Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Câmpul etemic drac în limba română (I)

George RUSNAC

Alte articole de
George RUSNAC
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Înainte de a fixa parametrii etemici ai câmpului respectiv, am procedat la delimitarea, în primă analiză, din perspectiva etimologiei structurale, a unei presupuse zone indigene, care cuprinde următoarele unităţi lexicale: aghiuţă [DA – 1], bălţatul [Udr. – 2], benga [DA – 1], bâzdâganie [Udr. – 2], bodaia, bordea, carcandilă, chima-răului (necazului), chimiţă, cioarele, ciopca (cioplea), codea, cotea, coman, crăsnic, cuca [DA – 1], drăstul [Udr. – 2], dubeala [LR2 – 3], faraon, ghighiuţă, ghitcu, hipşâl, hâdache [DA – 1], micigăl, michiduţă, nichiduţă, micutel, micuţul, mititelul, modai, motârlău, mutu, naiba (naima), năpustul, năstrecea, năturlie, nichipercea, nodea, onanie, piha (paha, puha), pârlea, pârdalnicul, pocnetul, pogan, potcă, pustiul, sarsailă (sârsăilă), sarsan, scaloi, socea, sotea, sulea, şotcă, şotea, tichiuţă, târtan [DLR – 4], zăpârstea [Udr. – 2], zgâmbea [DLR – 4].
Când spunem din perspectiva etimologiei structurale, avem în vedere cele două legi cu care operăm consecvent în cercetările noastre: legea rotaţiei segmentelor de expresie şi legea schimbării sinestezice a sensurilor.
În lumina acestor legi, constatăm, la o analiză mai atentă, prin raportare metodică la sistemul lexical românesc, că liantul semantic primar (etemul de bază) care uneşte toţi termenii câmpului vizat e ideea de <mărunt>, transparentă în micutel, micuţul, mititelul, mai puţin evidentă în micigăl, michiduţă, nichiduţă, opacă în aghiuţă, ghighiuţă, chimiţă, cioarele, codea, nodea, bodaia, modai, potcă etc.
Semnificaţia primară respectivă e conjugată cu etemele: <netrebnicul>, <nesuferitul>, <pocitul>, <pocnetul> etc., toate purtând marca aprecierii populare negative faţă de acest personaj imaginar. În raport cu alte fiinţe fantastice, pozitive în mitologia românească, e posibilă şi o dezvoltare etemică polară a aceleiaşi matrice etemice, transformare explicabilă, dacă ne referim la legea schimbării sinestezice a sensului. Astfel, sensurile rom. ştimă „personaj din mitologia populară, imaginat de obicei ca o femeie frumoasă (şi bună), care protejează apele, pădurile, comorile etc.”; „epitet peiorativ pentru un om slab, urât, pocit”; „epitet pentru un copil mic şi neastâmpărat”; „noroc”; „presimţire”; „taină, secret”; „fluierătură” [DLR – 4] reclamă mai multe eteme: <fin, dichisit, plăcut>, <diform, pocit>, <nesuferit>, <pitit, ascuns>, <strident>, toate aflate în imediata vecinătate a etemului <mic, chircit>, fapt demonstrat şi de catena aloetică a radicalului -tim-: şteamăt „arătare, vedenie; „epitet pentru o fiinţă foarte slabă, epuizată de boală”; „rămăşiţă”; „ţipenie”; „pretext”; „sunet” [DLR – 4], ştiomb (şteamp) „par, stâlp”; „ţăruş”; „cumpănă la fântână”; „scurtătură, retevei”; „cotor de plantă rămas pe câmp după cosit sau după secerat” [DLR – 4 : <germ. Stampf, Stump>] (ipoteză dezminţită de numeroasele variante ale rom. şteamp: şteam, ştemp, ştemţ, ştiomp, ştiomb, ştimp etc. [DLR – 4]), şteap „băţ”; „scurtătură”; „cotor de plantă rămas pe cîmp după cosit sau după secerat, ţeapă”; „colţ de măsea”; „bucată mare (dintr-un aliment)” [DLR – 4: „<germ. Stab, scr. štap”, dar comp. variantele: stap, şteaf, ştep, ştap, ştip etc. – DLR – 4], a se cimpi „a se ghemui” [DA – 1, după A. Byhan, îl derivă din paleosl. *cepiti, ipoteză infirmată de aloetele tranşei radicale: cim-, gim-, tim-, ţim- etc. -cimţ (gimţ) „mijlocul trupului omenesc, talie” – DLR – 4 (etem: <subţiere>), a se timburi „a se dichisi”; „a se întinde”; „a se hârjoni”; „a (se) mototoli”; „a se murdări”; „a se tolăni” – DLR – 4: et. nec. (eteme: <a migăli>, <a se deşira>, <a se zbengui>, <a strivi>, <a păta>), ţimăr „copil care lucrează la stână” – DLR – 4: et. nec. (etem: <micuţ>)] etc.
Din seria aloetică a tranşei radicale în discuţie face parte, în pofida opiniei lui C. Lacea, şi chim – (chimă-răului [necazului], chimiţă, v. infra) [Lacea – 10, p. 778: „Greşită e şi părerea lui Pamfile care crede că chima şi ştima sunt unul şi acelaşi cuvânt...”].
Revenim la unităţile de la care am pornit, pentru a demonstra că fiecare în parte se integrează perfect în mozaicul diacronic al subansamblului dat.
Aghiuţă e explicat în toate dicţionarele româneşti ca „termen familiar şi glumeţ pentru drac” şi e extras din gr. agios „sfânt”. Raportare blasfemică, bazată doar pe apropierea formală de presupusul etimon. Dacă luăm în consideraţie şi conţinutul cuvântului, atunci mai judicioasă e apropierea de rom. haghiţe (hachiţe) „o bală de om”; „istericale, capricii, toane”; „ceartă, gâlceavă” [DA – 1: et.nec.] (indigen, eteme: <înţepătură, neplăcere, necaz>, <trăsnaie>, <stridenţă>; din aceeaşi serie: hâcă „necaz, neplăcere, supărare, scârbă”; „sfadă, ceartă”; „proces” [DA – 1], hâc „pici, ghibirdoc” [DA – 1], să se compare cu pică „necaz”, transparent la semnificaţia primară).
Bălţatul „dracul”; „porecla unui om care are semne de vărsat sau alte pete pe faţă” [Udr. – 2] a rezultat din confundarea verbului a se bălţi „a se clătina, a se îndoi sub o greutate” [Arvinte – 5] cu a (se)bălţa „a se îmbrăca în haine cuculori ţipătoare”; „a păta, a murdări hainele, rufele” [Udr. – 2], ambele indigene, pentru primul – etem <a poci>, cf. a pălăi „a bate, a lovi” [Arvinte – 5], pentru al doilea, ef. băl „alb” [autohton, V. Rusnac – 6, p.47-52]. Confuzia a fost favorizată de evoluţia sensului „pătat, pestriţ” > „rău”, cf. expresia a fi cu maţele bălţate „a fi pestriţ la maţe (adică rău)” [DA – 1].
Notăm că dicţionarele indică pentru bălţat „pătat” etimonul latin balteatus, -a, -um „încins”, iar pentru derivatul regresiv balţ „pestriţ” – lat. balteus, balteum „cingătoare”.
Benga [DA – 1, Scriban – 7: genitiv al ţig. beng „dracul”] (în realitate, din zbeng „alegrătură [Scriban – 7: <v.sl. biegŭ „id”], indigen, etem: <neastâmpărat, nesuferit>) se grupează cu pârdalnicul (purdalnicul), bâzdâganie, naiba, năpustul şi pustiul. (V. infra)
Bâzdâganie din construcţia altă bâzdâganie „dracul”; „copil rău, neastâmpărat sau pipernicit”; „om nesuferit” [Udr. – 2], ca şi bâzdâganie „monstru, namilă, arătare”; „minunăţie, ciudăţenie, drăcie” [DA – 1: et. nec.; Tiktin – 8: <v.sl. bezdyhyninŭ „fără suflet”] trebuie raportat nu la termenul v. slav, cum propune H.Tiktin, ci la rom. bâzdâcâilă „poreclă dată unuia care nu are astâmpăr, nu poate sta locului” [Udr. – 2], a bâstâcâi (despre copiii mici) „a da din mâini şi din picioare”; (despre oameni) „a deretica pe lângă casă, a bodcăi” [Udr. – 2], a pozderi „a bate, a lovi”; „a zdrobi” [DLR – 4], pâzderie „puzderie” [DLR – 4], indigene, eteme: <neastâmpărat, nesuferit>, <pocitanie>, <a fărâma>, <fărâmă>.
Bodaia „dracu’ cel pocit cu care se sperie copiii” [DA – 1] face parte, aloetic, din seria modai, motârlău, mutu, nodea, codea (codan), cotea, potcă, sotea, şotea, şotcă, în care recunoaştem etemul generic <mărunt, pocit>, cf. modâlcă (motâlcă, nodâlcă) „gâlcă”; „cucui”; „cocoaşă” etc. [DLR – 4: „et. nec. Cf. bg. mogilka, ucr. togilka”], codănel „om mic”; „copil mic”; „băieţaş” [DA – 1: <coadă < lat.], cotac (cotcană) „cârlig de lemn, înfipt în perete, de care atârnă ceaunul deasupra focului” [DA – 1], podic „copil mic” [DA – 1: et. nec.], a (se) potângi „a cârpi”; „a (se) cocoşa”; „a schilodi în bătaie”; „a asupri, a împila” [DA – 1: <potâng <v.sl.potengŭ] (de fapt, potâng <a potângi, indigen, cf. a cotângi „id.” [Udr. – 2], a otângi „id.” [DLR – 4], eteme: <a lovi>, <a poci>).
Bordea e raportabil la borfit „corfit, îndoit, curbat, strâmb” [Bărb. – 9], pordici „epitet dat unui om mic de statură, pipernicit”; „prost, neghiob”; „epitet dat unei femei urâte” etc. [DLR – 4, s.v. poghircă: <bg. pobirăk] (indigen, etem: <pocit>), mordie „vreme posomorîtă” [DLR – 4: et.nec.] (indigen, etem: <închis, strâns>), morea „zârnă” [DLR – 4: et. nec.] (indigen, etem: <fărâmă, cocoloş>), a (se) toroşti „a (se) zdrobi, a (se) terciui” [DLR – 4: „formaţie expresivă”], târtău „copil gras, diform, bleg” [DLR – 4], târtan „termen depreciativ pentru un om mare, gras, greoi”; „nume dat diavolului” etc. [DLR – 4: <germ. Unterstan „supus” (cu referire la supuşii austrieci)] (indigen, etem: <pocit>) etc.
Carcandilă [DA – 1: cf.tc. kara – konğoloz „strigoi”, alb. karkanğol „id.”, bg. kărăkondžul, ngr. kalikantsaros”] e o formaţie reduplicativă: car-can- (radical). Radicalul propriu-zis e car, polietemic: <strident>, <ascuţit>, <făşie>, <mărunt>, <pocit>, <urât> etc., cf. a cărcăli „a face ceva prost, urât” [Da – 1], a cârcâi „imită sunetul produs de diferite păsări”; „a cârti” [DA – 1: onom.].
Chimiţă [V. Bogrea – 18, p. 654: Chimiţă, numele dracului, nu e un diminutiv din chimă, ci, după cum se ştie, numele unui personagiu bucureştean vestit prin „drăciile” sale] e înrudit, etemic şi aloetic, cu chimă (cimă) I „germene, sămânţă”; „creştet, culme, vârf (de munte, de stâncă, de arbore)” [C. Lacea – 10, p.778-779: <săs. *Kim = germ. Keim; DA – 1: <sb. kima „mlădiţă, lăstar”] (indigen, eteme: <mărunt>, <ascuţit>), chimă II „bărbie” [V. Bogrea – 18, p. 654, şi DA – 1 îl separă nejustificat de chimă I], chimac „cal gras” [DA – 1: rutenism, din ucr. kimak „bucată de lemn strâmbă şi netrebnică”] (indigen, etem: <grămădit, masiv>, prin polarizare etemică), a (se) schimonosi „a deveni urât, respingător”; „a face strâmbături, grimase”; „a se fandosi, a se afecta, a face nazuri”; „a deforma, a denatura” (cuvintele, vorbirea, limba etc.) [DLR – 4: <ngr. ashimosa] (indigen. eteme: <a (se) poci>, <a (se) strâmba>, <a se alinta>, <a se frământa>) etc.
Cioarele „drac” e doar aparent acelaşi cuvânt cu pluralul lui cioară „pasăre neagră sau cenuşie din familia corbului, dar mai mică decât acesta” [DA – 1]. În realitate, rad. cioar- nu e polisemantic, ci polietemic: <strident> (cioară), <strânsură> (ciorchine), <a şterpeli> (a ciordi, a ciorti „a fura” [DA – 1]), <slab, mic> (ciornăi „vite slabe şi mici” [DA – 1: „Derivat cu suf. -aie din tulpina de origine slavă čorn- «negru, rău»], înstrăinare infirmată de probele etimologiei structurale), <închis> (ciornei „om negru” [DA – 1: „Derivat din tulpina de origine slavă čiorn- «negru»”] – indigen, etem: v.supra, cf. murg, amurg), <ciontit, pocit, ascuţit> (ciort „ciot”; „rât de porc”; „bot de cal”; „cioc” [DA – 1: „Se pare că înţelesul primitiv e cel de „ciot, obiect retezat sau ciontit” (cu un astfel de obiect ciontit a fost asemănată rădăcina coadei, râtul porcului şi botul calului), încât cuvântul ar putea sta în legătură cu slavul čersti „a tăia, a reteza”..., s-ar putea însă să avem a face cu un omonim al lui ciort, căci slavul čĭrtŭ (rus., rut. čort) „drac” ar putea fi la origine o expresie figurată, ca bielorusescul kucyj „drac”, la origine „ciontat, scurt, ciung”, şi deci înrudit cu lat. curtus „scurtat, ciontat”]. E o încercare, ratată în fond, de a descoperi motivarea radicalului în discuţie).
Ciopca e adus, incert, de DA – 1 la ung. csapka „şapcă”, invocându-se, în sprijinul acestei ipoteze, analogia cu tichiuţă. Dar analogia e falsă, căci se ignoră polietemia rad. tic- şi convergenţa sinestezică a etemelor: <mic>, <netrebnic>, <nesuferit, rău> etc. Nici referirea la cioplea „dracul sau un alt duh rău”, în DA – 1 şi la Scriban – 7, nu dă rezultate mai bune, căci se termină cu înstrăinarea lui a ciopli (<sl.) şi a altor cuvinte cu acelaşi radical: cioplaş „tăietura care se face într-un arbore cu scopul de a lăsa un semn în el”; „lemnele cioplite în pădure”; „stropi mari şi rari de ploaie” [DA – 1: <magh.], ciopoc „unelte de tot felul, scule” [DA – 1: <ucr.], ciopor „mai multe animale de acelaşi fel” [DA – 1: <magh.] etc.
Din lanţul etemic corelat cu tranşa radicală indigenă (ciop-): <pocnet>, <picătură, strop>, <trăncănele>, <grămădire> (ultimul etem identificat în cioptină „ciorchine” [DA – 1], ciopor, supra etc.), etemul <pocnet> dezvăluie originea cuv. ciopca, supra, dovadă sinonimul pocnetul, transparent la semnificaţia primară.
Impresia că alt nume românesc al dracului codea ar deriva din coadă (<lat. coda) e amăgitoare, fiind dezminţită de aloetele cotea şi nodea. Şirul aloetic cod-, cot-, nod- ar putea fi completat cu coţ-, bod-, mod-, pod-, pot- şi, cum am văzut mai sus, s.v. bodaia, cu sot-, şot- etc., şir organic împletit cu lanţul etemic: <mic>, <slab, uscăţiv>, <nesuferit, rău>, <strâmb, hâd> etc., cf. cotac „pismă, pricină, pică”, cotaie (potaie) „javră”, coţac „uscăţiv”; „răutăcios” [DA – 1] etc.
Raportarea lui coman „drac” la numele de popor cuman [DA – 1] e infirmată de prezenţa rad. com- şi a aloetelor sale în rom. scomşe „cumpătare” [DA – 1: et. nec.] (indigen, etem: <puţin>), cómină „boştină” [DA – 1: <sb., bg. komina] (indigen, etem: <fărâmă>), comileţ, „podmolul de după cuptor” [DA – 1] (indigen, etem: <bătătură>), homâltoc „mototol” [DA – 1], homete „nămete” [DA – 1] (etem: <strânsură, grămadă>, prin polarizare etemică), homoniţă „namilă, mătăhală” [DA – 1], şomoltoc „om mic de statură” [DLR – 4], tomoaşă „ghemotoc” [DLR – 4] etc.
Crăsnic aparţine aceluiaşi tipar etimologic ca şi drăstul, infra.
Convergenţa sensurilor cu care e glosat cuca în dicţionarul Dorinei Bărbuţ [9] – „drac”; „deal”; „pisc de deal” – se explică prin prisma etemului de bază al primului sens: <mic>, etem compatibil cu ideile primare, reclamate de celelalte sensuri: <strâns>, <grămădit>, <ascuţit>.
Drăstul se situează în vecinătatea lui a dârsti „a bate în piuă” [DA – 1: <dârstă „piuă” <bg. drăšta „id.”] (indigen, cf. a dăria „a zgâria, a sfârteca” şi dâră „târâtură, pârtie”, abuziv înstrăinate şi ele de DA – 1), încadrându-se în aceeaşi matrice etemică ca şi crăsnic „monstru, diavol” [DA – 1: „Ar putea fi un eufemism, ca Frumoasele = Ielele. În acest caz ar putea fi slavul krasĭnŭ (rut. krasnyĭ) «frumos»]” (indigen, eteme, ca şi în cazul lui drăstul: <netrebnic>, <neplăcere, belea>, cf. cârşenie „cârcotă, încurcătură, bucluc” [DA – 1], târcoaţă „lucru de nimic”; „târfă”; „neplăcere, belea, pacoste” [DLR – 4].
Dubeala e legat de indigenele a (se) tupi „a (se) piti” [DLR – 4] şi tupit „ghemuit”; „cocoşat” [DLR – 4]. Etem: <pocitanie>.
Faraon „drac” e confundat, în toate dicţionarele, cu faraon „numele vechilor regi ai Egiptului” şi cu faraon „poreclă care se dă ţiganilor” [DA – 1: „Intrat în limbă prin intermediul bisericii: paleoslav. Faraonŭ, gr. Farao”], deşi avem, de fapt, trei cuvinte diferite, dintre care doar primului i se potriveşte explicaţia etimologică respectivă. Celelalte două se integrează în sistemul lexical indigen al limbii române prin aloetele baraon „ţigan” [DA – 1] (etem: <guraliv, gălăgios>, cf. a bărăni „a stărui cu tot dinadinsul, a sta de capul cuiva, cerându-i mereu ceva, a nu-l mai slăbi pe cineva cu gura” [DA – 1: et.nec.], barangă „epitet dat unuia ce face gură mare” [DA – 1: et.nec.]), barahoană (baraoană) „femeie înaltă, grasă şi, de obicei, bătrână” [LR1 – 11] (etem: <pocită>, cf. borfoi „om cu corpul greoi, desfigurat” [DA – 1], borhoată „cizmă largă” [DA – 1]etc.).
Pentru a detaşa radicalul lui ghighiuţă, se impune raportarea acestuia, în primul rând, la ghighir (cighir) „praporul (mielului)”; „drob, tocană” [DA – 1: <tc. čeger „măruntaie, plămân, ficat”] (indigen, dovadă aloetele: jighir, jibir, ţighir etc. [DA – 1], etem: <subţire, mărunţel, fărâmiţă>, cf. şi cighir (ceagăr) „vin rău, poşircă”, atribuit influenţei maghiare [Cihac – 12, DA – 1], de fapt, indigen, etem: <înţepător, pişcător>, cigaie (ţigaie) „oaie (sau rasă de oi) cu lână scurtă, creaţă, moale şi fină” [DA – 1, DLR – 4], ciguri-miguri „nimicuri” [DA – 1] etc., apoi la a ghigosi (a bigosi) „a înghesui” [DA – 1] (etem: <a strânge>), ghigă „ghioagă” [DA – 1] (etem: <umflătură, strânsură>) etc.
Radicalul ghit- din ghitcu, supra, face parte din seria aloetică biţ „viţă de păr sau de lână”; „floc” [DA – 1], ghiţ „id.” [DA – 1], miţ(ă) „id.” [DLR – 4], chitic „nume generic pentru diferite specii de peşte mărunt” [DLR – 4, s.v. pitic], pitic „id.” [DLR – 4], piţă (pâţă) „epitet dat unui om subţire, slab, nevolnic, prăpădit, beţiv” [DLR – 4] etc., eteme: <subţire>, <mărunt>.
Pentru hipşâl, indigen, etem <pocnetul>, cf. hapşă „lovitură dată cu palma” [LR2 – 3], creaţie expresivă.
 
Referinţe bibliografice
1. DA –Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A – B, C, F – I, D – De, J, L – Lojniţă), Bucureşti, Socec et comp. şi C. Sfetea, 1913-1949.
2. Udrescu, D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.
3. LR2 – Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din Republica Socialistă România. Lexic regional, 2. Redactor coordonator: Lucreţia Mareş, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
4. DLR – Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z), Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2005.
5. Arvinte, V., Ursu, D., Bordeianu, M., Glosar regional, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1981.
6. Rusnac G., Elemente cromatice indigene (I) // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria „Ştiinţe filologice”, Chişinău, 2003, p.47-52.
7. Scriban, Aug., Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Presa Bună, 1939.
8. Bărbuţ, D., Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, Mileniul III, 1990.
9. Tiktin, H., Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 2., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.
10. Lacea, C., Etimologii // DR, II, partea a II-a, Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, 1927, p. 777-785.
11. LR1 – Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice. // Lexic regional, 1. Redactor coordonator: Gh. Bulgăre, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.
12. Cihac, A. de., Dictionnaire d’étimologie daco-romane. I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes. II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M-Berlin-Bucarest, 1870, 1879.
13. Cioranescu, Al., Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
14. SDE – Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Limbă şi Literatură. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
15. Candrea, I.-A., Elementele române în limbile slave // Noua revistă română, 1 mai 1900, p. 399-409.
16. Densusianu, Ov., Istoria limbii române, vol. I. Originile. Ed. îngrijită de prof. univ. J.Ryck, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961.
17. CADE – Candrea, I.-A., Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931.
18. Bogrea, V., Etimologii // DR, IV, partea a II-a, Cluj, 1927, p. 650-660; 736-856.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog