Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Între cărţi

Alexandru LUNGU

Alte articole de
Alexandru LUNGU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Între cărţi
 
cărţile de apă
poartă frunza sortită
până dincolo de graniţa vremii
 
cărţile de foc
din tăciunele nestins zbucnesc
flăcări mistuind misterii
 
adâncul pământului
din rădăcini nevăzute alcătuie
cărţile afânate de taine
 
îngemănând lumina şi norii
cărţile de văzduh
freamătă marea trecere
 
unde ar fi să-şi afle locul
cartea pe care o scriu
în aceste clipe prelungi
de răstimp înclinat?
 
 
Geana târziului
 
5
În nopţile înalte
către solstiţiul iernii
prin geana târziului
văd steaua însângerată
bethelgeuse
sfârtecând umărul zeului
legendele învie necontenit
în rănile lor
se ascunde visătoria
 
zeul mi-e tot mai aproape
şi-i simt răsuflarea
în netimp cum mă soarbe
 
6
târzielnice ape
poartă gândul departe
până nu se mai vede
decât teama ce ne-mpresoară
 
rămasa ursitei
înalţă din preajmă
arborele vieţii-n vedenie
mireasma lui luminoasă
carele să-i fie semnul
în aşteptarea zăbavnică?
 
înserarea se duse
apele poartă în nevăzut
povara târziului
 
în faptul nopţii
se despleteşte steaua cea mare
 
sub coroana plinitului arbore
şapte îngeri de taină
joacă arşice
cu umbra oaselor noastre
 
 
Răstimp de litere
 
6
căzând în ochiul adânc
şi negru al cernelii
litera moare
 
un cimitir de litere
este sunetul fiecărui poem
 
până ce uitarea
se face munte fără glas
 
până ce apele se întorc
la izvoare
 
până ce zălogit
nemilos nemuririi
poetul moare
 
atunci se face iarăşi
ziua a şaptea
de visătoare odihnă
 
şi pretutindenea
se petrece pe neştiute
în nor dăruitor
trezind tăcerea
cu o ploaie de litere vii
 
 
Cuvintele şarpelui
 
şarpele cuvântător
are două coarne de lună
de-a stânga de-a dreapta
stelei izbăvitoare
pe care o poartă
în ţeastă
vine din nicăieri
şarpele aşteptării deschise
la miez de timp
pe firul nopţii năvalnice
 
noaptea niciodată rostită
tăcerii negre ostatecă
şarpele o face uitată
peste zăgazul căinţelor
 
luna muşcă pieziş
călcâiul misterului
şarpele şuieră darnic
cuvintele veşnice
 
 
Arici uitat
 
în marginea singurătăţii
tot mai adânc
se crapă de ziuă
de noapte se lasă
tot mai înalt
 
rotirea stelelor
nu mai arată
alaiul lin al licornilor
trecând pe calea lactee
 
nici un fir de nisip
prin strâmtoarea clepsidrelor
 
într-un arici uitat
ascunsă-i vremea
rătăcite orele
prin somnul orb
al unei ierni negândite
 
 
Întăinuirea trecerii
 
oase fumegânde aştern
ţărmul însingurării
 
cei duşi prisosesc
întăinuirea trecerii
semnele nedezlegate
 
în pândă zadarnică
se strâng stoluri cuvintele
jinduind amintirea
 
aripa neagră adie
neuitarea şi preajma
 
din nici o zare nici un cocor
nu se mai întoarce
în ocolul însingurării
 
 
Teama de cuvinte
 
Să nu-mi trimiteţi îngeri mai degrabă
încă o floare de foc din cele ce le-am strivit
între foile unei cărţi fără trup. Îmi rămâne
întotdeauna o rană de pâclă-n creştetul firii
 
Îndestulat sunt cu demoni pe care-i nutresc
cu teama acestor cuvinte. Şi cu fânul amar
cosit în amurguri fără rostuire de timp
pe câmpuri însângerate de melancolie
 
Uneori în lume sunt zori iar în mine
musteşte din adâncuri bezna cea dulce
pe care au păcătuit-o tainic strămoşii
 
Între munţii helveţi bate un vânt necruţat
de iertare şi de stinsă mânie. Nici un înger
n-ar şti să rupă farmecul negru al clipei
 
 
Râul de la marginea lumii
 
noaptea răscolită până-n oasele nopţilor
uitate dinainte de facere pierdute
dealungul şerpuitei melancolii
trecându-şi cărarea prin coastele mele
spre taina răpusă spre până unde
se sfârşeşte rostirea se deschide tăcerea
gura ei de leoaică-n valea iubirii
pe care stele curg minunându-se
ca un râu a cărui nevisare văzută
mă visează-ntr-o scaldă sălbatecă
de la marginea din urmă a lumii
până departe unde se rosteşte tăcerea
 
un înger ciclop stârnit dintr-o coastă
vestmântat în litera odinioară călcată
în aburul ei sângeriu dându-şi seama
de zarea prea puţină şi cleştele de aer
strânsori neiertătoare durerea ruinată
în fiecare noapte un os prăvălitor
la margine de lume osânde răsunând
până-n căderea pietrei şi somnul ei
de leoaică iubită-n valea tăcerii
pe care plutesc cetăţi părăsite
ca spaimele unor vase fantomă
la cârma cărora singură umbra
 
 
Piezişul din cenuşă
 
Arborii semeţi din preajma nevăzutelor hotare
statornicii visează şi-nfrunzesc poeţi târzii
foşnind străluminata tânguire. Şi care semn
în vis ar fi să le deschidă celălalt văzduh
şi mările de sus şi sorţii traşi din dedemult?
 
Eu stau pieziş acestor timpuri stinse
căror cu fapta şi cu gândul le-am hrănit
căderea şi cenuşa
 
Ar fi să se dezmiardă rodul din rostire
dar ceasul nu-i scris încă nici limanul
 
Arborii tresar
                poeţii mor
                                se tânguie lumina
 
Mereu rămas pe roata nevăzutelor hotare
am adăstat amintea şi-am priit cuvântul
spălând tăcerea de uitare şi de cumpeni
 
În semeţii adânci când nu e decât noapte
aud căderea frunzelor dintâi în vreme ce
în trunchiuri vechi amăgitoare seve
încheagă lemnul unei corăbii de pe urmă.
 
 
Litera reamintită
 
Plouă gălbui ca-n fotografiile vechi
parcă nearătându-se stropii de sus
 
Totul vine de pe gânduri. Văzduhul cojit
în urme adăstate de litera neamintită.
Şi creanga ruptă din coasta tăcerii şi
nourii din care durăm cetatea pierdută
 
Bună ziua
                ploaie lăuntrică
                                                bună seara
suntem una cu cerul răzvrătirii din care
se ţese uitarea. Dar am amintit totul
şi ce-ar mai fi de uitat în afară de pasul
tiptil şi adânc al ceasului celui din urmă?
 
Totul a venit şi ni s-a tras de pe gânduri
 
Să lăsăm rana din coastă să ne sângere
până dincolo de răzvrătire. Cerul uitării
în mireasma aspră din litera neamintită
 
 
Poveşti de cositor
 
poveşti de cositor
topite prin ghicire
vi le arăt sclipind
în fuga ferestrelor
 
cu ochi furiş
în vreme ce ghicirea
sună un ecou ciudat
priviţi poveşti de cositor
 
s-ar putea ca tot ce vă arăt
să nu fie decât oglinda pustie
a unei lumi
inexistente încă
 
 
Tresărirea florii
 
zborul păsării prin piatră
bate aripi în netimp
dăruind zădărnicia clipei
 
clopotul de apă
îşi caută
zvonirea resfirată
în vraiştea tăcerii
 
tresărirea florii muribunde
în cerul gurii
uitări târzii musteşte
 
 
În alt cuvânt
 
În duh şi-n trup până-n adâncul oaselor
tăcând asupra nesăbuitelor restrişti
cuvintele se spală de ruşine şi de spaimă
 
Ele-mi sunt matca din care vin mereu
păşind prin rătăciri şi căutând izbavă –
ele-mi ţes giulgiul şi-mi vor fi mormânt
la ceasul scris dar nevăzut ghicirii
Cuvintele-mi sunt capătul şi urma
când te rănesc şi le ridic în neprihană
de lumi vorbindu-ne şi rosturile lor
silind legendele să ne cuprindă iar
în marele deşert şi să se facă viaţă
 
Sleindu-mă de vise dincolo de patimi
în fiecare noapte dorm în alt cuvânt
 
 
 
Alexandru LUNGU s-a născut la Cetatea Albă, în 13 aprilie 1924. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Activitate medicală clinică în endocrinologie, bioritmologie şi biometeorologie (1948-1973). Practică medicina generală în Germania (1974-1989). Editor şi redactor, alături de Micaela Lungu, al caietului solstiţial de poezie şi desen Argo (1990-1999). Circa patruzeci de volume de versuri publicate de-a lungul anilor.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog