„Défense et illustration”

O frumoasă apariţie editorială a Institutului European (Stelian Dumistrăcel, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, 2006) îţi lasă impresia, prin chiar titlul său, că era de mult aşteptată, că vine să răspundă unor nevoi pe care n-am mai fi reuşit să le contenim sau să le ascundem, mai ales dacă aparţinem vreunuia dintre domeniile în care se include lucrarea: lingvistică, stilistică, practică jurnalistică. Abia după ce citeşti cartea, impresia se confirmă, iar lectura se dezvăluie ca fundamentală.

Lucrarea reputatului cercetător şi profesor de la Universitatea din Iaşi nu vine pe un loc gol, dar se situează, încă de la început, pe aliniamentele deja existente de nume importante din lingvistică, din stilistică, din studiul comunicării publice sau din studiul jurnalismului, ca formă specială de comunicare publică. Coşerian declarat, Stelian Dumistrăcel raportează la construcţiile Magistrului de la Tübingen propriile sale viziuni asupra stilului funcţional pe care îl putem numi fără ezitare limbaj publicistic. Deja cunoscut pentru lucrări pe această temă, autorul va folosi – fără exces – autocitarea, evitând reluarea unor lecturi deja cunoscute şi propunând celor aflaţi la primele contacte cu tema şi alte lecturi, alte unghiuri, chiar asupra elementelor care ne îndreptăţesc să socotim limbajul publicistic ca unitar, deşi complex.

Este o carte, aşadar, care poziţionează obiectiv în lume profesiunea de jurnalist, prin demonstrarea ştiinţifică a existenţei unui limbaj jurnalistic specializat. Autorul convoacă, în sprijinul susţinerilor pe care le face, teorii incontestabile din punct de vedere ştiinţific: nu lipsesc, în afară de Eugeniu Coşeriu, Dumitru Irimia, David Randall, Rodica Zafiu, dar nici Paul Miclău, Dominique Maingueneau, Umberto Eco sau Solomon Marcus (şi lista autorilor de referinţă e mult mai lungă!).

Mai întâi, o sumară prezentare a structurii cărţii. O primă parte, intitulată în căutarea funcţiei relevante, impune ca idee a tratării „revenirea la fondatori”, în special prin reevaluarea conceptului „Phatic Communion”, aşa cum apare acesta la antropologul Bronislaw Malinowski (drept manifestare complexă, pe plan social, a interacţiunii lingvistice, ceea ce reprezintă, în fond, intenţia de a menţine sentimentul comunităţii, al solidarităţii) şi corelarea lui, apoi, cu funcţia de apel a limbajului, adică a semnului întrebuinţat într-un act lingvistic concret (determinată de Karl Bühler); aplicaţia pe limbajul publicistic subliniază, din această perspectivă, manifestarea pronunţatei atracţii spre feedback a mass-mediei. Partea a doua, „Faticitatea” în acţiune, cuprinde analize referitoare la prezenţa „enunţurilor aparţinând discursului repetat” în titlurile din presă (din optica unui aşa-numit „contract de comunicare” pe fond de empatie, seducţie şi incitare), urmărind destructurarea / restructurarea enunţurilor după regulile „figurilor de construcţie” formulate de Quintilian şi cunoscute sub numele de „quadripartita ratio” (adiectio, detractio, immutatio şi transmutatio) – pentru prima dată aplicate, de Stelian Dumistrăcel, la problemele frazeologiei. În sfârşit, cea de a treia parte, Limbajul publicistic din perspectiva contractului de comunicare. Radiografii, adună contribuţii ale autorului având ca principal obiect analiza unor greşeli (numite, eufemistic, „câteva categorii de fapte deviante”) dintre cele a căror pernicioasă stăruinţă poate fi constatată în exprimarea orală şi / sau scrisă a jurnaliştilor contemporani.

Aşa cum o spune în repetate rânduri, profesorul şi-a bazat construcţia Radiografiilor pe studierea unor cazuri concrete de utilizare a limbii române în publicistica actuală, folosite şi în practica didactică. Exemplele, în număr convingător de mare, au fost extrase şi cu sprijinul studenţilor şi au făcut adesea obiectul unor analize de seminar. Devine reconfortant să ştii că, prin practică academică, tinerii în formare află că profesiunea pentru care se pregătesc poate fi tratată şi altfel decât la nivel de simple opinii. Recursul la instrumentul solid al lingvisticii, raportarea la teorii de mult acceptate de comunitatea cercetătorilor în domeniul discursului public, întemeierea pe regulă sunt formele sub care se adresează Stelian Dumistrăcel cititorului său. Profesorul, care-l dublează întotdeauna pe cercetător, presară întreaga construcţie cu îndemnuri în sensul respectului pentru regulă, adresate cititorului. Dintre multele formulări, alegem s-o reproducem pe cea de la pagina 200: „Aşadar, profesioniştii discursului mass-media, dar şi militari cu grade sau simpli miniştri [...] ar trebui să-şi amintească faptul că nu doar scrierea, ci şi vorbirea are (ca să folosim termeni din epoca verb-scrib-reguletei – după titlul unei gramatici din jurul anului 1840) nişte regulaţii, care cer regulateţe; aşa, ca să ne înţelegem şi pentru a nu umfla, patetic, cuvintele”. Am ales cu bună ştiinţă acest exemplu, cu gândul de a face o remarcă şi cu privire la stilul cărţii: în spiritul pragmaticii lingvistice – despre importanţa căreia se discută pe larg, cu aplicaţie la stilul publicistic – şi deci cu o imagine adecvată despre publicul acestei cărţi – Stelian Dumistrăcel nu ezită să folosească tonuri şi registre marcate de umor, atât în selectarea şi comentarea exemplelor de erori, cât şi în adresarea directă către cititorul pe care-l consideră interesat de o astfel de lectură.

Şi, pentru că am revenit la chestiunea publicului cărţii, am putea spune că acesta ar putea fi împărţit în două categorii, după modalitatea poziţionării faţă de problematica tratată. Există un public – avizat! – de cercetători din domeniul lingvisticii, al stilurilor funcţionale, al comunicării publice, pentru care aceasta este o lectură extrem de interesantă, utilă şi binevenită, dar care, în funcţie de angajarea pe un domeniu sau altul de cercetare, pot să nu se simtă „obligaţi” să facă numaidecât din această lectură o prioritate. Există însă un alt public – studenţi la jurnalism şi comunicare, jurnalişti, manageri de instituţii media şi încă alte multe categorii, pentru care discursul public este ocupaţia de bază – care ar trebui să vadă în cartea Limbajul publicistic a profesorului Stelian Dumistrăcel o obligaţie încadrabilă la „priorităţi”, dacă nu chiar la „urgenţe”. Găsim la pagina 178: „Oare este de aşteptat ca rolul de a păstra modelul literar ce s-a cristalizat, pe îndelete, începând cu tipăriturile lui Coresi până la 1860, prin veriga «convenţiei» de la jumătatea secolului al XIX-lea dintre Heliade-Rădulescu şi scriitorii de la „Dacia literară”, să revină unui număr în descreştere de «iniţiaţi» din ţară [...]?”. Iar apoi, la pagina 180: „Intervenim, aşadar, pentru a-i pune în gardă pe cei care plătesc inutil reclamele difuzate la modul derizoriu, dar şi din convingerea că profesioniştii excentrici ai microfonului şi patronii lor nu sunt irecuperabili ori neinfluenţabili”.

Ar fi chiar interesant de aflat câţi manageri de instituţii media vor face din această lucrare o lectură obligatorie pentru angajaţii lor şi câţi vor ezita să-şi supună „echipa” la lecturi atât de... grele.

Spuneam că stilul face ca cititul acestei cărţi să se transforme într-o plăcere, dar nu trebuie să credem că o astfel de lucrare – care pleacă de la Quintilian, trece prin Patristică, ajunge pe la Kant, Bühler şi Jakobson, o lucrare în care etimologiile se dezvăluie cu raportare la slavistică, la latină sau la greaca veche şi în care cultura lingvistică actuală a românilor este discutată cu referire la influenţe din spaţiul francez, din cel german sau din cel englez – poate fi o lectură facilă. Este o carte importantă, interesantă, frumos scrisă, antrenantă, dar nu este chiar uşor de citit, nu este o lectură la care să te aşezi nepregătit. Ar fi greu de imaginat şi o lectură făcută în afara unor minime cunoştinţe despre funcţiile limbajului – construcţiile lui Bühler şi Jakobson stau la baza teoriilor dezvoltate pentru a susţine predominanţa funcţiei fatice drept caracteristică a limbajului publicistic –, despre teoria enunţării sau despre cea a contractului de comunicare. Apelul pe care cititorul este obligat să-l facă la „instrumente ajutătoare”, pe parcursul lecturii, nu trebuie să descurajeze: aşa se fac unele lecturi... Bucuria de la final este însă asigurată. De altfel, pentru iniţiaţi, bucuria poate fi dublă: o dată, la o primă lectură, fără pauza pe care o faci furat de plăcerea pe care ţi-o dă stilul cărţii şi frumuseţea construcţiei, în întregul său; a doua oară, când refaci lectura, cu ochi critic şi te simţi pe deplin satisfăcut de logica prezentării, de frumuseţea susţinerilor şi de vasta arie de cunoştinţe pe care se întemeiază demersul.

Este o carte scrisă şi cu măiestrie. Doar un maestru putea s-o scrie!

ARGUMENT

RESTITUTIO

ECOURI DIN TRECUT

MEMORIALISTICĂ

PRECURSORII DESPRE UNIRE

REÎNTREGIREA ȘI NOI

LECŢIILE ISTORIEI

SEMNAL

RECURS LA PATRIMONIU

PLEDOARII PENTRU CAUZA NOATRĂ

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

COŞERIANA

Precizări

AUTORI ÎN NR. CURENT

Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

„Défense et illustration”

Dan S. STOICA