Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Mutaţii semantice în cadrul îmbinărilor sinestezice din limbajul poetic

Tatiana CURMEI

Alte articole de
Tatiana CURMEI
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Premise. Fenomen de percepţie şi de cunoaştere a realităţii obiective, sinestezia este actualizată în limbă prin asocieri de termeni (doi şi mai mulţi) ce desemnează senzaţii specifice unor domenii senzoriale diferite [Mancaş, p. 55].
Prezentă şi în limbajul comun, cotidian, unde are un rol preponderent comunicativ / informativ (de exemplu, miros acru, sunet ascuţit, culoare caldă sunt îmbinări consacrate în uzul curent şi neutre ca expresivitate), sinestezia îşi manifestă din plin valenţele expresive în limbajul poetic, unde se realizează prin sintagme şi îmbinări frastice inedite, non-canonice, de neconceput în afara contextului artistic, dar cu mare pondere în articularea mesajului poetic în ansamblu: lavandă sonoră, oţătitul întuneric tare, pipăia mierlele pe clape (T. Arghezi); o pictură parfumată cu vibrări de violet (G. Bacovia); Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud /cum se izbesc de geamuri razele de lună (L. Blaga) etc.
Între membrii componenţi ai sinesteziei lingvistice (şi poetice) se stabilesc relaţii dintre cele mai interesante. În planul organizării formale, al structurii, termenii asociaţi sfidează, pe de o parte, valenţele combinatorii şi limitele de ocurenţă; pe de altă parte, are loc „proiectarea echivalenţelor de pe axa paradigmatică pe axa sintagmatică”, respectându-se astfel principiul fundamental al poeticităţii (după R. Jakobson) [Mihăilă, p. 18]. Aşadar, îmbinările sinestezice – realizate la nivelul figurilor semantice prin epitet, metaforă, oximoron, hiperbolă, hipalagă etc. [DŞL, p. 481] – sunt, neîndoielnic, mărci ale poeticităţii şi trebuie considerate ca atare la o eventuală analiză din perspectivă structuralistă a operei în care se conţin.
În planul mai larg al semnificaţiilor, cuvintele / semne din componenţa îmbinărilor sinestezice se află într-o relaţie de „continuă semiotizare şi de-semiotizare”, ele captând, pe lângă conotaţia proprie, „un plus semantic, un surplus de semnificaţie, care vine din contextele artistice” [Corti, p. 25].
Referindu-se la modelul binar Substantiv + Adjectiv al sinesteziei lingvistice , E. Slave arată că în situaţia semiotică astfel creată ambii termeni implicaţi suferă modificări de ordin semantic, unul sub influenţa celuilalt: „În glas moale, de exemplu, în loc de moale poate figura încet, slab. Sub dominarea lui glas, moale preia sensul denotativ al lui încet, iar propriul lui sens denotativ devine conotativ. (...) în acelaşi timp, glasul, sub influenţa lui moale e conceput atât de concret, încât dă impresia de ceva palpabil” [Slave, p. 202].
Această din urmă transformare pe care o semnalează autoarea citată ne interesează în mod special, întrucât implică şi nişte schimbări în paradigma substantivelor, mai ales în ceea ce priveşte opoziţia abstract / concret1.
Vom ilustra mai jos , în baza exemplelor extrase din creaţia poetică a mai multor autori, procesul de (de-)semantizare a unor substantive, considerate abstracte – în lipsa referentului concret, material – din componenţa îmbinărilor sinestezice, încercând să conturăm, unde va fi posibil, şi nişte scheme / tipare după care are loc transferul semantic.
Aplicaţii. A. În structurile sinestezice de tipul Substantiv + Adjectiv / Adjectiv + Substantiv, cu rol de modificator (elementul care produce o schimbare în conţinutul semantic al cuvântului determinat) apare adjectivul calificativ, a cărui forţă de semnificare se datorează apartenenţei la un anumit domeniu senzorial sau concret. În „Un frig violet, şi faţa e creaţă / – O, cum omul a devenit concret!” (GB, p. 74), substantivul frig suferă o mutaţie semantică în virtutea semului tip de senzaţie, conferit de adjectivul violet şi devine – la un nivel înalt de imaginare şi simbolizare a referentului2 – mai concret, fiind perceput atât termic / tactil, cât şi vizual. Într-un alt exemplu „Şi ard în potire / Mireasmă subţire” (TA, p. 51), substantivul subliniat „se concretizează” datorită semului „de mică extindere spaţială”, conferit de adjectivul subţire. Ceea ce era perceput doar la nivel olfactiv poate fi sesizat şi vizual. De fapt, aici contextul ne poate oferi şi o altă soluţie de interpretare a desemantizării substantivului în cauză – mireasmă este (poate fi) sinonim cu flacără sau fum, dar astfel imaginea ar apărea nevoalată, direct. Prin utilizarea substantivului mireasmă autorul reuşeşte o suprapunere de planuri şi deci o imagine artistică complexă.
Adjectivele calificative aparţinând unor domenii senzoriale nu modifică întotdeauna conţinutul semantic al substantivului determinat sau modificarea nu este întotdeauna semnificativă. Să comparăm efectele produse de adjectivul moale în contextele artistice de mai jos:
(1) „Un moale pas, abia atins de scânduri” (ME, p. 106);
(2) „Zborul bufniţei e cald şi-i moale” (LB, p. 283);
(3) „Pe câmp o moale căldură / mă urmăreşte statornic” (LB; p. 241);
(4) „E o tăcere moale de rugă de sfeştanii / Şi liniştea lânoasă se leagănă-n cântar” (TA, p. 289).
În exemplul (1), adjectivul moale îşi manifestă semnificaţia sa „abia simţit, abia perceptibil”, care, denotativă în contexte de tip puf moale, fulg moale, devine conotativă în contextul poetic. Cu toate acestea, substantivul pas nu suferă modificări semantice esenţiale, nu capătă vreun plus de concreteţe, deşi mişcarea presupusă se situează la un alt nivel imaginar, superior. În exemplul (2), zborul, substantiv ce desemnează o mişcare în spaţiu care poate fi urmărită cu ochiul, capătă şi alte însuşiri, comune pentru substantivele concrete, cu referent material, datorită adjectivelor cald şi moale – poate fi deci simţit, „pipăit”.
În exemplele (3) şi (4) substantivele abstracte tăcere şi căldură suferă o mutaţie în direcţia concretizării lor, cu un plus de intensitate şi acuitate conferit de adjectivul moale, precum şi de întregul context poetic: căldura pe care o simt tot mai acut mă urmăreşte, mă înmoaie, iar tăcerea este percepută altfel decât pe „nesimţite”, ea favorizând acum ştergerea unei opoziţii nete dintre lumea materială şi cea spirituală (şi liniştea e lânoasă).
Generalizând, putem afirma că în ocurenţa unor adjective ce desemnează senzaţii (violet, moale, cald) sau aprecieri (subţire), substantivele abstracte, pe lângă conotaţiile contextuale captate, se deplasează spre clasa celor concrete, mutaţie ce ar putea fi reprezentată grafic astfel: S.abstract ← Adj.calificatv
B. Modelul sintagmatic Substantiv + Substantiv (cu prepoziţie) ne relevă un alt tip de mutaţie în favoarea substantivului abstract, aflat acum pe poziţia de adjunct, cu rol de modificator fiind substantivul determinat. Iată un exemplu: „Îmi pare / că stropi de linişte îmi curg prin vine, / nu de sânge” (LB, p. 74). Sub influenţa substantivului stropi, ce presupune o măsură şi, implicit, o formă a materiei (lichidă), linişte capătă un referent – fie şi imaginar – material, concret. Liniştea e atât de mare, atât de acută, încât se insinuează fizic în trupul eului şi ia locul sângelui, al substanţei care, fiziologic, înseamnă viaţă.
Într-un alt context blagian liniştea poate fi percepută şi la alt nivel senzorial – chiar la cel auditiv(!): „Pe coarde dulci de linişte, / pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat” (LB, p. 77).
Încă un exemplu ilustrativ pentru acest tip de transfer semantic: „M-am născocit din ape de azur, / Am îngheţat sub ţurţuri de lumină” (TA, p. 49). Sintagma subliniată este, în plan poetic, o metaforă, a luminii reci, originare. Substantivul ţurţuri hiperbolizează semnificaţia ei, favorizând şi deplasarea semantică a substantivului abstract lumină spre clasa concretelor.
Observăm, aşadar, că în ocurenţa unor substantive cu un bogat conţinut semantic concret, substantivele abstracte de tipul celor analizate mai sus suferă o mutaţie semantică ce ar putea fi reprezentată grafic astfel: S.concret → S.abstract.
Dăm mai jos alte câteva exemple de acest fel, pe care însă le lăsăm necomentate, mecanismul (de-)semantizării fiind similar, iar contextele destul de transparente pentru înţelegerea semnificaţiilor: „Dintre pleoape-ţi izvorăsc / Aşa de reci şi mute – lacrimi mari: / Bobi de lumină plângi atunci” (LB, p. 190); „Murmure cu silabe de lumină / Şi vorbele de ceaţă şi răcoare” (TA, p. 317); „O scamă din seninuri care-i cheamă” (VT, p. 16).
C. Un caz particular îl constituie utilizarea la plural a substantivelor abstracte, care, în mod curent, sunt defective de număr [GALR, p. 103-104]. Un astfel de substantiv, indiferent de modelul sintagmatic în care apare şi de poziţia ocupată – determinat sau determinant – se comportă ca un substantiv concret. De exemplu, în „De ce-aş fi trist? Că pacea blajină şi duioasă / Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?” (TA, p. 331) substantivul abstract linişte, nonnumărabil, trece la categoria concretelor datorită trăsăturii semantice [+numărabil] pe care i-o atribuie forma de plural. Transferul este amplificat şi de determinantul de lumină, adică luminoase, care pot fi deci văzute.
În versul „Prin sat trec sănii grele de tăceri” (LB, p. 100), substantivul subliniat, deşi cu rol de determinant, fiind folosit la plural, produce o schimbare în receptarea imaginii vizuale şi – simbolic – auditive. Adjectivul grele participă la crearea acestui efect: după o eventuală transformare de structură se ajunge la o imagine copleşitoare – „sănii pline de tăceri grele”. Sintagma nou obţinută este mult mai semnificativă decât expresia, devenită aproape comună, tăcere grea, cu substantivul în discuţie la singular. Iată încă un exemplu în care forma de plural contribuie la concretizarea substantivului, creând şi o suprapunere a planurilor de receptare: „Vânturate de mori de vânt / miresmele fierbinţi ucid” (LB, p. 211). Tot aici am putea reveni la un exemplu citat mai sus: „O scamă din seninuri care-i cheamă” (VT, p. 16), interesându-ne acum substantivul seninuri, folosit la plural prin analogie, credem, cu ceruri, o formă mult mai uzuală, dar ale cărei semnificaţii sunt irelevante pentru contextul poetic anunţat.
D. O metasemie interesantă, cu multiple aplicaţii în creaţia poetică, se produce la nivelul unei figuri de stil destul de răspândite – hipalaga, foarte sugestivă mai ales când se creează pe o asociere de senzaţii. Versul „Ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă” (LB, p. 264) ar putea fi citit ca fiind derivat din „Ţi-am pus un sărut în palma caldă şi palidă”. Plusul vădit de expresivitate îl conferă dublul transfer semantic ce se produce în contextul poetic: însuşirea cald, -ă, proprie unui obiect material, concret (palmă), trece asupra substantivului abstract, rezultat şi el în urma unei schimbări de paradigmă (adj. palidă – s. paloare). Printr-o relaţie de similitudine a semnificaţiilor, substantivul paloare capătă un referent obiectiv, material chiar, cu însuşiri specifice. Iată şi alte exemple în care (de-)semantizarea substantivelor se produce după aceeaşi schemă: „râsul rumen din obraji” (LB, p. 191); „Din braţ rămâne-un braţ de lemn /.../ Şi din extaz un râs livid” (TA, p. 38); „Metalica, vibrândă a clopotelor jale” (ME, p. 6).
Concluzii. În grupurile nominale analizate mai sus substantivele abstracte manifestă un comportament gramatical şi semantic de tip special, corelat cu particularităţile semantice ale ocurenţilor şi, implicit, cu anumite proprietăţi expresive ale contextului poetic. Prin asocierea lor cu adjective şi /sau substantive, al căror semantism se caracterizează, în special, prin trăsătura [+concret], are loc actualizarea referenţială a unor concepte abstracte, greu de conceput ca atare în afara contextului poetic. Acelaşi efect poate fi obţinut şi prin crearea unor forme de plural neprevăzute de gramaticile normative ale limbii române. Mai adăugăm că nu considerăm astfel de mutaţii ca pe nişte abateri /devieri de la norma comună, ci, mai degrabă, aşa cum ne atenţiona E. Coşeriu, ca pe manifestări plenare ale virtualităţilor limbii în textul poetic, care naşte o semantică secundară (generată de poeticitate), de alt tip faţă de semantica limbajului comun / cotidian, schimbând şi gramatica viziunii cititorului asupra realităţii [apud: Ungureanu, p. 123].
 
Referinţe
1. Corti Maria, Principiile comunicării literare, Bucureşti, Editura Univers, 1981.
2. (DŞL) Dicţionar de ştiinţe ale limbajului, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
3. (GALR) Gramatica limbii române, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
4. Mancaş Mihaela, La synestésie dans la création artistique de M. Eminescu, T. Arghezi et M. Sadoveanu în Cahiers de lingvistique théoretique et appliquée, Bucureşti, 1961, nr. 1, p. 55-87.
5. Mihăilă Ecaterina, Receptarea poetică, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980.
6. Slave Elena, Metafora în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.
7. Ungureanu Elena, Eugeniu Coşeriu despre arta limbajului şi limbajul artei în Limba Română, Chişinău, 2002, nr. 10, p. 120-123.
 
Note
1 Dintre multiplele criterii de diferenţiere a substantivelor abstracte de cele concrete: imaterialitatea, imprecizia sensului (caracterul vag al referinţei virtuale), caracterul non-numărabil, non-reprezentarea, non-autonomia referenţială etc. la baza cercetării noastre stă acesta din urmă, considerat, în majoritatea studiilor de specialitate, trăsătura fundamentală a abstractelor. Vezi GALR, p.103; Anokhina-Abeberry Olga, Étude sémantique du nom abstrait en français (teză de doctorat), Université de Paris, 2000; Camelia Stan, Gramatica numelor de acţiune din limba română, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 39-55.
2 Vezi Mihăilă Ecaterina, op. cit., p. 33-49.
 
Abrevieri
GB – George Bacovia, Plumb, Chişinău, Editura Litera, 1996.
ME – Mihai Eminescu, Poezii, Chişinău, Editura Litera, 1998.
TA – Tudor Arghezi, Între două nopţi, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.
LB – Lucian Blaga, Opere, vol. I, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1995.
VT – Victor Teleucă, Ninge la o margine de existenţă, Chişinău, Editura Cartea Moldovei, 2002.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog