Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

Portret aniversar

Mircea CIUBOTARU

Alte articole de
Mircea CIUBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Nu este nevoie de vreo altă adresă sau informaţie, pentru ca un lingvist ieşean sau străin de urbea noastră să-l găsească uşor pe profesorul Stelian Dumistrăcel. Se va împlini curând o jumătate de veac de când un tânăr (născut la 19 august 1937) absolvent al Facultăţii de Filologie începea (în toamna anului 1958) un lung şi rodnic periplu prin spaţiul nesfârşit al ştiinţelor limbii române, ca cercetător dialectolog la fostul Institut de Istorie şi Filologie din Iaşi. De 41 de ani, fără întrerupere, şi de peste 20 de ani în aceeaşi încăpere a Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide” din strada Codrescu nr. 2, un om cu vocaţie ştiinţifică şi cu darul (deloc banal) al comunicării poate fi contactat, până la ore târzii de noapte, spre satisfacţia dialogului şi folosul cunoaşterii. Glumeam (serios!) cândva, propunând o indemnizaţie dlui Dumistrăcel şi pentru serviciul de... pază a Institutului, adică pentru ceva similar cu slujba de paznic de far. Asociaţia nu era chiar nemotivată, fiindcă lumina aceea de la fereastră semnalizează, la propriu, dar şi figurat, o prezenţă continuă şi benefică în orizontul oceanului de ştiinţă umanistă.
Contribuţia dlui Stelian Dumistrăcel în lingvistica românească este uşor de evaluat, fiindcă urmele sunt adânci şi clare. Găsesc dominantele personalităţii ştiinţifice şi umane a cercetătorului şi profesorului sărbătorit în două coordonate esenţiale: recursul la faptele de vorbire, concrete, şi aşezarea lor în paradigme teoretice generalizatoare. Evoluţia preocupărilor sale nu indică o pendulare ocazională între două extreme, ci o căutare continuă a metodei adecvate de înţelegere, explicare şi valorificare a fenomenului lingvistic. Mi se pare că lucrarea definitorie pentru acest mod de cunoaştere este Ancheta dialectală ca formă de comunicare (1997), exemplară din multiple considerente.
Mai întâi, prin faptul însuşi al colaborării (cu Doina Hreapcă şi Ion Horia Bîrleanu, la acest op şi la alte câteva), ceea ce presupune cultivarea şi exersarea spiritului de echipă, inerent şi necesar în proiectul de anvergură naţională care este Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, din care au apărut un volum introductiv (1987), vol. I (1987), vol. II (1997), vol. III, un Prospect informatizat (2005), care constituie o premieră naţională, Texte dialectale, vol. I, partea 1 (1993), partea a 2-a (1995) şi vol. II, partea 1 (2002), la care Stelian Dumistrăcel este coautor, având merite importante în concepţia, organizarea şi realizarea lucrărilor.
Apoi modul de abordare a anchetei dialectale, o activitate laborioasă şi aridă, dacă este practicată fără vocaţie şi doar ca „metodă” şi „tehnică”, pune în evidenţă o calitate esenţială a cercetătorului cu o largă deschidere şi aplicaţie la ideile fertile ale lingvisticii coşeriene: depăşirea concepţiei mai vechi despre anchetă ca metodă de „prelevare” de material lingvistic care evidenţia doar o varietate diatopică a limbii şi doar competenţa idiomatică a vorbitorilor acelui dialect (sau grai). Din noua perspectivă integratoare a sociolingvisticii şi psiholingvisticii, ancheta dialectală trebuie să pună în valoare şi competenţa expresivă a subiecţilor, capacitatea lor de adecvare a vorbirii la toate circumstanţele şi relaţiile ce apar în cadrul special al convenţiei de colaborare cu anchetatorii lingvişti.
Beneficiind de privilegiul apropierii în anume împrejurări de magistrul de la Tübingen, Stelian Dumistrăcel este unul dintre puţinii lingvişti români care au merite în difuzarea (târzie!) la noi a operei lui Eugeniu Coşeriu. Ediţia din 1994 a culegerii de studii Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică este un moment de referinţă în procesul de recuperare a operei marelui lingvist, dar şi de conturare pregnantă a coşerianismului editorului. Cu această constatare, observ că evoluţia sa ştiinţifică din ultimele două decenii stă sub tutela evidentă a maestrului declarat, evocat adesea cu admiraţie şi urmat efectiv în câteva lucrări care au ca nucleu originar preocuparea pentru înţelegerea şi explicarea funcţionării limbii în procesul comunicării interumane. În acest sens, este relevant faptul că cercetătorul de vocaţie a devenit profesor începând din anul 1991, iar din 2001, ca titular la Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţe ale Comunicării de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s-a situat în centrul unei problematici de mare interes a lingvisticii actuale şi a putut să valorifice mai eficient şi latura socială şi sociabilă a personalităţii sale, inclusiv în relaţiile cu cei peste 20 de doctoranzi ai săi, îndrumaţi cu competenţă şi generozitate pe o direcţie care se înscrie în tradiţia critică a şcolii ieşene de lingvistică.
Două substanţiale volume, apărute recent şi la scurt interval, Limbajul jurnalistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionaleşiDiscursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media (2006), evidenţiază pregnant modul în care o mai veche preocupare pentru studiul frazeologiei, finalizată în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (1980) şi într-un dicţionar deExpresii româneşti. Biografii-motivaţii (1997), revăzut şi augmentat în a doua ediţie sub titlul Până-n pânzele albe. Expresii româneşti (2001), s-a dezvoltat cu raportare la ceea ce astăzi este cunoscut dreptconceptul coşerian de discurs repetat, îmbogăţit şi rafinat teoretic din perspectiva pragmaticii comunicării şi stilisticii funcţionale.
Dimensiunea modernă a concepţiei lingvistice a lui Stelian Dumistrăcel este certă, dar există în substanţa sa morală şi un filon tradiţionalist autentic şi valoros, datorat probabil obârşiei sale rurale. Preocuparea sa de o viaţă, ca dialectolog, pentru studiul limbii şi culturii populare, interesul marcat pentru vocabularul de substrat al limbii române, pentru civilizaţia tradiţională şi pentru destinul acesteia în epoca actuală şi în viitor (îngrijorare exprimată în Sate dispărute – sate ameninţate, 1995) constituie vectori de forţă, asemănători celor ce se regăsesc şi în „moldovenismul” universalului Eugeniu Coşeriu.
Pentru exprimarea lor deplină într-o operă, timpul trebuie să aibă mai multă răbdare. De aceea, îi urăm cercetătorului şi profesorului Stelian Dumistrăcel, la o aniversare neconvenţională, sănătate şi energie întru împlinirea unei vieţi dăruite studierii limbii materne.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog