lui, moldovean trăgându-se din viţă ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil de clasele primare. Ştiu doar că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea „moldovenească”, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.
Iată încă un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că este semnat de supremul şi întregul for al ştiinţei, intitulat „Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei”. Cităm: „Adunarea Generală Anuală (din 28.02.96 – n.n.) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 9.09.94), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Româna”. Sărut mâna tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o asemenea Declaraţie. Ea îmi adâncise mândria că fac parte şi eu din cei care vorbesc şi scriu româneşte. Totodată aduc adânci mulţumiri Academiei Române, în special ex-preşedintelui Academiei, Eugen Simion, care împreună cu savanţii lingvişti de dincolo de Prut ne-au dat o mână de ajutor în limpezirea unor dificile şi controversate probleme legate de numele autentic al limbii noastre. Aceleaşi mulţumiri trebuie să le aducem şi savanţilor ruşi, a căror opinie despre numele corect al Limbii noastre era greu de respins şi sub aspect ştiinţific, şi în plan politic. Nu am confundat niciodată politica imperială ţaristă şi cea sovietică cu marea cultură rusă – cu Tolstoi, Dostoevski, Cehov, Gogol, Lermontov, Puşkin, Ceaikovski, Şolohov, Esenin, Pasternak, Bulgacov, Soljeniţin, în general cu ruşii cei nobili. Ne face plăcere să cităm numele şi textele câtorva dintre ei, în dezacord cu poziţia unor falşi lingvişti şi istorici de la noi: „Numai pentru faptul că I. V. Stalin aminteşte de „limba moldovenească”, a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor consideraseră până acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limbă”. Aceste afirmaţii le făcea reputatul lingvist rus Ruben Budagov (1910-2001) încă în 1957. Răspicate, clare, întemeiate pe studiul ştiinţific sunt şi afirmaţiile unuia dintre cei mai autoritari lingvişti din Federaţia Rusă, Rajmund Piotrowski (n. 1922): „...ocrotirea şi susţinerea limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ”. Iată şi opinia unui alt celebru savant din Rusia, Serghei Kapiţa, născut în 1930: „...Academicianul Piotrowski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face [...]. Eu, fiind departe de locurile de baştină a străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut”. Profunda noastră recunoştinţă acestor mari savanţi de viţă nobilă.
Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii „patrioţi” şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, şi chiar şi pe „dumnezeul” religiei lor, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu imperiul sovietic: „Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi”.
Suntem învinuiţi de către aceiaşi „patrioţi” ai „limbii moldoveneşti” că, pentru opinia noastră opusă fanteziei lor, primim de la nu ştiu cine bani, premii şi granturi. Să fi primit oare nişte granturi şi Marx, Budagov, Piotrowski, Kapiţa, Mateevici, Coşeriu, Druţă pentru aceleaşi convingeri ştiinţifice şi creştineşti în respectivul domeniu?!
Am citit, nu demult, în ziarul bucureştean 7 plus, din 28 iulie, anul curent, despre un caz real, cu totul neobişnuit, întâmplat în Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-şi zborul într-o direcţie necunoscută. Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, Germania, America. Am vizitat ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă.
Mă puteţi întreba ce legătura are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă!
Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie.
Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog