Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

„Cercetarea lingvistică îi poate favoriza cititorului lecturi de conştientizare, pe diferite planuri, a însăşi condiţiei umane”

Stelian DUMISTRĂCEL

Alte articole de
Stelian DUMISTRĂCEL
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

– Stimate Domnule Profesor Stelian Dumistrăcel, întâi de toate, o întreită întrebare, care ţine de începuturi: de ce filologie şi de ce lingvistică, iar, în cadrul lingvisticii, de ce dialectologie? De ce dialectolog, de vreme ce v-aţi fi putut realiza şi ca specialist în literatură (critic sau istoric literar, de pildă)? Audiindu-vă, ca student, cursurile şi citindu-vă cărţile, m-au impresionat cunoştinţele deosebite pe care le aveţi în domeniul beletristicii. Mai mult decât atât, oricine se poate convinge că sunteţi înzestrat şi cu talent scriitoricesc: e suficient să facem trimitere la fascinantul Jurnal de anchetă pe care l-aţi inclus în volumul Ancheta dialectală ca formă de comunicare (Editura Academiei Române, Iaşi, 1997, p. 257-370). Aşadar, teoretic şi practic, aveţi o relaţie evidentă şi cu literatura…
– Mai întâi, mă surprinde următorul fapt: oare alternativa că m-aş fi putut „realiza” şi ca istoric sau critic literar este pusă pe un plan superior?! De ce? Ar fi fost mai de prestigiu asemenea „cariere”? Sau această întrebare trădează aspiraţii... normale, mai ales aceea de scriitor, pentru un student de la Filologie? (cum i se spunea în anii ’60 facultăţii de profil).
M-am îndreptat spre filologie pentru că, începând din clasele primare, am citit foarte mult (cam tot ce îmi cădea în mână): de la poveşti, la „doxuri” (Aventurile submarinului DOX) şi romane de aventuri din colecţia „15 lei”, la texte din vechile manuale de geografie de liceu (extrase din opere ale lui Simion Mehedinţi şi G. Vâlsan) şi, apoi, multe cărţi ale lui Sadoveanu şi majoritatea romanelor lui Cezar Petrescu, dar şi ale lui Jules Verne, sau proze ale lui H.G. Wells! În timpul studiilor medii am citit aproape toate traducerile din literatura rusă (şi sovietică!) apărute în acei ani la Editura Cartea Rusă (cărţile „vechi” din fosta bibliotecă a şcolii Pedagogice de la şendriceni fuseseră arse din raţiuni de cenzură!). în timpul facultăţii am citit mult din marea literatură: împrumutam de la Biblioteca Centrală, pe buletine ante-semnate (în alb) de Profesorul Al. Dima, cărţi de la „Fondul S” [= „secret”] pe care acest adevărat Magistru le folosea pentru cursurile de literatură universală şi de teoria literaturii; i le aduceam la ore, însă mai întârziam cu restituirea... Din istorie, am fost (şi am rămas) un cititor al lui Iorga şi Pârvan, iar, în ceea ce-i priveşte pe cei străini, sunt admiratorul lui Fernand Braudel.
Dar, ca să revin, lingvistică, pentru că am fost un student foarte activ şi la seminariile de limbă literară, de dialectologie sau de gramatică: după răspunsuri sau referate ale colegilor, profesorii îmi cereau în mod curent să intervin, critic, fireşte, iar eu, nu numai că mă pregăteam, dar nici nu mă sfiam! Au mai fost, apoi, cercurile studenţeşti. Orientarea către dialectologie se datorează, de fapt, unor împrejurări de ordin strict organizatoric. Mai întâi, la absolvire, ca şef de promoţie, am fost „repartizat în cercetare” (aveam eu ceva „la dosar” – tatăl meu a fost funcţionar militar, „deblocat” – aşadar, în învăţământul superior, din cauza „originii sociale”, aş fi putut avea o influenţă negativă asupra tinerilor „sănătoşi” sub acest aspect!). însă la Institutul „A. Philippide” de astăzi m-a „adus” Profesorul Gavril Istrate, pe atunci decan, cel care ne-a ţinut cursurile de istoria limbii române literare şi de dialectologie. Am lucrat mai întâi în primul domeniu, care era la modă (limba scrierilor lui Petru Maior), iar, apoi (pornind dinspre dialectologie), am colaborat la un dicţionar al graiurilor limbii române (un proiect naţional abandonat) şi am fost îndrumat spre cercetări lexicale pe baza Atlasului lingvistic român. când a fost lansat proiectul naţional Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni, s-a considerat că aş putea participa la elaborarea secţiunii privind Moldova şi Bucovina. Practic, după o perioadă de instruire în echipa condusă iniţial de profesorii Istrate şi V. Arvinte (acesta plecat, apoi, mai mult timp în străinătate, ca lector de limba română şi, apoi, ca profesor invitat), în anchete la care au participat şi prof. ştefan Giosu şi, incidental, şi alţii, am devenit organizatorul lucrărilor pentru NALR. Moldova şi Bucovina (eram şi şef de sector). La această echipă s-au adăugat colegii care au făcut anchetele de teren şi au devenit redactorii-autori ai volumelor apărute până acum din acest atlas, patru de hărţi şi material necartografiat şi trei de texte dialectale (dintre aceşti colaboratori, i-am avut ca studenţi, în anii când am suplinit, la Facultate, cursul de dialectologie, cronologic, pe Adrian Turculeţ, Doina Hreapcă şi Ion Horia Bîrleanu). Aşadar, de aici „încadrarea” în dialectologie, una benefică formativ pentru orice lingvist, căci dialectologia înseamnă, mai întâi, contactul cu vorbitorul şi cu vorbirea, iar, apoi, pentru cei interesaţi sau cu „înclinaţii”, orientarea spre socio- şi psiholingvistică şi, la urma urmelor, plasarea în problematica majoră a antropologiei culturale. în ceea ce priveşte deschiderea de perspective ca lingvist, aş îndrăzni o raportare doar la lexicografie,la practica luminată de bun lexicograf (care înseamnă însă şi filologie în sensul larg al termenului, istoria limbii, gramatică, semantică şi stilistică)!
– Dar n-aţi părăsit literatura...
– Prin în anii ’60, pentru un tânăr cercetător de la un institut de profil al Academiei, istoria şi critica literară însemnau, aproape în mod fatal, obligaţia specializării în literatura strict contemporană, oarecum organic suspectă, de vreme ce se confunda (în cea mai mare parte) cu directivele politice... Dar chiar nici implicarea acaparatoare în cercetările dialectologice nu mi-a scos din preocupările de suflet lecturile literare şi observarea lingvistică a operelor literare: am făcut o adevărată pasiune pentru analiza, din perspectiva matricei stilistice, a operei lui Marin Preda, cunoscut, de altfel, şi pentru „ţărănia” lui (am publicat vreo zece articole în reviste de filologie şi literare). Am fost, după aceea, un analist (cu aplicaţie, cred, în volumul Sate dispărute – sate ameninţate) al unui Marin Sorescu, fost coleg de facultate, remarcabil observator şi chiar cercetător empiric al mentalului şi al logosului popular, prin poemele din volumele intitulate La Lilieci. Sunt un „fan” al lui G. Călinescu şi un cititor nostalgic al poeziei de maturitate a lui Lucian Blaga; îmi place Nichita Stănescu, însă am strângeri de inimă faţă de bursucările „poetice” ale lui Mircea Cărtărescu... Prin urmare, un conservator, de vreme ce şi în alte literaturi am rămas la Virginia Woolf, Marguerite Yourcenar şi Heinrich Böll! Dar nu le-am impus studenţilor gusturile mele literare; mă consider, mereu, un instructor, nu un propovăduitor sau un activist! Deci nu m-am îndepărtat total de literatură, şi cred că nu a fost o capricioasă „zăbavă”; am găsit izbăvirea în consideraţii ale lui Eugeniu Coşeriu, care, se ştie, a scris că cercetarea lingvistică, prin comparaţie cu alte discipline umaniste, are „cele mai multe legături cu modul de a fi al omului, cu toate activităţile umane în general”, un statut care îi impune cercetătorului (mai puţin celui care se ocupă cu „lingvistica formală”, cu gramatica de exemplu, adăuga nu fără maliţie Coşeriu), în afară de cultura lingvistică, racordarea la cultura propriu-zisă şi la ştiinţele culturii: istorie, literatură, filosofie (Lingvistica integrală...).
Dar, pe de altă parte, revenind, dialectologia mi-a favorizat împliniri şi mi-a adus satisfacţii şi pe alt plan: participarea, în calitate de membru al Comitetului Naţional Român pentru realizarea lucrărilor respective, la proiectele internaţionale Atlas linguarum Europae (ALE) şi Atlas linguistique roman (ALiR) şi, nu în ultimul rând, şansa de a lansa, în 1990, cu sprijinul larg al acad. Silviu Berejan, proiectul Graiuri româneşti de la est de Carpaţi. Etnotexte, de colaborare cu dialectologii de la Institutul de lingvistică al Academiei de ştiinţe a Republicii Moldova (o echipă condusă de prof. Vasile Pavel, din care fac parte colegii Valentina Corcimari, Valeriu Sclifos; anchete în 30 de localităţi din România, Republica Moldova şi Ucraina, în vederea publicării unor volume de etno- şi sociotexte).
– Deşi dialectologia constituie prima dumneavoastră dragoste, v-aţi făcut, ulterior, remarcat şi în alte ramuri ale lingvisticii, cum ar fi frazeologia – unde sunteţi considerat o autoritate – şi discursul jurnalistic; aş aminti, de asemenea, preocupările dumneavoastră pentru semnificaţia originară a elementelor autohtone din vocabularul limbii române. Cum se împacă între ele toate aceste fenomene de limbaj, chiar sub „umbrela” antropologiei culturale? Ştiu că este o perspectivă pe care aţi urmărit-o / urmat-o în mod constant, de aceea v-aş ruga să ne-o prezentaţi.
– Jumătate din răspuns este schiţat prin referirea la „umbrelă”, numai că aceste preocupări ale mele, aparent diverse, se adună doar retrospectiv şi se „împacă” sub eticheta unui fişier tematic „viziune de antropologie culturală”.
Am să încep cu ultima dintre cele amintite. „Dacismele” sau „tracismele” limbii române au fost şi rămân un subiect disputat şi, într-un timp, discreditat prin partizanat şi chiar impostură. Or, poate şi din aceste motive, am fost solicitat de colegi arheologi, mai întâi ieşeni (cu aceştia m-am împăcat foarte bine, căci au obişnuinţa lucrului în echipă!) să discut, în comunicări de la reuniuni de profil, ce sens trebuie să capete cercetările în acest domeniu. În funcţie de cunoştinţele mele de istoria limbii române şi de lexicologie, pornind de la faptul că specialiştii chiar (dar mai ales amatorii) se străduiesc să îmbogăţească / umfle lista elementelor autohtone pe seama cuvintelor cu origine încă necunoscută (şi chiar pe seama elementelor slave şi latine!), am considerat că, pentru a progresa în înţelegere şi interpretare, una din direcţiile profitabile este aceea de a adânci cunoaşterea, prin cercetare interdisciplinară, a acelor cuvinte a căror apartenenţă la substrat nu mai este pusă sub semnul întrebării începând de la Hasdeu, Philippide şi Ov. Densusianu. Am încercat să determin semnificaţiile originare ale cuvintelor argea, gresie şi mire din cea mai largă perspectivă „Wörter und Sachen”, coroborând datele lingvisticii, ale etnografiei, ale mitologiei populare şi, în ceea ce priveşte primele două, şi ale arheologiei (situri reprezentând aşezări şi sepulturi; nu mă pot opri aici asupra rezultatelor, care au fost publicate în mai multe studii şi articole, tinzând spre micromonografii, apărute în reviste de lingvistică, etnografie şi de istorie-arheologie) şi am revenit asupra lor în cursuri opţionale cu profil de etnoarheologie şi de etnolingvistică la masterate de la Facultatea de Istorie de la Iaşi, începând din 1991, respectiv de la facultăţile de profil istoric şi filologic de la Galaţi şi de la Bacău. În esenţă, este vorba de a descoperi, pe baza etimonului indo-european, ce au numit iniţial aceste cuvinte, selectate pentru a pătrunde în zone ale vieţii materiale şi spirituale (habitat, ocupaţii, cutume dezvăluite de inventarele funerare), respectiv în componente ale structurilor sociale ale autohtonilor, pe baza unor concordanţe funcţionale (după o formulare a lui Cicerone Poghirc) între datele oferite de domeniile amintite anterior, pe nivelurile elementefuncţiisisteme. Ţin minte că îmi plăcea să compar astfel de cuvinte, singurele moşteniri vii ce s-au păstrat până astăzi de la populaţiile autohtone, funcţionând sociocultural, prin vorbire, cu celebrul Ou de cristal din povestirea ştiinţifico-fantastică cu acelaşi nume a lui Wells: dacă mica sferă de cristal de la acesta era prezentă, simultan în două lumi, având funcţia unei ferestre între ele, cuvintele în discuţie, mai ales atunci când numesc realităţi prelevate din micile universuri funcţionale care sunt locuinţele şi mormintele păstrate intact, preluate prin ceea ce au descoperit istoria culturii şi antropologia culturală, ne comunică ceva despre viaţa acelor oameni, despre ocupaţii, despre obiceiuri şi chiar despre temerile şi speranţele lor. Iar etnografia şi folclorul ne confirmă, de exemplu, cercetând problematica înrudirii prin alianţă, că mire însemna iniţial doar „tânăr”, fără o legătură directă cu căsătoria, aşadar, pornind de la i.-e. *merio „jeune homme”, ne putem referi la indo-iranianul márya, tradus de Émile Benveniste prin „pretendant, galant, en somme le garçon d’âge nubile” (Le vocabulaire des institutions indo-européennes, I). Prin urmare, pe calea studiului, aceste cuvinte ne aduc ceva concret din lumea de acum câteva mii de ani şi ne duc cu mintea, cu înţelegerea în lumea aceea. A fost o direcţie şi o metodă de analiză pe care le datorez cursurilor de lingvistică indo-europeană ale distinsului Profesor Theofil Simenschy.
Frazeologia este o preocupare ce m-a acaparat începând din anii ’80, având, ca prim rezultat, clasificarea de bază, ca geneză, a expresiilor idiomatice în „cópii ale realităţii” (prin urmare o frazeologie a concretului) şi „imaginare” (o frazeologie a imaginarului), după analizele publicate în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (1980), dar explicarea punctului de plecare al metaforelor din prima categorie impune cercetarea aprofundată a lucrurilor şi a obiceiurilor, ceea ce înseamnă cunoaşterea culturii materiale şi spirituale rurale. Ţinând cont de o excepţională constatare a lui Lucian Blaga cu privire la formele culturii tradiţionale româneşti, formulată chiar prin titlul studiului despre permanenţa preistoriei (Saeculum, I, 5/1943), cercetări punctuale anterioare, ale altor specialişti şi descoperiri ale mele, s-au dirijat, cu timpul, spre grupări referitoare la expresii reflectând orientarea în spaţiu şi perceperea timpului, ocupaţiile primordiale (de la stadiul de „prădători” la acela de producători), practicile magice şi credinţele religioase, vechile obiceiuri familiale, dreptul cutumiar şi, în sfârşit, confruntarea cu alte etnii şi civilizaţii. Toate acestea înseamnă, în fond, lingvistică din perspectiva antropologiei culturale, iar orientarea datorează mult şi sintezelor privind evoluţia societăţii, din tratatul de sociologie ca „teorie generală a vieţii sociale” al lui Traian Herseni, un savant pe care am avut şansa de a-l cunoaşte personal şi am avut şansa de a profita şi din discuţiile purtate cu el (a fost unul dintre referenţii la Lexic românesc...). Astfel, după viziunea coşeriană la care m-am referit anterior, cercetarea lingvistică îi poate favoriza cititorului lecturi de conştientizare, pe diferite planuri, a însăşi condiţiei umane (o aplicaţie privind reflectarea lingvistică a raporturilor generale între om şi mediu am publicat chiar în Limba Română: „Graiul pâinii” în lumina «lingvisticii integrale» coşeriene; nr. 4-5/2003).
Asemenea abordări fac obiectul „articolelor” de dicţionar (suntem în epoca dicţionarelor!) publicate în Expresii româneşti. Biografii-motivaţii (1997, 240 de „intrări”, texte revăzute şi completate până la numărul de 300 în ediţia a doua, din 2001, apărută sub titlul Până-n pînzele albe. Expresii româneşti. Biografii-motivaţii). Am reluat temele respective în cursuri de tipul celor amintite anterior, dar şi la şcoala doctorală de la Facultatea de Litere de la Iaşi (începând din 2005), sub semnul „universaliilor frazeologice”, pe coordonate de analiză a desprinderii de animalitate, evaluând capacitatea cognitivă a metaforelor frazeologice în relaţie cu ceea ce etnologii numesc „riturile de trecere”: naşterea (a se naşte cu căiţă; tema „agresării” numelui), căsătoria, cu trecerea de la cea primară, prin răpire, la acea prin cumpărare (pe tema „târgul de fete”, dar şi „târgul de sărutat”, ca manifestare a „prostituţiei sacre” premaritale), moartea, de la uciderea bătrânilor şi incinerare, la ritualurile creştine (a da de râpă, a băga în oală, a împietra mortul, a duce la cucuiata, a da pielea popii etc.).
Paralel, aveam să descopăr principii ale mecanismului de modificare a „enunţurilor aparţinând discursului repetat” (în continuare: EDR), pornind de la analiza locuţiunii „cât ai zice peşte”, care este rezultatul procesului de „detractio” faţă de un context iniţial bimembru („cât ai zice peşte, nu până l-ai prinde”, căci substantivul nu este unul din cele uşor de pronunţat), dar această preocupare se leagă preponderent de cercetarea avatarurilor discursului...
Şi, acum, despre discursul jurnalistic. Interesul pentru acest domeniu este rezultatul celei mai importante perioade din activitatea mea didactică, aceea de profesor la Departamentul de Jurnalistică şi ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza”, de la înfiinţarea acestuia, în 1997, şi, pornind de la cursurile de stilistică a vorbirii şi de retorică, reprezintă interpretarea acestor arte şi tehnici din optica de analiză a pragmaticii comunicării, dimensiune prin care se înscrie, aşadar, tot în preocupări de antropologie culturală. Pentru a defini limbajul publicistic, am reevaluat statutul stilurilor funcţionale ale limbii române, reducând, pe criterii esenţiale, numărul acestora la numai trei, din care două producătoare de discursuri / texte în afara unei situaţii date de comunicare, adică independent de prezenţa nemijlocită a unui interlocutor (stilul tehnico-ştiinţific şi cel beletristic) şi un al treilea, al „comunicării publice şi private”, de interacţiune directă între emiţător şi receptor. Am pornit, aşadar, de la criterii socioculturale primare privind interacţiunea comunicativă umană, punând la bază limbajul privat, al conversaţiei, teren preferenţial al faticităţii malinowskiene, ca manifestare a funcţiei de apel, nivel dezvoltat, apoi, în limbajul public al informaţiei (ajuns la formulele mass-mediei) şi al autorităţii instituţionalizate (religios, juridico-administrativ, politic, didactic). Mutaţia de interes o reprezintă reorientarea de la stilistica limbii literare (având ca obiect de studiu dezvoltări culturale, stilul beletristic şi pe cel ştiinţific, în principal), spre aceea a limbajului, a vorbirii, care a dispus de miezul tuturor stilurilor şi limbajelor funcţionale din limba „exemplară” de mai târziu.
– În opinia mea, dumneavoastră reprezentaţi tipul cercetătorului creator (destul de rar întâlnit, de altfel), aşa cum l-a definit Eugeniu Coşeriu, care deosebea între „cercetătorul minor de tip academic”, ce nu are o filosofie proprie şi nici principii explicite, limitându-se la aplicarea celor mai elementare aspecte ale disciplinei pe care o cultivă, şi cercetătorul creator, „care manifestă totdeauna o independenţă fermă de gândire” (vezi Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, Chişinău, 2000, p. 57). Cărţile dumneavoastră aduc un aer proaspăt, o nouă perspectivă asupra obiectului investigat, luminându-l din alte unghiuri. Sunteţi în permanenţă preocupat să faceţi ordine, să stabiliţi principii, să cuprindeţi materialul, eterogen şi bogat, în clasificări riguroase, fără rest. Este o predispoziţie nativă sau o deprindere? Aţi avut maeştri în această privinţă?
– Sigur, mă simt măgulit de această „încadrare” ca specialist, ba, mai mult, chiar mă regăsesc în câteva aspecte pe care fostul meu student şi doctorand Cristinel Munteanu le deduce din caracterizările coşeriene. În primul rând, spiritul de ordine, rezultat al lecturii concentrate spre înţelegere: ce spune într-adevăr cutare autor, ce este (din câte îmi dau seama) original din ce spune, cum se împacă (ori nu se împacă, iar adesea este mai interesant când nu se împacă!) cu ceea ce au spus alţii, ce implicaţii au concluziile pe care le pot trage. Am deprins asta, mai întâi, de la profesori (unii foarte buni, exigenţi şi aplicaţi), de logică, psihologie şi de metodica predării a diferite obiecte, de la şcoala Pedagogică de la şendriceni (Dorohoi), absolvită (tot ca şef de promoţie!) în 1954, unde i-am avut drept colegi (în clase apropiate sau chiar de clasă), dintre marii specialişti în domeniul umanist, pe istoricii Al. Zub, membru al Academiei Române, un filosof al domeniului, şi pe Ion Caproşu, reputat medievist şi devotat istoric al Iaşilor. Dar mai este ceva: după „deblocarea” tatălui meu, cât mai aveam pământul nostru (şi pădurea noastră), în vacanţele de elev, muncind împreună cu verişori de-ai mei, ţărani adevăraţi, mai „prindeam” prăşitul de-al doilea, seceratul, treieratul şi „perinitul” (întoarcerea, cu plugul, a miriştii); or, la asemenea operaţii, totul este perfect logic şi cere deplină ordine (nu poţi să te faci de râsul lumii, lăsând „greşuri” în arătură, după cum nu poţi încărca aiurea un car de snopi sau de lemne şi să le pierzi pe drum!). Ca şi în contabilitate, ocupaţie (în civilia, forţată) a tatălui meu, pe care îl însoţeam, în vacanţele de student, la întocmirea inventarelor periodice pe la magazine săteşti (pentru a câştiga şi eu bani de-o haină sau de-o pereche de pantofi). Iar mama era întruchiparea principiului că reuşita înseamnă stăruinţă (îmi amintesc că, prin clasa a II-a, calm, dar neabătut, mi-a rupt de trei ori foile din caietul în care scriam o lecţie despre câţi ani a domnit, câte războaie victorioase a purtat şi câte biserici şi mânăstiri a zidit ştefan cel Mare – până i s-a părut că scrisul meu arăta mulţumitor!). şi o împătimită a exactităţii şi a nuanţelor: aproape orice putea fi „o idee” mai aşa sau mai altfel! Cam astfel era atunci concepută existenţa şi astfel părinţii mei au crescut, cu mijloace modeste, până la absolvirea unor facultăţi, patru copii de vârste apropiate (este drept, mereu „bursieri”).
– Aveţi, mereu, o abordare originală a domeniilor şi temelor tratate...
– „Prospeţimea” vine, cred, dinspre imaginaţie (profesională!) şi dinspre spiritul critic. Câteva exemple. S-a instituit preconcepţia că atlasele lingvistice sunt o sursă pentru cercetări oarecum exclusiv de arheologie a limbii, cu raportare cel mult la variaţia diatopică, devenită (aproape) obsedantă areologie (după o expresie ironică a lui Jean Séguy). Însă nu aşa gândea Puşcariu, şi nici Iordan, căruia îi datorăm o formulare clasică de regândire a mentalităţii (datând din 1941!): „Atlasul lingvistic ne introduce oarecum în laboratorul graiului viu, punându-ne în situaţia de a asista la munca grea şi obositoare a limbajului omenesc” (sublinierea îmi aparţine). şi, atunci, pornind şi de la însemnările din jurnalele de anchetă ale lui Sever Pop şi Emil Petrovici, despre împrejurările în care au cules materialele, despre reacţiile şi comentariile subiecţilor din timpul chestionării, am folosit, pentru prima dată, volumele din ALR I şi ALR II (inclusiv cele din seria nouă) pentru o cercetare de proiecţie socio- şi psiholingvistică, urmărind inovaţia, în teza de doctorat, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului (publicată în 1978). În plus, ţinând seama şi de puncte de vedere din bibliografia de specialitate franceză (P. Gardette, P. Nauton, J. Séguy), germană (Arno Ruoff, care a criticat ironic Chestionarul Wenker, şi Peter Wagener), italiană (Manlio Cortelazzo, Corrado Grassi) şi spaniolă-catalană (Manuel Alvar, Antoni Griera) şi luându-i drept colaboratori pe foştii mei studenţi, cei care m-au însoţit în anchetele pentru sudul Moldovei (Doina Hreapcă şi Ion Horia Bîrleanu), am încercat o sinteză de reevaluare a însăşi cercetării graiurilor pe bază de chestionar: în acest caz nu este vorba de o simplă prelevare de material (ca în cazul botanistului sau al geologului); rezultatele trebuie descifrate din perspectiva situaţiei speciale de comunicare pe care o reprezintă ancheta: informatorul are o biografie, un temperament, un anumit grad de receptivitate, aşadar nu este o simplă maşină atemporală de vorbit dialectal, ci un partener care se „confruntă” cu anchetatorul în funcţie de un veritabil „contract de comunicare” (monografia Ancheta dialectală ca formă de comunicare, 1997). Am anunţat această orientare polemică faţă de imobilismul în ceea ce priveşte considerarea materialelor de pe hărţile lingvistice prin însuşi motto-ul la carte, o frază a lui Voltaire, din candide ou l’optimisme, ce persiflează „teoria armoniei prestabilite” a lui Leibniz („Remarquez bien que les nez ont été faits pour porter des lunettes, aussi avons-nous des lunettes; les jambes sont visibilement instituées pour être chausées, et nous avons des chausses; les pierres ont été formées pour être taillées, et pour en faire des châteaux, aussi monseigneur a un très beaux château; ... par conséquent, ceux qui ont avancé que tout est bien ont dit une sottise; il fallait dire que tout est au mieux”).
Aş vrea să adaug, în ordinea de idei a valorificării potenţialului interpretativ al hărţilor unui atlas lingvistic (ţinând seama de elementele la care m-am referit imediat anterior) că, după ralierea la viziunea unor dialectologi contemporani (francezi în primul rând) în acest domeniu, proiectând volumul al III-lea din NALR. Moldova şi Bucovina, realizat prin redactare asistată de calculator (o premieră naţională, pentru care provocarea imediată a fost Atlante linguistico italiano, volumele apărute începând din 1995, sub îngrijirea lui L. Massobrio şi G. Ronco), dar mai ales varianta electronică a acestui volum, al III-lea, am avut în vedere, în colaborare cu cercetători de la Institutul de Informatică Teoretică de la Filiala Iaşi a Academiei, crearea de programe pe baza cărora lucrarea să avanseze într-adevăr de la statutul de simplă bancă de date la acela de material organizat informaţional cu deschidere interdisciplinară, cu referire la variaţia diastratică şi diafazică, pentru a cunoaşte vorbirea, reflectarea celor mai interesante aspecte ale procesului comunicării (un efect ar putea fi şi scoaterea dialectologiei şi a cartografiei lingvistice din conul de umbră în care se află).
Dat fiind faptul că la alte idei de schimbare în domeniile cercetate (elementele autohtone, expresiile idiomatice) m-am referit anterior, vreau, în sfârşit, să mă opresc puţin la modele, la „maeştri”. Pornesc de la câteva cărţi, adevărate „lecţii de gândire” pentru mine: Puşcariu, Limba română, I. Privire generală (în anii studenţiei era la „fondul S” şi am citit-o abia după ce am devenit cercetător la Institut), sau Vendryes, Le langage. Introduction linguistique à l’histoire; au mai fost şi operele lui Ovid Densusianu şi Iorgu Iordan, sau La Dialectologie. Aperçu historique et méthodes d’enquêtes linguistiques, a lui Sever Pop, şi Der Sprachatlas als Forschungsinstrument, a lui Karl Jaberg şi Jakob Jud. Iar, apoi, fireşte, Coşeriu, scrierile, dintr-o altă optică, despre (un alt fel de) dialectologie sau socio- şi etnolingvistică, despre geografia lingvistică (cele editate în volumul Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 1994). Fireşte, m-am referit mai întâi la lecturile de informare generală, dar au fost cărţi citite cu uimire şi plăcere şi la care revin cu aceleaşi trăiri (Puşcariu, Vendryes); apoi au urmat cele de formare profesională propriu-zisă, în funcţie de temele la care lucram şi în funcţie de posibilităţile de dezvoltare pe care (credeam că) mi le descoperisem sau îmi erau recunoscute (Densusianu, Pop, Jud şi Jaberg; acesta din urmă m-a atras şi printr-o deosebit de interesantă introducere în domeniu, Aspects géographiques du langage).
– Ce au reprezentat, din acest punct de vedere, contactele cu Eugeniu Coşeriu?
Am avut şansa, obţinând, în 1975, o bursă DAAD, şi cu recomandarea Magistrului Eugeniu Coşeriu, să-i audiez, la Tübingen, un număr de cursuri de romanistică (trata, atunci, istoria limbii portugheze) şi de teoria limbii, am avut privilegiul de a mă fi bucurat de încrederea şi de a mă fi acceptat în preajma sa în mod repetat, în special începând din 1990, la numeroase manifestări ştiinţifice, din străinătate (München, 1993, Barcelona, 1994), din România, de la Bălţi şi Chişinău, mi-a orientat proiectarea volumului Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică şi am o bogată corespondenţă şi în legătură cu editarea unui alt volum, la care mă voi referi în continuare. îmi sunt de neuitat zilele petrecute în compania sa, împreună cu alţi lingvişti, din mai multe ţări, în adevăratul „turneu” ştiinţific din mai 2001, pe traseul Bălţi, Mihăileni, Chişinău, Galaţi, ultimul oraş fiind şi gazda ceremoniei de acordare a titlului de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii „Dunărea de jos”.
Să-mi fie permis să amintesc două aprecieri de care m-am bucurat enorm (în pofida vârstei, destul de înaintate, la care le-am primit, dar faţă de un astfel de Profesor te simţeai mereu ca un elev ce-şi aşteaptă nota!): după ce a citit, într-o noapte, la Tübingen, Expresii româneşti, m-a gratulat (am martori!) prin cuvintele „frumoasă carte ai scris!” (ca semn de preţuire, mi-a sugerat, fireşte, mai multe completări şi corectări, de care am ţinut seama în ediţia a doua a dicţionarului, aducându-i, şi în Prefaţă, îndatorate mulţumiri). Când, la „Colocviile filologice gălăţene”, ediţia din octombrie 2001, ce i-a fost dedicată, am prezentat o primă comunicare având ca obiect modificarea enunţului aparţinând discursului repetat din perspectiva „quadripartita ratio”, prin care am stabilit că, în ciuda multitudinii de variante la care se ajunge prin cultura, îndemânarea şi fantezia vorbitorilor, a scriitorilor şi gazetarilor, toate acestea pot fi ordonate şi analizate după regulile lui Quintilian, la discuţii, subliniind esenţialul abordării, Magistrul m-a felicitat: „Domnule Dumistrăcel, ne-ai copleşit!” (în tezele doctoranzilor săi acest aspect privind modificarea EDR nu a fost luat în consideraţie).
Cred însă că, mai presus de toate, am învăţat o lecţie de bază de la maestrul E. Coşeriu: cercetarea trebuie să fie critică, recuperatoare şi integratoare; dacă n-am aflat lecţia chiar de la început, am încercat măcar să mă regăsesc într-o astfel de evaluare şi, după aceea, m-am condus după ea. Şi, mai ales, am ţinut s-o transmit, împreună cu „principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii”, studenţilor şi doctoranzilor mei, cu speranţa că vor şti să le folosească (speranţă devenită deja, în unele cazuri, certitudine).
– Că tot veni vorba de maeştri, Dumneavoastră, în calitate de îndrumător de doctorate şi apreciat profesor universitar, aţi pus la Iaşi bazele unei şcoli de orientare coşeriană, preocupată de analiza discursului repetat. V-aş ruga să o caracterizaţi.
– Iată o problemă destul de complicată! o „şcoală” propriu-zisă înseamnă, de obicei, şi posibilitatea de a lucra mai mult timp, zi de zi, cu „elevii”, de a avea certitudinea că ei îţi vor urma „lecţiile”, iar eu nu m-am prea bucurat de aşa ceva: la Litere, la Iaşi, am ţinut şi ţin cursuri doar pasager, chiar în cadrul actualei „şcoli doctorale”; ca profesor la Jurnalistică, cursurile mele sunt de „pregătire fundamentală”, specializarea studenţilor fiind însă în alte direcţii, iar ca cercetător la Academie mă ocup preponderent de geografie lingvistică (un domeniu de cercetare cu din ce în ce mai puţini adepţi). Aşadar, în nici una din aceste situaţii profesionale nu m-am putut concentra pe frumuseţea analizei, extinse, a „discursului repetat”. Am făcut-o însă la Universităţile de la Galaţi (1997 – 2001) şi de la Bacău (2004 – 2005), de unde s-au „recrutat” şi unii dintre doctoranzii mei (nu puţini!) cu teze pe tema respectivă.
Am avut şi satisfacţia de a îndruma (şi urmări) aplicarea unor alte aspecte ale teoriei coşeriene, în ceea ce priveşte „norma” lingvistică şi „terminologiile”, în teza Teodorei Irinescu (Iaşi), Normă şi abatere de la normă în terminologia juridică penală şi civilă, respectiv sociolingvistica, dar şi problematica aşa-zisei „limbi moldoveneşti”, în teza de doctorat a unei mai tinere colege de la Universitatea de Stat din Izmail, Polina Kiseolar, Statutul sociolingvistic al graiurilor moldoveneşti din regiunea Odesa (Ucraina), cu interesante constatări privind manifestarea, în condiţii de bilingvism, a variaţiei diastratice şi diafazice.
În sfera cea mai largă de investigare a conceptului de „discurs repetat”, se plasează tezele având ca principal obiect de studiu sau ca parte componentă a tratării frazeologia românească, mai întâi din perspectivă contrastivă, prilej pentru a urmări exprimarea (din optică etnolingvistică) a diferite mentalităţi: Gina Măciucă (Suceava), Valori stilistice şi semantice ale verbului în limbile germană, engleză şi română. Consonanţe şi disonanţe, Casia Zaharia (Iaşi), Semantica expresiilor idiomatice în procesul comunicării. Studiu comparativ (frazeologie română şi germană).
În cele mai multe cazuri însă, proiectând o temă generală „Tehnica liberă a discursului şi discursul repetat”, am urmărit în mod special utilizarea EDR, cu intenţii de performanţă discursivă, în formă „canonică” sau restructurată, după regula „quadripartita ratio”, în domenii ale persuasiunii şi manipulării, de la publicistică (ştefana-Oana Ciortea-Neamţiu, Timişoara, Funcţiile discursului în stilul publicistic, o abordare preponderent teoretică; Constantin Mărcuşan, Braşov, „Limba de lemn” în mass-media românească actuală: abuzându-se de EDR, acesta se transformă în simplu clişeu, în kitsch), la publicitate (Brânduşa Amălăncei, Bacău, Retorica şi pragmatica discursului publicitar, de respingere a exegezelor encomiastice la adresa virtuozităţii tehnice a „publicitarilor”), sau ca singulară modalitate de contestaţie, mai mult sau mai puţin gravă sau numai ludică, în planul vieţii spirituale (Monica Bilaucă, Suceava, Termeni referitori la cult în frazeologia românească. Reflexe în textul jurnalistic şi în discursul public).
Printre cele mai „coşeriene” subiecte de teză îl consider, mai întâi, pe cel abordat (şi rezolvat) de Cristinel Munteanu (Galaţi), Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, temă de profundă înţelegere a ansamblului viziunii Magistrului şi de implicare a acesteia pentru analiza, in vivo, a variaţiei de expresie. Îmi face plăcere să adaug faptul că dl Munteanu nu a dat aici curs pentru prima dată sugestiei Magistrului Eugen Coşeriu de a fi studiat „el discurso repetido”; a mai făcut-o, într-o lucrare de seminar, ocupându-se de „wellerisme” şi, într-un studiu temeinic, disertaţia de masterand, în care a analizat folosirea, în texte de exegeză literară şi de eseistică, a dictonului latinesc, modificat după „figurile de construcţie” ale lui Quintilian. De altfel, el îmi este „elev” în sensul întreg al cuvântului: mi-a fost student, mi-a audiat cursurile ca masterand, şi-a pregătit doctoratul cu mine şi este un cercetător neliniştit, dotat şi productiv (cititorii se vor putea convinge de acestea, întrucât teza lui de doctorat a ieşit de sub tipar de curând; vreau să precizez că aceste afirmaţii le-aş fi făcut indiferent de persoana ce mi-ar fi pus întrebarea privitoare la doctoranzii mei!).
Un alt aspect tipic coşerian îl reprezintă analiza utilizării EDR în beletristică; mă refer la faptul că o doctorandă a Profesorului (cu o teză privind traducerea metalimbajului), Mioriţa Ulrich, a studiat de-acum celebra „wiederholte Rede” în romanul Berlin Alexanderplatz..., al lui Alfred Döblin. Aşadar, teza de doctorat a Ilenei Alexandrescu (tot de la Galaţi, şi ea elevă a mea), Discursul repetat, cod al literaturii postmoderne. Aplicaţie pe Levantul, de Mircea Cărtărescu, deja tipărită şi care demitizează pretinsa originalitate stilistică a diferitor curente „post-”, este şi ea, prin optica analizei, de orientare direct coşeriană. Tot aici aş plasa teza unei alte eleve gălăţence, Gina Necula, Reflectarea limbii de lemn în proza literară românească din deceniile al VI-lea şi al VII-lea [din secolul al XX-lea], cu preocuparea de a identifica, la unii scriitori ai epocii (Preda, Sorescu, Buzura), invitaţia la o receptare „ironico-parodică” a clişeului politic, dar şi a parimiei convocată stângaci didacticist, făcând „cu ochiul” unui cititor complice!
însfârşit, îmi pun mari speranţe într-o lucrare pe care Petronela Savin (Bacău) urmează să o finalizeze în curând, Frazeologia românească privitoare la alimentaţia omului, un domeniu lingvistic în care pot fi recunoscute urme sensibile de manifestare a animalităţii primordiale şi în care, ca rezultat, fantezia şi afectul au provocat cele mai puternice şi mai colorate expresii ale alterităţii negative. Am în curs de elaborare (cu statutul, în această fază, de… oponent al doctoranzilor!) şi alte teze care se circumscriu preocupărilor deja amintite, discursul public şi publicistica: discursul repetat în campaniile electorale (Ionel Iloae, Iaşi), clişeistica violenţei de limbaj (Amalia Popescu, Suceava), locul şi statutul EDR în presa românească în raport cu cea italiană (Harieta Topoliceanu, Iaşi).
Dat fiind faptul că la Institut colaborez cu foşti studenţi, dialectologi afirmaţi, dar mai ales că, şi prin tezele de doctorat amintite, s-a conturat o direcţie de cercetare a discursului repetat în raport cu tehnica liberă a discursului, îmi pot nuanţa scepticismul de la începutul răspunsului. Iar recunoaşterea „şcolii” aş putea-o descifra chiar şi din invitarea mea ca referent oficial în comisii de doctorat pentru susţinerea unor lucrări pe teme de frazeologie: de exemplu, teza de „habilitare” a prof. Gheorghe Colţun, la Universitatea de Stat din Chişinău, teze de doctorat conduse de prof. Lucia Wald, Valeria Guţu-Romalo şi Paul Miclău, la Universitatea Bucureşti, sau Elena Dragoş, la Universitatea „Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca. Aşadar, această „şcoală” a pornit de la Iaşi, însă „funcţionează” (ori poate să se extindă, prin adepţii câştigaţi pentru doctrina coşeriană) şi în alte locuri din ţară. şi poate că este mai bine aşa…
– Spunea undeva Coşeriu că magistrul este cel care nu-şi lasă discipolii să repete greşelile pe care el le-a comis. Dumneavoastră ce sfaturi aţi da acum cercetătorilor aflaţi la început de drum?
– Consider că este întrebarea cea mai grea şi abia mă încumet să răspund! Cred că fiecare face greşelile de care sunt răspunzătoare caracteristicile lui umane, stilul de viaţă, pregătirea şi capacitatea lui de muncă şi de integrare socioculturală. La ce i-ar putea servi cuiva, deosebit de mine, (re)cunoaşterea slăbiciunilor mele? Totuşi să încerc. Să tindă spre o destul de timpurie afirmare pe care o dă identificarea cu un anumit domeniu, cu o anumită preocupare, să se „împrăştie” (mai) cu măsură! (Dar eu, dacă aş lua-o de la început, ce aş face? Mi-aş putea pune frână păcatului curiozităţii şi al îndrăznelii de a încerca să înţeleg cât mai mult din mai multe?) Ar mai fi ceva: să nu neglijeze, ba chiar să ia foarte în serios puterea mediocrităţii fără speranţe, coalizată!
– Sunteţi un neobosit truditor, veşnic lucrând la câte ceva, fie că-i un curs pentru studenţi, un articol sau o comunicare, fie că-i o nouă carte. Ne puteţi dezvălui unele dintre proiectele care vă preocupă?
– Vreau (şi trebuie) să fiu circumspect (et pour cause!) cu planurile de viitor. Nu m-a părăsit gândul de a aduna în volume tematice studiile şi articolele consacrate elementelor autohtone din vocabularul limbii române, ca şi pe cele privind matricea stilistică a debutului lui Marin Preda... Dar mai importantă este, după Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică şi după volumul de Prelegeri şi conferinţe (apărut ca supliment la seria A, Lingvistică, a „Anuarului de lingvistică şi istorie literară”), o nouă antologie Coşeriu, proiectată şi aceasta sub îndrumarea Magistrului, Etimologie, semantică şi frazeologie românească din perspectivă romanică, cuprinzând articole şi studii traduse din limbile germană, franceză şi spaniolă, volum pentru realizarea căruia mi-am asigurat colaborarea unor foşti doctoranzi şi a unor colegi de la Institut (pentru comentariile de actualizare bibliografică, lexicologică şi lexicografică).
Ar putea fi şi altele, dacă mi-ar permite obligaţiile curente (dincolo de cele strict profesionale, de la Facultate şi de la Institut): analiza tezelor în curs de elaborare, activitatea în redacţia „Anuarului de lingvistică şi istorie literară”, referate şi comunicări cărora nu mă pot sustrage, articolele de la rubrici săptămânale, la diferite periodice, de comentarii şi de cultivare a limbii (ce constituie, într-un fel, aplicaţii de tip „laborator” pentru studenţii de la Jurnalistică), o sarcină căreia îi fac faţă, supus, dar şi cu plăcere, începând din 1997.
şi, în sfârşit, un secret: cea mai presantă, pentru mine, este scoaterea unui alt tiraj, revizuit, din Discursul repetat în textul jurnalistic...; varianta tipărită, din motive asupra cărora nu insist, a apărut fără un control tehnic final al textului, fără sumarul propriu-zis (analitic) şi fără indici!
– Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns la întrebări!
– Cu emoţie, eu ţin să aduc mulţumiri revistei Limba Română şi tuturor... „complicilor” ei, pentru bucuria ce mi-o fac sărbătorindu-mă cu binevoitoare deschidere sufletească şi caldă prietenie, chiar şi prin spaţiul acordat pentru aceste gânduri şi rememorări, ce reflectă un scurt (şi, de aceea, deloc uşor) examen al vieţii...
 
Pentru conformitate Cristinel MUNTEANU
 
 
Despre Stelian-Traian Dumistrăcel ar trebui spuse multe lucruri, toate frumoase şi adevărate. S-ar putea face distincţia (a distinge nu înseamnă a separa!) – pentru că unii îl cunosc doar într-una dintre ipostaze – între Profesorul (integru, competent, conferind siguranţă, excelent orator etc.), Cercetătorul (pasionat, original, captivant, riguros etc.) şi Omul Stelian Dumistrăcel (inteligent, comunicativ, carismatic etc.), laturi ce întregesc o personalitate rară. Seria calităţilor poate continua, dar mă opresc aici cu laudele (absolut meritate!), pentru că ştiu că elogiile îl stânjenesc, reacţie izvorâtă nu din modestie (Stelian Dumistrăcel are conştiinţa propriei valori şi, de altfel, modestia nu are ce căuta la un om de ştiinţă adevărat), cât, mai ales, dintr-un autentic bun simţ (este născut în judeţul Suceava, la Zvoriştea – „ce poartă-n nume sunetele” izvorului) specific nordului Moldovei, spaţiu recunoscut pentru faptul că „a născut oameni”. Nu am avut de gând să creionez un portret (de altminteri, cât se poate de obiectiv – trăsăturile enumerate pot fi constatate de oricine, or intersubiectivitatea este garanţia obiectivităţii), ci să evidenţiez câteva aspecte ce reies din interviul pe care, cu generozitate, la ceas aniversar, Stelian Dumistrăcel ni l-a acordat pentru paginile revistei Limba Română. În ceea ce mă priveşte (pe mine, C.M.), pot afirma despre Profesorul Stelian Dumistrăcel, mutatis mutandis, ceea ce declara, cu respect, G. Călinescu despre Ramiro Ortiz: „Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu”.
 
C. M.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog