Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Un nou volum despre fenomenele limbii în mişcare

Vladimir ZAGAEVSCHI

Alte articole de
Vladimir ZAGAEVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Cartea Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise1 ni-l prezintă pe Eugeniu Coşeriu în plan mult mai larg, nu numai ca pe un mare teoretician şi filosof al limbajului, ci şi ca pe un bun cunoscător al faptelor concrete de limbă, adept convins al cercetării fenomenelor de limbă în mişcare, inclusiv ale celor de limbă română.
Cunoscând bine limbile clasice (greaca, latina), vorbind fluent în toate limbile romanice, în limbile engleză şi germană, în care şi-a scris şi lucrările ştiinţifice, operând în cunoştinţă de cauză cu faptele din dialectele limbilor romanice şi din dialectele româneşti sud-dunărene, stăpânind sistemul celorlalte limbi, în primul rând al celor slave şi balcanice, Eugeniu Coşeriu stabileşte numeroase concordanţe şi paralelisme între anumite fenomene lingvistice din limba română, pe de o parte, şi limbile italiană, spaniolă, cu dialectele lor, şi limba franceză veche2, pe de altă parte. Rezultatele acestor cercetări vin să spulbere interpretări şi soluţii propuse anterior de lingvişti, axaţi mai mult pe limba franceză modernă, considerată limbă romanică-tip, pe limbile slave sau balcanice, pe care nu totdeauna le stăpânesc în profunzime.
Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Academiei Române prin străduinţa şi sub îngrijirea lui Nicolae Saramandu, director adjunct al Institutului de Lingvistică „I. Iordan – Al. Rosetti”, profesor la Universitatea din Bucureşti.
Structura lucrării e următoarea: Cuvânt introductiv: Manuscrise coşeriene (p. 5-7), trei capitole: I. Limba română (texte manuscrise) (p. 9-66), II. Limba română – limbă romanică (p. 67-110), III. Alte contribuţii (p. 111-176), Adenda şi Faximile.
Vom trece peste capitolele II-III, întrucât ele includ studii şi articole ale Maestrului referitoare la limba română, cunoscute deja cititorului avizat, materialele fiind expuse în cadrul diverselor conferinţe şi prelegeri, ţinute de Eugeniu Coşeriu în diferite centre universitare şi academice din Ţară şi de la Chişinău, iar apoi publicate în culegeri şi reviste3.
Capitolul I, intitulat Limba română (texte manuscrise), unicul pe care ne propunem să-l prezentăm, ca pe ceva nou, necunoscut încă de către cititor, este divizat în patru subcapitole: Probleme generale, Fonetică, Morfosintaxă, Lexic (aceste titluri, dar şi titlurile paragrafelor din cadrul fiecărui subcapitol, au fost formulate de către editor).
Manuscrisele editate de Nicolae Saramandu reprezintă texte referitoare la limba română, însemnări ale profesorului Eugeniu Coşeriu, care semnalează cuvinte (regionale, învechite, unele considerate dispărute, dar care se mai întâlnesc în graiuri), sensuri, forme gramaticale, opoziţii existente între cuvinte şi forme (de ex.: a zice – a spune), construcţii (de ex.: pahar de apă – pahar cu apă) ş.a. Multe însemnări, la solicitarea editorului, au fost comentate de către autor, înregistrate pe bandă de magnetofon, apoi transcrise şi traduse simultan în limba română. Altele au fost expuse direct în limba română şi înregistrate pe bandă de magnetofon (de ex.: Fapte şi teorie şi Coincidenţe între română şi alte limbi).
O problemă de ordin general (subcapitolul Probleme generale) este legătura dintre Fapte şi teorie (p. 10-11), text expus direct pe bandă de magnetofon în limba română. Citându-l pe cunoscutul filosof german Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), Eugeniu Coşeriu susţinea şi el că „scientia, quo magis teorica, magis practica” („ştiinţa cu cât e mai teoretică, cu atât e mai practică”), adică cercetarea faptelor concrete de limbă, a limbii în mişcare, presupune cunoaşterea teoriei, iar faptele influenţează teoria. Cu alte cuvinte, între aspectul teoretic şi cel practic al cercetării trebuie să existe un raport dialectic. În acelaşi timp, de data aceasta, în comentariul Fapte şi teorie, Eugeniu Coşeriu dezaprobă interesul exagerat al lingviştilor [români] pentru teoriile şi pentru tehnica descrierii „care se face altundeva” în detrimentul cercetării faptelor imediate de limbă. S-a făcut „altundeva” gramatică generativă, gramatică structurală, teoria actelor limbajului, analiza discursului? – „Ia să facem şi noi” (E.C.), dar în aceste descrieri, analize ş.a., fără referiri la faptele concrete din limba română, „fie vorba între noi, se bate apă în piuă” (E. Coşeriu). Sunt nişte observaţii de principiu, spunem noi, pentru că goana după ceea ce-i la modă, venită de „altundeva”, continuă şi azi, şi nu numai în lingvistică. Ei, lingviştii, „cred că nu mai sunt moderni dacă nu fac asta”. „Eu nu spun să nu se facă. Să se facă, dar să se vadă şi restul”, conchide Eugeniu Coşeriu.
În manuscrisul comentat, intitulat Dialectele româneşti (p. 12), E. Coşeriu se referă la teza lui I. Coteanu, care susţine că între dialectele româneşti din nordul şi din sudul Dunării nu există nici o fază de comunitate şi, prin urmare, ele sunt limbi diferite4. După Coteanu, în Romania Orientală trebuie să recunoaştem existenţa a cinci limbi: româna, aromâna, meglenoromâna, istroromâna şi limba moldovenească. Eugeniu Coşeriu aduce argumente sigure întru combaterea acestei teze. Aşadar, dialectele româneşti au luat naştere literalmente prin diferenţierea românei comune, adică ele au la bază o limbă istorică, o limbă comună, care, la rândul ei, îşi are originea direct în limba latină populară. Nu se poate afirma acelaşi lucru despre celelalte limbi romanice, în mod special despre limba italiană, unde, susţine Maestrul, siciliana sau toscana, sau abruzzeza provin direct din latina vulgară, nu ca rezultat al diferenţierii italienei. Cu toate acestea, spunem că ele sunt dialecte ale limbii italiene. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi în cazul spaniolei. Elementele comune în dialectele româneşti sunt deosebit de numeroase, ceea ce nu se poate constata în dialectele limbii spaniole şi, cu atât mai mult, în dialectele limbii italiene.
Istoricii şi lingviştii români şi-au pus mereu întrebarea: de ce românii, nici cei din nord, nici cei de la sud de Dunăre, nu sunt menţionaţi, până în sec. X, de către scriitorii bizantini (Românii în izvoarele bizantine, p. 13). E. Coşeriu răspunde în felul următor: românii erau consideraţi şi ei romani, latini, atâta timp cât s-au aflat în componenţa Imperiului, care se considera latin. Diferenţierea începe abia după grecizarea totală a Imperiului de Răsărit.
În textul Coincidenţe între română şi alte limbi (p. 13-15), expus în limba română, şi într-un manuscris comentat Româna şi albaneza, slavisme, balcanisme (p. 15-16), Eugeniu Coşeriu se opreşte şi meditează asupra coincidenţelor dintre română şi alte limbi, insistând asupra analogiilor româno-albaneze sau albano-române. Aici suntem atenţionaţi să nu admitem constatări grăbite, întrucât unele coincidenţe pot fi universale. De exemplu, alba ca zăpada sau repede ca vântul se găsesc peste tot. Se întâlnesc fapte de limbă pe care le atestăm în mai multe limbi romanice, iar în albaneză ele ar fi putut nimeri din latină sau dintr-o limbă romanică. E cazul verbului a ajunge cu sensul „a fi suficient” sau a adjectivului des cu sensurile „épais” şi „fréquent”, care se găsesc în toate limbile romanice şi deci nu o putem considera o chestiune curioasă, comună cu albaneza. În acelaşi timp, menţionează E. Coşeriu, aceasta încă nu înseamnă că trebuie să ignorăm coincidenţele, ci trebuie să cântărim bine lucrurile, mereu să ne întoarcem la ele, să le confruntăm cu alte limbi, sub diferite aspecte şi în diferite contexte.
Un alt caz privind concordanţele dintre limbi ar fi existenţa verbelor reflexive în limba română, care sunt explicate prin influenţa slavă. O fi fiind ele multe şi din slavă, spune Maestrul, dar trebuie să le căutăm, mai întâi, în limbile romanice, căci, dacă nu pot fi atestate în franceza modernă, pe care lingviştii români o iau ca limbă romanică-tip, apoi le-am putea afla în alte limbi romanice sau în franceza veche, pe care, din nefericire, nu toţi lingviştii români le cunosc. Spaniola, spre exemplu, le are pe toate şi atunci trebuie să vedem dacă ele (verbele reflexive) nu pot veni din latină. Astfel, verbul a se teme ar putea veni din slavă, deşi îl găsim şi în spaniolă: mucho me temo.
Subcapitolul Probleme generale se încheie cu un text, intitulat de către editor Limba poetului – limba întregii naţiuni (p. 16), în care Eugeniu Coşeriu este preocupat de poezie, pe care Platon o considera subiectivitate absolută, lipsită de bunul comun, de ceva util şi de aceea vroia să-i excludă pe poeţi din republică. Dar, continuă Maestrul, Platon nu cunoştea şi nici nu putea să cunoască situaţia din Republica Moldova, din Basarabia, unde poeţii reprezintă conştiinţa naţiunii. Scriind poezii în apărarea limbii române, care este comoara întregii naţiuni şi care este ameninţată, ei se manifestă din plin ca reprezentanţi fideli ai naţiunii, ca luptători pentru o cauză a tuturor5.
Subcapitolul Fonetică inserează trei manuscrise, două din ele comentate de autor. În textul cu titlul Vocalismul lui român (p. 16-17) se pun în discuţie variantele fonetice ale etnonimului român. Român reprezintă o variantă analogică (apud romanus) sau este o variantă originară, ca şi rumân? Carlo Tagliavini susţine că român ar fi o formă nouă, refăcută. Desigur, o evoluţie normală a lui romanus din latină dă rumân (o protonic > u). Eugeniu Coşeriu însă ne atrage atenţia asupra unei forme român ca formă populară. În Moldova, într-o zonă mai la sud de Iaşi, observă savantul, forma populară român circulă cu sensul de „soţ” (bărbat): românul meu, spune soţia (femeia). Aceeaşi formă român, atestată şi în nordul Basarabiei, ar fi, după Coşeriu, o evoluţie normală, pentru că în dacoromână sunt cunoscute şi alte cazuri când o protonic din latină se păstrează, adică nu trece în u: mormânt, a dormi (< lat. monumentum, dormire) nu dau murmânt, a durmi, forme caracteristice pentru aromână. Apoi trebuie să mai ţinem cont de faptul că există şi atestări la autori / călători străini, la care se întâlnesc şi forme cu u: rumaneşte, rumeni, rumuńi, dar apar, şi chiar foarte des, forme cu o: şti romineşti (Francesco della Valle), romaneşte (1574, Lescalopier) etc.
Într-un mic text curiozitatea lui E. Coşeriu s-a oprit şi asupra trecerii, în evoluţie, a îmbinării vocalice la o. Se ştie că ună (lat. una), printr-o asimilare reciprocă, dă o, observând, în acelaşi timp, că şi locuitorii satului Ochiu Alb, vecin cu satul Mihăileni, se numesc ochiolbeni (p. 17).
Subcapitolul Morfosintaxă include mai multe însemnări ale savantului: 22 de texte manuscrise, unele din ele comentate de autor, altele necomentate. Vom consemna numai câteva.
Ne-au atras atenţia, mai întâi de toate, comentariile asupra neutrului în română şi asupra opoziţiei pahar de apă – pahar cu apă, faţă de care însuşi E. Coşeriu a manifestat un interes aparte: „Două lucruri pe care le am la inimă (la care ţin foarte mult) sunt: o lucrare asupra neutrului în română şi alta despre pahar de apă – pahar cu apă” (p. 20).
Referitor la neutrul în română (p. 20-21) E. Coşeriu porneşte de la un articol al lui Al. Graur6. Graur a observat că, foarte des, substantivele feminine, împrumutate din franceză (de ex.: tipul l’ alcôve), în română devin substantive neutre (alcov, -uri „pat”). Adică, substantivele care sunt feminine în franceză se adaptează în română la cele neutre (cu terminaţia consonantică, formă de masculin la singular). Al. Graur explică fenomenul dat prin influenţa rusă. Cu alte cuvinte, aceste substantive ar fi fost preluate printr-un intermediar rusesc, masculin, pentru că rusa, spune el, în mod normal, prezintă, în acest caz, forme cu terminaţie consonantică, forme de masculin la singular, nu de feminin. Eugeniu Coşeriu aduce argumente împotriva acestei teze. Mai întâi, Al. Graur n-a ţinut cont de faptul că în română situaţia e aceeaşi ca şi în rusă: toate substantivele cu terminaţie consonantică sunt de genul masculin, că tocmai în rusă substantivele feminine, şi nu puţine, se termină şi în consoană (consoană palatalizată): любовь „dragoste”, путь „cale”, „drum” [mai adăugăm noi: ночь „noapte”, рожь „secară”, тушь „tuş”, вещь „lucru”, „obiect” – Vl. Z.], pe când în română substantive feminine cu terminaţie consonantică nu se întâlnesc. În subsidiar, E. Coşeriu observă că Al. Graur, în cazul dat, intră în conflict chiar cu teza sa privind etimologia multiplă7, „care, în realitate, e corectă” (E.C.) şi care presupune, în asemenea cazuri, să luăm în consideraţie nu o singură limbă, nu o anumită limbă, ci mai multe limbi, un complex european. E. Coşeriu arată că toate aceste substantive, care în română nu sunt feminine, ca în franceză, ci neutre, ele nu sunt feminine nici în italiană, nici în germană. Altfel spus, există o formă, normală, conform căreia (în forma pronunţată, nu scrisă) s-au adaptat aceste cuvinte şi în română, şi în italiană, şi în germană, şi în alte limbi.
În problema pahar de apă – pahar cu apă (p. 26-28) punctul de plecare a fost chiar un articol al semnatarului acestor rânduri, publicat în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară8. Adept convins al îmbinării armonioase privind cercetările de ordin teoretic şi cele ale faptelor imediate de limbă (vezi supra Fapte şi teorie), Eugeniu Coşeriu a citit cu mare atenţie articolul nostru, făcând o analiză detaliată şi aducând exemple variate şi edificatoare. În articol făceam trimitere la Al. Graur9, care protestase faţă de tendinţa „logistică” a chelnerilor din Bucureşti de a spune pahar cu vin, nu pahar de vin, pentru că nu e logic, întrucât paharul e făcut din sticlă, nu din vin, iar ei (chelnerii) dau un pahar cu vin. În materialul faptic bogat, pe care l-am analizat şi pe care l-am excerptat din Texte dialectale publicate (supliment la ALM) şi din numeroase opere literare, aduceam exemple cu varianta pahar cu apă / vin (în loc de pahar de apă / vin), întâlnită uneori chiar la cei mai buni scriitori. S-ar putea întâmpla, spuneam noi, să apară, să existe anumite tendinţe în limbă, fie timide, incipiente, efemere poate, care ar propaga intenţia / dorinţa unora de a imita pe cineva care, chipurile, s-ar exprima mai logic, ar vorbi mai literar. Un exemplu proaspăt din mass-media ar putea să confirme cele spuse: „În piesele noastre nimic nu se întâmplă, vorbesc nişte oameni, povestesc istorii, văd un iepure, aud o maşină, beau o cană cu apă, vin, răsfoiesc o carte, citesc un ziar […]” (Dumitru Matcovschi, Neg şi deneg, în Literatura şi Arta, 4 iulie 2007, p. 7).
Profesorul Eugeniu Coşeriu nu admite existenţa variantelor facultative pahar de / cu apă / vin, susţinând, pe bună dreptate, că, în limba română, când e vorba de un recipient, care conţine ceva, există şi trebuie să existe o opoziţie clară: dacă e vorba de cantitate, de o „măsură”, atunci se foloseşte totdeauna numai de (un pahar de vin, o strachină de fructe); dacă e vorba de conţinut, atunci apare cu (un pahar cu apă, adică cu puţină apă). În acelaşi timp, Domnia sa nu pune la îndoială faptul că în vorbire pot să apară şi confuzii, dar afirmă că „la persoane care cunosc bine limba nu există nici o confuzie”. De aceea, „subiectul ar trebui să fie dezvoltat şi argumentarea să se facă şi cu alte exemple”, spune Maestrul, formulând şi titlul unui eventual articol: Pahar de vin – plosca cu vin roş10. Urmează ca noi să realizăm o cercetare (articol) cu titlul propus.
O altă temă de morfosintaxă, care a suscitat interesul profesorului de la Tübingen şi care ar putea fi cercetată în detalii, este (titlul) Diferenţierea la substantive (p. 19). Este vorba despre diferenţieri prin gen, de tipul: subiect – subiecte (neutru), dar: subiect – subiecţi (masc.), când e vorba de persoane; curent – curente (neutru, curente literare), dar: curent – curenţi (masc., curenţi marini) ş.a. sau diferenţieri în formele de plural (în cadrul aceluiaşi gen): raport – rapoarte (scrieri) şi raporturi (relaţii) etc.
Într-un text manuscris, intitulat Reducerea verbelor incoative, însoţit de un comentariu al autorului pe bandă de magnetofon, cu titlul editorului Reducerea şi diferenţierea formelor verbale (p. 23), sunt discutate verbe de conjugarea I, care se conjugă, unele cu sufixul formativ -ez: a forma – eu formez, el formează, altele fără -ez: a transforma – eu transform, el transformă. Uneori asemenea forme pot diferenţia sensuri (la pers. 1-3, 6, prezent indicativ): el manifestă „arată”, „exprimă” – el manifestează „ia parte la o manifestaţie”; el concură „contribuie, îşi aduce contribuţia” – el concurează „participă la concurs”. Comentariul se termină cu îndemnul: „Se poate da asta ca temă, pentru ca cineva să o cerceteze în amănunt”.
Lexicul, ca subcapitol, este cel mai voluminos, cuprinzând 40 de texte manuscrise în limbile română, germană, spaniolă, majoritatea fiind comentate de autor sau expuse direct în limba română pe bandă de magnetofon. Este şi cel mai bogat şi mai variat în interpretări, soluţionări, sugestii referitoare la cuvinte (dialectale, învechite, neînregistrate de dicţionare ş.a.), expresii, sensuri, etimologii, concordanţe (paralelisme) ale unor fenomene din limba română cu alte limbi romanice (în special, cu italiana, spaniola), referinţe la limbile clasice (greaca, latina). Comentariile, însemnările se caracterizează prin laconism, neîntrecând o jumătate de pagină sau chiar ocupând un singur rând. De exemplu: (1) La anul, deja latineşte: ad annum, cu sensul „in einem Jahr” [în anul următor] (p. 34); (2) Concordanţă cu spaniola: rom. poate că, sp. puede que (p. 36); (3) Pentru ochii din cap: sp. los ojos de la cara şi it. un occhio del ’capo (p. 36).
Vom prezenta un subiect, intitulat A zice – a spune (p. 39), care ne interesează în mod deosebit. Pe de o parte, verbele din titlu formează în limba română o opoziţie distinctă. Pe de altă parte, această opoziţie e pe cale de a se destrăma în detrimentul verbului a spune. Eugeniu Coşeriu arată că opoziţia a zice – a spune apare în limba veche şi se păstrează cu totul clară în Moldova (inclusiv în Basarabia – n.n., Vl. Z.), unde a zice nu se foloseşte pentru a spune. Condiţiile unei opoziţii clare sunt următoarele: a zice nu este urmat de nici un conţinut, ci numai de un citat (mi-a zis „măgar”; mi-a zis „prostule”), pe când a spune presupune transmiterea / implicarea unui conţinut (mi-a spus mama că…; mi-a spus următoarele…). Pericolul care duce la suprimarea acestei opoziţii, spune Coşeriu, vine din Transilvania, întâlnindu-se tot mai frecvent şi în vorbirea obişnuită a tinerilor. Imitaţia, surprinzătoare, uneori supărătoare11, adăugăm noi, a fost observată, în ultima vreme, şi la noi, aici în Basarabia. La radio, televiziune, în ziare, în vorbirea tinerilor, care fac sau care au făcut studii peste Prut, poţi întâlni tot mai des verbul a zice pentru a spune: vreau să zic că…; am vrut să zic că…; el mi-a zis că vom pleca…; mi s-a zis că… etc. Câteva exemple mai recente: „Putem zice că îl are şi astăzi în preajmă, deoarece se află mereu cuprins în valvârtejul activităţilor zilnice” (Literatura şi Arta, 19 iulie 2007, p. 7); „Vreau să zic că la Chişinău a apărut o revistă...” (Dumitru Crudu, radio „Vocea Basarabiei”, 5 august 2007). În încheiere, E. Coşeriu mai menţionează că tocmai a spune este, în română, termenul neutru care poate fi folosit în locul lui a zice, dar nu invers.
Un text mic, cu titlul A ameţi (p. 31), propune o interesantă explicaţie etimologică. E foarte probabil, susţine E. Coşeriu, că acest verb nu provine din lat. ammattire [v. DEX – Vl. Z.], ci este o formaţie latinească de la gr. *mestico „a se îmbăta”, „a îmbăta pe cineva” plus ad, adică admestico. Mai mult chiar. Sensul nu e derivat, ci originar. Dimpotrivă, sensul de bază, „ameţit” în general, nu este originar. E. Coşeriu nu acceptă părerea lui [I.I.] Rusu cum că acesta ar fi un cuvânt de substrat.
O altă etimologie interesantă: gălbiu, gălbui, evident, nu provin din galben (lat. galbinus) [v. DEX – Vl. Z.], ci direct din lat. galbus, după cum ne-o arată istroromâna prin forma gåbo „galben” (nu *gåbinu) (Gălbiu, gălbui, p. 33). Şi încă o însemnare etimologică, scurtă, dar edificatoare: pescos provine din lat. pĭscosus, şi nu este un derivat de la peşte, cum apare în DLR [Dicţionarul limbii române] (Pescos, p. 33).
De ce spunem miere de albine, şi nu doar miere? E. Coşeriu pune la îndoială explicaţia dată de I. Iordan, cum că determinativul de albine ar servi un fel de diferenţiere în raport cu pl. mere (sg. măr). Drept dovadă pot fi aduse formele dialectale ńere de alǵine (cu m > ń) şi merâ (pl. lit. mere, fructul), unde o confuzie nu e posibilă. Ne vin în ajutor, de asemenea, sintagmele similare, întâlnite în celelalte limbi romanice: sp. miel de abejas, port. miel de abellas (Miere de albine, p. 35).
O notă din patru rânduri tipărite, dar care ar fi o temă pentru un articol, pentru o teză de an / de licenţă, se referă la solidarităţi lexicale, adică cuvinte care apar numai în anumite sintagme: breaz – numai în legătură cu calul, ciump – numai în raport cu coada, ciut – cu referire la coarne, pintenog – numai cu privire la picioarele calului etc. (Solidarităţi lexicale, p. 41).
O altă notă vizează discuţia purtată între Al. Graur şi Rusu [Valeriu Rusu – Vl. Z.] cu privire la formula de adresare măi. Graur spune că măi nu se foloseşte cu referire la femei, pe când Rusu arată contrariul pe baza Atlasului lingvistic român12, dar nu şi pe baza operelor literare, observă Maestrul, căci măi apare la Creangă: Doamne, măi femeie; ia mai taci, măi femeie ş.a.m.d. (Măi femeie, p. 41). Aici Eugeniu Coşeriu, după cum bine se vede, printr-un singur exemplu, ne îndeamnă la cercetări de adâncime, nu de suprafaţă, cercetări în care fenomenele analizate să fie confruntate şi precizate, puse bine la punct cu materialele din operele scriitorilor, cei de ieri şi cei de azi, din diverse dicţionare şi numaidecât cu materialele din atlasele lingvistice, din textele dialectale, dar poate şi cu cele din operele cronicarilor.
O deosebită atenţie acordă Eugeniu Coşeriu cuvintelor regionale, cuvintelor învechite, neincluse în dicţionare, glosare, iar uneori considerate dispărute, inexistente. Se aduc exemple ca pravilă, bine cunoscut din istorie; arbănaş, bine cunoscut din literatură; butcă, habă „răstimp”, pizmător, întâlnite, cu totul normal, „la noi în sat” [la Mihăileni – n.n., Vl. Z.] (Termeni vechi, termeni regionali, p. 41).
Rămân în afara prezentării noastre, la subcapitolul Lexic, încă multe texte manuscrise comentate de autor, cum ar fi: Cuvinte latineşti dispărute sau înlocuite cu alte cuvinte (p. 30), Cuvinte latineşti păstrate numai în română (p. 31), Germanisme în română (p. 38), Concordanţe între dacoromână şi aromână (p. 42) ş.a., tot atât de interesante şi instructive, teme care ar putea fi dezvoltate, cercetate în amănunt, după cum ne îndeamnă nu o dată Eugeniu Coşeriu pe parcursul însemnărilor sale.
Capitolul I se încheie cu un manuscris, redactat în limba română şi intitulat Romano-slavica (p. 45-60), în care Eugeniu Coşeriu critică slavismul exagerat, orientare pe care o compară cu latinizarea exagerată de pe timpuri. „Astfel, dacă ceva nu s-a găsit în franceză, în franceza modernă, s-a atribuit imediat unei influenţe străine”. În mod special, sunt criticaţi Al. Graur şi Petar Skok, cu verbele reflexive, dar mai ales, Eugen Seidel, cu cele vreo sută şi ceva de corespondenţe, elemente sintactice slave în limba română, dovedind, pe parcursul mai multor pagini, că Seidel nu cunoaşte bine nici româna, nici limbile slave, nu cunoaşte nici limbile romanice. Eugeniu Coşeriu insistă asupra faptului că un cercetător care îşi propune să examineze problema influenţelor în sintaxa limbii române trebuie să cunoască româna, latina, limbile romanice, limbile slave şi limbile balcanice neslave, adăugând că „ceea ce îi caracterizează pe cercetători în această privinţă este, în general, necunoaşterea unui domeniu: ori nu ştiu bine româna, ori nu ştiu bine limbile romanice, ori nu le ştiu pe cele slave. Uneori ignoranţa a două dintre aceste domenii” (p. 46).
În concluzie, suntem convinşi că această carte, cu titlul Eugeniu Coşeriu. Limba română – limbă romanică, îngrijită şi editată de profesorul Nicolae Saramandu, va suscita un interes deosebit şi le va fi de un real folos cercetătorilor ştiinţifici, profesorilor de toate gradele, doctoranzilor, studenţilor. În carte vor găsi o informaţie bogată, variată şi selectă despre limba noastră cea română, ca limbă romanică, încadrată în contextul limbilor romanice. Cartea, în particular capitolul I cu textele manuscrise ale profesorului Eugeniu Coşeriu, le va sugera atâtea teme, care se cer a fi cercetate, atâtea idei spre o orientare liberă în fenomenele limbii române în mişcare, spre o cunoaştere a limbii în general, în cele din urmă, atâtea metode şi modalităţi de interpretare, în adâncime, de soluţionare corectă a faptelor de amănunt, a faptelor imediate ale limbii române, fără trimiteri pripite şi exagerate spre influenţe străine, în special spre influenţe ale limbilor slave.
 
Note
1 Eugeniu Coşeriu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise, Editate de Nicolae Saramandu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, 178 p. + Faximile – 16 p.
2 „Tipul limbii române este exact tipul limbilor romanice, în general, în afară de singura limbă care se îndepărtează de restul limbilor romanice şi care este limba franceză modernă, nu limba franceză mai veche, care ţinea de acelaşi tip ca şi toate celelalte limbi romanice” (Eugeniu Coşeriu, Limba română. Caracterizare tipologică. Limba română şi tipul lingvistic romanic, publicat în In memoriam Eugeniu Coşeriu. Extras din Fonetică şi Dialectologie, XX-XXI, 2001-2002, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 167).
3 Eugeniu Coşeriu, Limba română. Caracterizare genealogică şi areală, în In memoriam Eugeniu Coşeriu. Extras din Fonetică şi Dialectologie, XX-XXI, 2001-2002, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 143-165; Eugeniu Coşeriu, Limba Română. Caracterizare tipologică. Limba română şi tipul lingvistic romanic, ibidem, p. 165-182; Eugeniu Coşeriu, Latinitatea orientală, în Limba Română, Chişinău, IV, 1994, nr. 3 (15), p. 10-25; Eugeniu Coşeriu, Unitatea limbii române. Planuri şi criterii, în volumul Limba română şi varietăţile ei locale, EAR, Bucureşti, 1995, p . 11-19; Eugeniu Coşeriu, Unitate lingvistică – unitate naţională, în volumul Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, supliment al publicaţiei Anuar de lingvistică şi istorie literară, seria A. Lingvistica, Iaşi, XXXIII, 1992-1993, p. 181-189; Eugeniu Coşeriu, Tipologia limbilor romanice, ibidem, p. 119-144; Eugeniu Coşeriu, Balcanisme sau romanisme? Chestiuni metodologice privind aşa-numita „uniune lingvistică balcanică”, traducere din germană Balkanismen oder Romanismen? Methodisches zum sog. „Balkansprachbund”, publicat în vol. Fakten und Theorien Beiträge zur romanischen und allegemeinen Sprachwissenschaft (Festschrift für Helmut Stimm), Tübingen, 1982, p. 37-43.
4 Vezi: I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 114-116. Vezi şi: D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 70.
5 Discurs despre creaţia poeţilor români din Basarabia, rostit de către Eugeniu Coşeriu la Universitatea de Vest Timişoara, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa al acestei universităţi.
6 Articolul este republicat în: Al. Graur, Etimologii româneşti, EA R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 42-51, intitulat: Încă o dată despre substantivele neutre în româneşte.
7 Vezi: Al. Graur, Studii de lingvistică generală, EA R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 67-77; idem, Etimologii româneşti, EA R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 11-18.
8 Vladimir Zagaevschi, Construcţii prepoziţionale de tipul: pahar de / cu vin (pe baza materialelor ALM şi a operelor literare), în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară (Omagiu profesorului Eugeniu Coşeriu la 75 de ani), 1996, nr. 5, p. 112-117.
9 Vezi: Al. Graur, Tendinţe actuale ale limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 326-328; idem, Puţină gramatică, vol. II, EA R.S.R., Bucureşti, 1988, p. 7-9, 197-198, 235.
10 Ideea şi titlul articolului i-a fost sugerată de un exemplu edificator, depistat din folclor chiar de Domnia sa, unde Toma Alimoş îi oferă lui Manea „plosca cu vin roş” ca să bea şi el, în care ploscă mai era ceva vin, vorba fiind de conţinut, nu de cantitate.
11 „Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primejdioasă” (M. Kogălniceanu).
12 Valeriu Rusu, Formule de adresare în limba română (mă, măi), în Limba română, Bucureşti, 1959, nr. 1, p. 52-60.
13 Eugen Seidel, Elemente sintactice slave în limba română, EA R.P.R., Bucureşti, 1958, 189 p.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog