Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Cel mai mare scriitor

Giovanni PAPINI

Alte articole de
Giovanni PAPINI
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Cunosc de aproape treizeci de ani pe cel mai mare scriitor în viaţă, însă nu vreau să-l trădez mai mult decât este necesar, aşa că nu-i voi spune numele adevărat. Îl vom numi, ca să-i zicem cumva, Primasso.
Cine îl vede pe stradă şi nu ştie nimic despre el, îl socoteşte drept unul dintre acei contabili rătăcitori care închiriază două sau trei ore din ziua lor de muncă doritorilor ce nu au posibilitatea să angajeze un contabil permanent şi titrat. Cel care îl consideră astfel se înşală însă. Primasso se ocupă de afaceri, dar nu în felul acela, iar profesiunea lui secretă este cu totul alta.
Mulţi dintre voi îl veţi fi întâlnit, desigur, cu atât mai mult cu cât călătoreşte des. Este un bărbat abia cu puţin mai înalt decât un copil, cu o faţă mică de culoarea fildeşului, pe care mustăţile par o mică perie arcuită, iar ciocul seamănă cu o pensulă veche. Ochii însă pare a-i fi luat cu împrumut de la un troll, atât sunt de mobili, de pătrunzători şi de şireţi. Spune că are şaptezeci de ani, dar nu arată decât de vreo cincizeci. Trăieşte singur, într-o casă mare şi aerisită, însă aproape goală, în care am putut pătrunde, în tot timpul de când îl cunosc, abia de două sau de trei ori.
În afară de mine, nimeni nu cunoaşte adevărata lui existenţă de scriitor, fiindcă tuturor li se prezintă drept negustor. Nu este însă un negustor ca toţi ceilalţi. Nu vinde decât safire: întotdeauna are la el cinci sau şase, unul mai frumos decât altul, învelite într-o batistă de mătase neagră pe care o ţine în buzunar lângă un carneţel de jumătate de liră, suficient pentru întreaga lui administraţie. N-are nevoie de birouri, de magazii, de dosare pentru scrisori şi cu atât mai puţin de funcţionari: face totul singur şi duce cu el tot ce-i trebuie: marfă şi contabilitate. Prima dată când l-am întrebat cu ce se ocupă mi-a răspuns:
– Vând cer pietrificat.
Mi-a explicat apoi că alesese safirele pentru frumuseţea lor; acela a fost primul semn care m-a făcut să bănuiesc că el nu putea fi ceea ce dorea să pară. Am observat, de asemenea, că nu era un negustor obişnuit, întrucât după ce vindea un safir, nu se mai preocupa să vândă altele până nu cheltuia ceea ce câştigase. Mi-a mărturisit că două afaceri pe lună îi erau de-ajuns ca să trăiască, fiind singur pe lume şi neavând alte vicii decât acela de a cumpăra cărţi.
Tot întâlnindu-l prin librării şi pe lângă grămezile de cărţi vechi, am reuşit să ajungem la oarecare familiaritate, care mai apoi, după mulţi ani, s-a transformat încet-încet în prietenie. A început să vină seara târziu la mine acasă: fumam, discutam literatură, filosofie, mitologie şi beam mai multe ceşti de cafea. Mi-am dat repede seama că avea cunoştinţă despre orice şi că ştia multe, mai multe decât mine, despre scriitori şi despre arta lor. Pare, gândeam în sinea mea, unul din branşă. Nu m-am putut abţine să nu i-o spun. Şi, într-o seară, mi s-a destăinuit.
Am aflat astfel că încă de copil îşi propusese, cu sminteala gravă a acelei vârste, să facă totul pentru a deveni cel mai mare scriitor din lume, că de atunci muncise pentru acest ţel şi că niciodată nu renunţase la visul lui.
– Am reuşit, îmi spuse, dar vă rog să mă credeţi că n-a fost lucru uşor.
Şi cum îl priveam cu uluirea pe care fiecare şi-o închipuie, adăugă:
– Nu trebuie să vă miraţi atât. Geniul nu este un dar; ci o cucerire. Este suficient să ştii de la început unde doreşti să ajungi, să nu te cruţi şi să nu uiţi niciodată ce ţi-ai propus. Acel minimum de inteligenţă pe care fiecare dintre noi îl are din naştere este un mic capital ce poate fi făcut să rodească şi să se mărească după dorinţă. Şi când unul ca mine cunoaşte tot ceea ce au făcut până acum geniile cele mari, poate reuşi să le întreacă. Astăzi, de pe culmea pe care am ajuns, îl văd pe Homer ca pe o dună în mijlocul mării, pe Dante ca pe o movilă, pe Shakespeare ca pe un colnic, pe Goethe ca pe un mic munte artificial.
Ascunzându-mi uimirea, i-am adresat atunci întrebarea pe care fiecare dintre voi i-ar fi pus-o:
– Atunci de ce, dacă toate acestea sunt adevărate, n-aţi publicat nimic? De ce ţineţi ascunse operele dumneavoastră care ar putea să vă aducă glorie, patriei onoare şi tuturor bucurie?
– Dragă prietene, răspunse el, faimă poţi avea cât timp trăieşti, însă gloria este întotdeauna postumă. Oamenii nu-i înţeleg şi nu-i iubesc cu adevărat pe cei mai mari poeţi până nu-i ştiu în siguranţă înlăuntrul unui mormânt. În ce mă priveşte, am ales încă din prima clipă gloria, cea care durează, şi de aceea am hotărât să fiu un scriitor postum. Şi-apoi, pentru un artist care are simţul demnităţii şi al sacrului, multiplicarea exemplarelor prin tipărire este ceva asemănător prostituţiei. Eu vând pietre preţioase, care şi ele sunt foarte frumoase, însă nu m-aş hotărî niciodată să vând nestematele minţii mele.
– Şi n-aţi fost tentat niciodată s-o faceţi?
– O singură dată, la douăzeci de ani, într-un moment de slăbiciune ruşinoasă. Eram bolnav şi n-am putut refuza să-i dau o poezie unui prieten, astăzi dispărut, care voia să întemeieze o revistă. Erau, îmi amintesc, şase catrene, douăzeci şi patru de versuri, şi aş da douăzeci şi patru de ani din viaţa mea ca să nu fi căzut în acel păcat dezgustător. De fiecare dată când mă gândesc, mă chinuie remuşcarea. O jumătate de secol de tăcere absolută n-a fost de ajuns să-l ispăşească.
În altă seară mi-a explicat care era sistemul lui. A creat foarte multe opere, însă a urmat ad litteram preceptul lui Horaţiu, sigilând pentru nouă ani fiecare manuscris propriu. După trecerea termenului – ţine la zi un registru de scadenţe pentru creaţiile sale – deschide plicul şi citeşte din nou. Dacă opera continuă să-i placă, elaborează o a doua ediţie, bineînţeles scrisă de mâna, însă pe hârtie fină şi legată în mătase. După ce mai trec nouă ani, reciteşte cea de-a doua ediţie şi, dacă i se pare că merită, face o a treia, de această dată pe pergament de buna calitate şi legată în marochin. Cât despre operele care, după nouă ani, i se par nedemne de a supravieţui, le arde, însă nu aruncă cenuşa: o păstrează cu grijă în mai multe urne mici de piatră, care au gravat pe ele titlul operei. O dată mi Ie-a arătat şi am numărat şapte, dar atât de repede Ie-a ascuns la loc, încât n-am putut să desluşesc decât un titlu: Nebunul în libertate.
– Dumneavoastră cunoaşteţi, remarcă el, ce specie mizerabilă sunt criticii. Un măgar îl spală pe altul şi amândoi rag împotriva leului. Nu vreau să rămână opere de-ale mele care să le ofere chiar şi cel mai mic pretext de bârfă acestor prost-crescuţi. Şi-apoi, nu întotdeauna am scris cu scopul dezinteresat al purei capodopere. Uneori scriu din grijă pentru mine şi din prevedere.
Cum i-am mărturisit că nu înţelegeam, a exclamat:
– Prin urmare, nu ştiţi că, pentru anumiţi oameni, literatura reprezintă un expedient care-i ajută să nu ucidă sau să nu se sinucidă?
În ziua aceea mi s-a părut a fi înţeles secretul lui Primasso: un delicvent care reuşise să convertească în geniu delictele nefăptuite! Într-adevăr, întreaga lui fiinţă te făcea să te gândeşti mai degrabă la stăruinţa metodică decât la impulsul dezordonat al delicvenţei. Încet, încet, mi-a istorisit povestea vocaţiei sale. Încă de tânăr a ajuns ia concluzia că pentru a face o operă perfectă este nevoie de o limbă perfectă şi a căutat-o îndelung pe cea mai frumoasă, cea mai expresivă şi cea mai armonioasă. Nu s-a mulţumit însă numai să citească; pentru a fi sigur de rezultat, a dorit să le încerce pe toate, respectiv pe cele mai cunoscute. La început a scris un roman în franceză; apoi o viaţă a lui Caracalla în latină; un mic poem în engleză; câteva epigrame în greceşte; un dialog pedagogic în germană şi o comedie în castiliană. La sfârşit, după ce a încercat, experimentat şi comparat toate aceste limbi, s-a hotărât pentru italiană. Însă din mania aceea de tinereţe, care l-a făcut să piardă atâţia ani, i-a rămas obiceiul original de a prefera autorii care au scris într-o limbă ce le era străină.
– Atunci când doresc să citesc ceva în engleză, mi-a mărturisit el într-o zi, citesc câteva pagini din bătrânul Florio ori un roman al lui Ruffini. Dintre cărţile germane o aleg pe aceea a lui Chamisso, care se născuse în Champagne, şi nu-mi displace acel Wälsche Gast provenind de la un Tommasino del Cer-chiari di Cividale, care era poet la curtea lui Otto al IV-lea. Dintre poeziile franceze le prefer pe acelea ale lui Giovan Giorgio Alione di Asti şi frumoasa odă către Gautier a lui Swinburne. Citesc cu plăcere şi scrisorile lui Galiani şi pe acelea ale lui Grimm. Şi, ca să nu neglijez italiana, studiez uneori poeziile scrise în limba noastră de barcelonezii Gareth sau Caritao, pe cele ale lui Milton, ale lui Shelley sau ale lui Gilles Ménage, iar în ceea ce priveşte proza, jurnalul de călătorie scris în toscana populară de Montaigne. Un scriitor care scrie într-o limbă diferită de a sa are o anumită savoare a lui şi se revelă mai bine, chiar dacă n-o stăpâneşte la perfecţie.
Acasă la el are multe cărţi, dar mai ales incunabule şi colecţii de. ziare de toate felurile. Cea mai frumoasă bibliotecă, bine ferecată, adăposteşte operele proprii, adică manuscrisele sale. Am încercat de mai multe ori să iau în mână unul din ele, ca să citesc cel puţin câteva pagini din acele capodopere ale lui. N-a fost chip s-o fac. De fiecare dată când i-am cerut favoarea supremă, s-a înfuriat, s-a zbătut ca un demon jignit.
– Sunteţi mai tânăr decât mine, mi-a spus, şi, după ce voi muri, veţi putea să citiţi toate operele mele. În testamentul meu există dispoziţii în legătură cu publicarea operelor care îmi vor supravieţui.
Am reuşit să aflu numai unele titluri. Nu-i plac, m-a avertizat, titlurile excentrice, pretenţioase şi enigmatice: nu sunt cinstite. Un titlu trebuie să anunţe în maniera cea mai simplă conţinutul operei.
Îmi amintesc câteva: Povestea unei iubiri cu sfârşit fericit; Poveştile unor oameni fără pasiuni; Roman de aventuri italiene; Viaţa şi încoronarea poetului Baraballo; Călătorie înlăuntrul meu; Discurs asupra relelor produse de prietenie; Inventar liric al lunii septembrie. Însă, după cum mi-a spus, capodopera lui este Tragedia lui Alexandru cel Mare, urmată îndeaproape de un poem intitulat Ceruri noi şi pământ nou.
– A trebuit să fac câte puţin din fiecare, mi-a explicat, din cauza sărăciei incredibile a tuturor literaturilor. Eu sunt un om în genul lui Benjamin Disraeli: când doresc cu adevărat să citesc o carte frumoasă trebuie s-o scriu eu însumi.
Cum observase regretul meu pentru faptul de a nu putea citi nimic de-al său, într-o zi, pentru a mă consola, a scos din buzunar câteva file scrise de mână, prinse într-o frumoasă copertă de un roşu aprins.
– Aceasta, m-a anunţat grav, este o revistă pe care-o scot singur, într-un exemplar unic, la fiecare două luni. Şi este cea mai frumoasă revistă din lume.
I-am smuls-o din mână, sperând că voi găsi acolo ceva scris de el. Numele lui nu apărea la sumar, însă trebuie să recunosc că avea dreptate: era incontestabil cea mai frumoasă revistă din lume. În numărul acela, într-adevăr, exista un articol al lui Goethe, un studiu al lui Sainte-Beuve, o scrisoare a lui G. B. Vico, o poezie a lui Tasso, câteva fragmente din Epicur şi o recenzie semnată de Carlyle.
– Toţi colaboratori de mâna-ntâi, remarcă el, şi numai lucruri autentice, texte originale. Dacă-aţi şti ce trudă necesită alcătuirea unui număr ca acesta! Revistele de astăzi sunt atât de seci şi de plicticoase!
Şi Primasso, luându-şi înapoi manuscrisul, plecă sigur de sine, mişcându-şi corpul său mititel cu maiestatea cuvenită celui mai mare scriitor care trăieşte astăzi pe pământ.
 
În româneşte de Mihai BANCIU
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog