Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Un lingvist care vine din viitor (I)

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Eugeniu Coşeriu şi realităţile lingvistice din Republica Moldova
 
...istoria noastră este o succesiune de miracole.
[...] am impresia că în fiecare secol am fost total nimiciţi
pentru un timp. Apoi, ca de sub potop sau ekpyrosis
(ardere apocaliptică), precum iarba de sub pământ,
am reuşit să ieşim la suprafaţă, la viaţă, tot mai numeroşi
şi mai cu poftă de lumină şi Europa.
Cred că suntem creaţi de Limba noastră – şi nu invers.
Limba ne-a inventat, ne-a salvat, înviindu-ne din morţi de câteva ori.
 
Ion D. Sîrbu. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II,
Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p. 57.
 
Profesorul şi omul de ştiinţă Eugeniu Coşeriu a fost cunoscut şi recunoscut mai întâi în Occident. Cele mai multe şi reprezentative lucrări ale sale au fost editate în America Latină, Spania, Italia, Germania, Franţa etc. În îndepărtata Japonie, de exemplu, acum trei decenii era fondat „cel mai ambiţios şi remarcabil proiect de traducere a operei coşeriene realizat pe plan mondial până la ora actuală”1. Profesorul Takashi Kamei, figură marcantă în spaţiul ştiinţific nipon, afirma în 1981, când savantul originar din Mihăileni, jud. Bălţi, nu împlinise încă şaizeci de ani: „Coşeriu va fi fiind, probabil, un Copernic pentru lingvistica secolului XX. [...] Oricum, autentica evaluare a lui Coşeriu o încredinţăm viitorului; e limpede că ea nu stă în limitele puterilor noastre azi. [...] până să vină ziua în care Coşeriu va fi venerat în mod autentic în toată lumea, ca o stea gigantică şi strălucitoare [...], născută de contemporaneitate, sortit este poate să aşteptăm secolul XXI”2.
Acasă, în România şi Republica Moldova, distinsul cărturar, apreciat drept unul dintre cei mai însemnaţi lingvişti ai lumii, a ajuns târziu, după 1989, când i-au fost publicate o parte din lucrările sale, iar savantul a avut posibilitatea să-şi revadă patria. Monumentalitatea şi valoarea emblematică a operei ilustrului nostru conaţional însă reclamă imperios extinderea şi diversificarea registrului de cercetare, promovare şi receptare a moştenirii coşeriene, în ansamblu, şi, cu precădere, a scrierilor ce iau în dezbatere aspecte vizând identitatea lingvistică şi culturală, reafirmarea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni. Or, în ultimul deceniu al vieţii, Eugeniu Coşeriu s-a aflat alături de intelectualitatea basarabeană, angrenată în sinuosul proces de renaştere naţională, de redobândire a drepturilor politice, sociale şi culturale, abuziv anulate de către fostul regim sovietic de ocupaţie, iar mai apoi, după declararea îndependenţei Republicii Moldova, neglijate cu obstinaţie de către majoritatea politicienilor perindaţi la putere. „Deşi trăia în Germania, E. Coşeriu era – cel puţin în ultimii ani ai vieţii, când l-am cunoscut mai bine – mărturiseşte profesorul Nicolae Saramandu, – cu inima şi cu gândul în ţară. Credea că în 1991 (în timpul evenimentelor din Rusia care au dus la debarcarea lui Gorbaciov) Basarabia a ratat ocazia de a se uni cu Ţara. Ca naţionalist* convins, născut în România (1921), pe meleaguri basarabene, E. Coşeriu considera că soluţia pentru salvarea românilor de peste Prut era unirea lor cu Ţara. L-a interesat întotdeauna şi urmărea cu mare atenţie tot ce se întâmpla în R. Moldova. Cunoştea foarte bine lupta intelectualilor basarabeni întru apărarea limbii române, luptă în care s-a angajat energic, cu autoritatea sa de savant”3. De altfel, încă student fiind la Facultatea de Litere a universităţii ieşene, tânărul Coşeriu „se manifestă energic pentru cauza Basarabiei invadate. A crezut că poate face mai mult în acest sens, plecând în Occident”4. Viaţa proprie, trăită intens, în condiţii ce necesitau adesea exploatarea la limită a capacităţilor fizice şi intelectuale, dar marcând totuşi o traiectorie în ascensiune, peste greutăţi, obstacole, animozităţi, lipsuri şi vicisitudini de tot felul, îi alimentează încrederea că dreptatea şi adevărul înving, în fine, „nu contează când”. Încearcă să insufle conaţionalilor săi această convingere, generatoare de energie şi optimism, în cadrul întrunirilor ştiinţifice şi culturale, apărând argumentat, cu vehemenţă şi stăruitoare insistenţă, prin studii, conferinţe şi interviuri acordate presei, identitatea românească a moldovenilor din stânga Prutului. Eugeniu Coşeriu nu a uitat niciodată că este român („Am spus întotdeauna, că rămân ceea ce sunt, adică român, şi chiar român basarabean, chiar dacă mă integrez cu totul în cultura italiană sau germană”5; „...întotdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălţii mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iaşii mei în inimă, cu România şi cu limba română în inimă”6), şi pe parcursul întregii vieţi „a refuzat să creadă în cuvântul cronicăresc: «nu sunt vremurile sub cârma omului», după cum nu a acceptat profesiunea de contemplator al istoriei, în care toate se rezolvă de la sine”7. A conceput viaţa ca o indispensabilă şi necontenită luptă („nu vă daţi, nu vă lăsaţi!” – era îndemnul lui Coşeriu, în duhul poveştilor noastre populare), stare de spirit obligatorie, deopotrivă pentru realizarea idealurilor personale sau naţionale, şi având la temelie munca, pe care experimentatul om de ştiinţă a considerat-o, „alături de limbaj, una din dimensiunile fundamentale ale fiinţei umane: munca, în calitate de dimensiune a fiinţei biologice, iar limbajul ca dimensiune a fiinţei gânditoare...”8.
Germanul Hans Helmut Christmann, remarcabil discipol al lui Eugeniu Coşeriu, spunea despre dascălul său: „Dacă e «să spunem lucrurile aşa cum sunt», atunci trebuie să recunoaştem că avem de a face cu un gigant”9. Este o apreciere înaltă dată cărturarului nostru, Germania fiind ţara ce l-a găzduit în ultima parte a vieţii (1963-2002) şi care i-a oferit condiţii adecvate pentru munca ştiinţifică şi pedagogică. Foştii săi discipoli nemţi (peste jumătate din cei mai cunoscuţi romanişti germani sunt elevii eminentului pedagog) consideră că Eugeniu Coşeriu a devenit un simbol pentru Universitatea din Tübingen. Aici Eugeniu Coşeriu a activat, de-a lungul anilor, în calitate de profesor de lingvistică generală, de filosofia limbajului, de lingvistică romanică, şef al seminarului de limbi romanice şi decan al facultăţii. A fost mentorul mai multor generaţii de cercetători care formează astăzi vestita „Şcoală Lingvistică de la Tübingen”.
Apropo de Germania şi de drumul lung şi întortocheat, parcurs de Eugeniu Coşeriu din Mihăilenii Basarabiei la Tubüngenul german, vechi şi apreciat centru ştiinţific. Aflându-se încă pe băncile liceului din Bălţi, viitorul om de ştiinţă „ticluia” nişte proiecte ambiţioase, pe care le fixa discret în caietele sale: „Mă gândeam – în anii de liceu, mărturiseşte Eugeniu Coşeriu, – la lingvistică, la o filologie mult mai vastă, care să conţină şi istorie, şi istoria culturii şi cultura în general, folclor ş.a.m.d. Vroiam să fiu un fel de om universal al culturii. Cu privire, însă, la aceste caiete, pot spune că au o istorie ciudată. La început mă gândeam că trebuie să scriu cândva o istorie a limbii şi a poporului român... Aşa au apărut aceste caiete. Să vă mai spun ceva, sub titlul caietului scriam de obicei... «de E. Coşeriu, profesor la Universitatea din Heidelberg»”10.
Eugeniu Coşeriu a avut un cult aparte pentru nemţi, popor cu tradiţii cărturăreşti de excepţie, receptivi la tot ce înseamnă inovaţie în ştiinţă, cultură şi tehnică. Micul basarabean din Ţara de Sus („...o împărţire a Moldovei urmând cursul Prutului nu mi se pare potrivită. Prefer să vorbesc de Ţara de Sus şi Ţara de Jos a Moldovei”11), discipol al strălucitei şcoli româneşti interbelice, reprezentată în mod exemplar de şcoala primară din satul natal, Mihăileni, de Liceul „Ion Creangă” din Bălţi şi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, avea un ideal, „nemăsurat vis de copil”, „să ajungă să-i înveţe carte pe nemţi”.
A fost un joc al hazardului, o premoniţie sau o răbufnire a destinului răzvrătit, cine ştie?! Adevărul e că, peste decenii, muncind enorm şi având încredere statornică în propriile forţe şi în universalitatea omului, sprijinit de o inteligenţă nativă de excepţie şi de o memorie infailibilă, ajunge „cap de şcoală” la nemţi. Ulterior, aceştia vor recunoaşte, că Eugeniu Coşeriu a revoluţionat lingvistica secolului XX, că el „îndeplinea o misiune, nu în sens religios, ci fiind animat de dorinţa de a lupta împotriva ignoranţei”, că a crescut mai multe generaţii de discipoli răspândiţi la universităţile din întreaga lume. Unul dintre cei mai de seamă elevi ai lui Coşeriu, Johannes Kabatek, neamţ şi el, va conchide: „Putem fi mulţumiţi de marele edificiu teoretic, de viziunea clară asupra lucrurilor pe care ne-a oferit-o Eugeniu Coşeriu. Noi, discipolii săi, avem obligaţia morală de a-i continua opera, conservând memoria sa şi aplicând puterea sa de muncă, aşa cum el ne-a învăţat”12.
Tot de domeniul intuiţiei, al scrutării temerare a viitorului, este şi următoarea mărturisire conţinută într-o scrisoare adresată lingvistului ieşean Gh. Ivănescu şi pusă în circulaţie de către profesorul Dumitru Irimia. Acest tulburător răvaş, cu ochire spre ziua de mâine, era redactat imediat după cea de-a doua conflagraţie mondială, pe când se afla la Milano, în Italia: „De mă voi întoarce în Ţară, ceea ce, cred, nu se va întâmpla curând, am de gând să încep o vastă mişcare culturală, spre a răsturna mulţi coloşi cu picioarele de lut şi spre a da românilor o viziune exactă asupra multor fapte”13.
Incredibil, dar tocmai aşa s-a şi întâmplat, deşi, e adevărat, mult prea târziu: E. Coşeriu a revenit acasă, în ţara natală, România, după 28 de ani, şi mai apoi, în Basarabia, pe care nu a mai aflat-o între frontierele statale de până la 1940, abia peste 50 de ani: „Plecarea de acasă a fost dureroasă. Dar a fost norocul meu, – zice Eugen Coşeriu, – că am plecat la timp. De aceea îi sunt recunoscător tatei, care, în a treia sau a patra zi după ultimatum, întorcându-se în sat, mi-a spus: «Tu nu poţi rămâne aici, trebuie să pleci neapărat în lume, deşi aceasta ne doare pe toţi»”. A fost un moment crucial din viaţa savantului, care, cu resemnare şi amară ironie, adaugă: „Dacă aş fi rămas acolo, dacă nu aş fi luat această hotărâre, care însemna în realitate un salt în neant în acea perioadă, ce s-ar fi întâmplat? Ori aş fi sărbătorit astăzi ca Evgheni Ivanovici (mărturisirea e făcută în 2001, când Eugen Coşeriu împlinea 80 de ani), ori mi-o fi albit oasele pe undeva, prin Rusia, prin Siberia”14.
Despre itinerarul său ştiinţific şi uman, Coşeriu spune că „...este o întreagă poveste de copil, aruncat de istorie în aventura vieţii şi a morţii”, aventură ce avea să dea lumii pe unul dintre cei mai de seamă şi mai profunzi teoreticieni ai limbajului. Reputatul om de ştiinţă Gregorio Salvador de la Academia Regală a Spaniei îl caracterizează astfel pe ilustrul basarabean: „...a fost cel mai mare lingvist al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi că tot ceea ce se va putea face în lingvistică, în mod serios, în secolul XXI, va trebui să ţină cont, în esenţa sa, de gândirea maestrului de la Tübingen”15. În continuare Gregorio Salvador subliniază, că Eugeniu Coşeriu: „...a fost nu numai un lingvist, ci şi un filolog complet, un romanist cu o profundă cunoaştere a limbilor clasice şi a gândirii antice, un umanist cum nu mai există16.
Nici nu se ştie exact câte limbi stăpânea Eugeniu Coşeriu. A vorbit fluent în şapte limbi: româna, italiana, spaniola, germana, engleza, franceza, portugheza, dar şi latina, rusa. „În vremea când o mare parte a teoriilor la modă, care au circulat prin universităţile pământului, porneau de la lingvişti care nu au trecut deloc dincolo de pragurile englezei, un romanist înţelept şi poliglot, cu rădăcini în lumea slavă şi inserat apoi în cea hispanică, cu formaţie solidă în limbile clasice şi cu o curiozitate deschisă către toate orizonturile lingvistice ale globului, cu cristale multe şi diferite pe care să le compare (metafora îi aparţine lui Coşeriu care a considerat limba transparentă ca un cristal – n.n.), un astfel de lingvist se situează în mod firesc în condiţiile cele mai favorabile pentru a stabili principiile teoretice de cea mai autentică substanţă şi de netăgăduită valoare”17. Apreciat şi onorat în cele mai prestigioase centre ştiinţifice şi universitare din lume (i-au fost atribuite circa 50 de titluri de Doctor Honoris Causa), revine, împovărat de griji şi cu sufletul vibrând de emoţie, acasă, în Basarabia („în patria mea mică”, „în iubita mea Basarabie”), unde era aşteptat de către scriitori, lingvişti, cadre didactice, de către cei care deja auziseră de el şi îl acceptaseră ca pe un simbol („...cred că meritul meu cel mai important, aici, pentru moldovenii mei, este că v-am întărit şi că vă mai întăresc rezistenţa şi austeritatea cu modestul meu meşteşug”18). Era însă aşteptat şi de către, vorba maestrului, „coloşii cu picioarele de lut”. Realităţile lingvistice şi politice din Republica Moldova nu i-au fost străine lui Eugeniu Coşeriu. S-a documentat asupra lor în lunga perioadă de aflare a sa în exil. Degradarea fără precedent a limbii române vorbite, falsificarea culturii, istoriei i-au provocat grave suferinţe morale. Departe de ai săi, urmăreşte cu durere şi viu interes tot ce se întâmplă în Basarabia postbelică („Mă gândeam atunci – afirmaţia se referă la perioada aflării magistrului în Uruguay – să dedic o carte Moldovei şi moldovenilor [...], câţi se mai află trăitori la apa Nistrului, la apa Donului, la apa Amurului...”19). Într-un tulburător poem, Rătăcesc moldovenii, pribeagul din Mihăileni scrie: „La nord de cercul polar, / rătăcesc moldovenii prin noapte, / în căutare de sălaşuri de iarnă, / Se poticnesc şi cad în troiene. / Lupii miloşi din Karelia / le sfâşie pieptul cu colţii, / nu-i lasă să moară de frig”. Dispune de o vastă informaţie privind fenomenele produse la baştină: ştie totul despre deportări şi colectivizare, despre metamorfozele survenite în viaţa şi mentalitatea conaţionalilor săi şi, îndeosebi, despre ravagiile politicii lingvistice sovietice, aplicate la est de Prut. Îl impresionează profund evenimentele de la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, pe care le califică drept „revoluţie lingvistică”. Scriitorii, pe atunci uniţi şi susţinuţi de către cei mai curajoşi oameni din cercetare şi din pedagogie, mobilizând masele prin intermediul presei, au obţinut aprobarea legislaţiei lingvistice, inclusiv revenirea la alfabetul latin, oficializarea atributelor de stat naţionale: a tricolorului, a stemei şi a imnului „Deşteaptă-te, române!”. Dar, aşa cum se va constata mai târziu, după câţiva ani de la adoptarea legislaţiei lingvistice, lucrurile rămâneau, în fond, neschimbate. Limba de stat, fixată în constituţie cu numele „moldovenească”, continua să fie marginalizată. Despre rolul şi prestigiul limbii de stat în primii ani de după adoptarea legislaţiei lingvistice (situaţia, cu părere de rău, nu s-a ameliorat nici în prezent. Dimpotrivă.), Eugeniu Coşeriu vorbeşte astfel: „Între ţările pe care le cunosc – nu cunosc Tagikistanul – Republica Moldova este singura ţară din lume în care te poţi duce oriunde cu o limbă a unei minorităţi colonizatoare, însă nu te poţi duce peste tot cu limba ţării şi cu limba poporului băştinaş şi majoritar din Republică. Te duci la un mare hotel, ţi se adresează în limba rusă, şi româneşte ştiu puţini sau ştie numai femeia de serviciu; te duci la poştă, formularele ţi se dau în limba rusă; la spital eşti întrebat în limba rusă; la aeroport – numai ruseşte”20.
Eugeniu Coşeriu vizitează în mai multe rânduri Republica Moldova şi se implică efectiv în elucidarea problemelor legate de ineficienţa practică a legislaţiei lingvistice, combate politica lingvistică aplicată de ruşi şi sovietici în Basarabia, ocupată în 1812 şi reocupată în 1944; dezvăluie cu argumente incontestabile, simplu şi pe înţelesul tuturor, natura politică a limbajului („Omul dispune de limbă şi limba este condiţia libertăţii sale istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea sa istorică...”21), demonstrează inconsistenţa falsei teorii a celor două limbi şi două popoare, deşi accentuează că „pentru un om de ştiinţă şi pentru un om conştient, chiar dacă nu e prea învăţat, e penibil pur şi simplu că se poate discuta această problemă a existenţei «limbii moldoveneşti». Două sau trei cuvinte, rostite altfel la Chişinău decât la Bucureşti, nu te îndreptăţesc să afirmi că e vorba de o altă limbă. Dacă s-ar aplica acest fals criteriu oricărei alte limbi, limbii ruse, de exemplu, ar trebui să-i descoperim încă vreo 50 de noi limbi. Mie, de exemplu, mi-i ruşine să discut despre problema «limbii moldoveneşti». Nu se poate demonstra că doi şi cu doi nu fac cinci. Cine spune că fac cinci are datoria el să demonstreze şi nu celălalt, care spune că doi şi cu doi fac patru”22. Cu toate acestea, eminentul savant şi patriot a pledat pretutindeni – la Chişinău, Bălţi sau Mihăileni, la Iaşi, Suceava sau Galaţi, la Bucureşti, Constanţa, Sibiu, Cluj sau Piteşti etc. – cu tenacitate şi consecvenţă, din perspectiva filosofiei culturii, pentru rostirea adevărului deplin despre identitatea românească lingvistică şi culturală conaţionalilor săi.
Eugen Coşeriu îşi asumă misiuni şi responsabilităţi în calitate de om de ştiinţă cu origine între Prut şi Nistru, recunoscând cu sinceritate dezarmantă: „...eu reprezint, într-un fel, problema care ne preocupă aici în timpul conferinţei (Conferinţa Limba română şi varietăţile ei locale, 31.X.94, Bucureşti), anume că sunt român moldovean şi tocmai din actuala Republică Moldova. Eu am crescut ca român şi, pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele petrecute în Basarabia – în Ţara de Sus –, nu se punea această problemă a unei limbi moldoveneşti şi nici nu ne închipuiam că s-ar putea pune cândva şi cumva – fiind neştiutori de ceea ce se întâmpla dincolo de Nistru, unde se pregătea despărţirea limbii române din Basarabia de limba română ca atare în totalitatea ei”23.
Revenit la ai săi, „la moldovenii mei”, şi în mijlocul controversatelor şi politizatelor probleme cu care se confruntau basarabenii, savantul de notorietate mondială, o voce inconfundabilă în lumea ştiinţifică internaţională, contribuie la elucidarea lor, intuieşte că aportul său este imperios necesar românilor dintre Prut şi Nistru, din care motiv amână sau abandonează în mai multe rânduri proiecte de anvergură mondială, situaţia lingvistică din Basarabia captându-i prioritar atenţia: „Vă voi vorbi, – zice Coşeriu, – ca teoretician al limbajului şi ca lingvist, însă şi ca român din Basarabia, din Basarabia răpită de o putere străină şi care acum, ca republică independentă, îşi caută drumul spre viitor”24. Acest viitor incert pentru republică, dar şi pentru destinul limbii, îl preocupă constant pe savant, iată de ce în mai multe studii, articole, conferinţe, mese rotunde, între care menţionăm Latinitatea orientală, Unitatea limbii române – planuri şi criterii (în Limba Română este Patria mea. Studii. Comunicări. Documente. Antologie de texte, Revista Limba Română şi Fundaţia „Grai şi suflet”, Chişinău, 1996), Unitate lingvistică – unitate naţională(Limba Română, 2002, nr. 10), Unitatea spirituală a românilor dincolo de frontiere (Limba Română, 1996, nr. 1), Credinţă, sacrificiu şi destin(Limba Română, 2001, nr. 4-8), Politici lingvistice (Limba Română, 2002, nr. 10) etc., face o radiografie exhaustivă a faptelor lingvistice, descriind fenomenele cu profunzime şi logică imbatabilă, într-un limbaj sobru şi accesibil. În magistralul studiu Latinitatea orientală, prezentat la cel de-al V-lea Congres al Filologilor Români (4-9 iunie 1994, Iaşi-Chişinău), fixând în baza unor argumente strict ştiinţifice locul limbii române în contextul limbilor romanice, inclusiv al celor din orientul latin, se referă la „aşa-zisa limbă moldovenească”: „Zic «aşa-zisa», fiindcă o altă limbă moldovenească, diferită de limba română sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există: e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”. În acelaşi discurs E. Coşeriu conturează cu exactitate cauzele ce îi determină pe „duşmanii” (expresia lui Coşeriu) limbii române să promoveze o teză lipsită de orice temei: „Susţinătorii existenţei unei limbi «moldoveneşti», confundând criteriul genealogic cu criteriul «areal» şi istoria lingvistică cu istoria politică, cred (sau, cel puţin, afirmă) că, independent de importanţa influenţei ruseşti «interne», limba moldovenească s-ar fi despărţit de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negativă –, datorită unei împrejurări istorice externe, anume anexării Basarabiei la Imperiul rus, în 1812. Cu alte cuvinte, graiul «moldovenesc» din Basarabia şi graiul, tot moldovenesc, de la vest de Prut, separate politiceşte, s-ar fi dezvoltat în sens diferit sau ar fi gravitat în direcţii diferite (unul rămânând moldovenesc şi celălalt devenind român), astfel încât frontiera Prutului ar fi devenit cu timpul şi o frontieră lingvistică, încă din epoca ţaristă”25.
Cu alt prilej, la Suceava, examinând unitatea limbii române exemplare, literare, utilizate de o parte şi alta a Prutului, Eugeniu Coşeriu subliniază: „Din datorie faţă de ştiinţă şi faţă de naţiunea română, de acea parte a naţiunii române din Basarabia şi din toată Republica Moldova, şi de dincolo de graniţele Republicii Moldova, a trebuit, se înţelege, să susţin cu argumentele binecunoscute această identitate şi să arăt că este o singură limbă, deşi considerăm că problema, limitată la limbă sau la nume, este o problemă superficială, şi, într-un sens, marginală. Problema numelui limbii, la care s-a redus opoziţia, nu e numai o problemă de nume; [...] ci prin limbă se tinde la destrămarea poporului român şi a culturii române”26.
Este un adevăr elementar, expus cu obiectivitate maximă şi desăvârşită claritate. Este glasul îndurerat al cetăţeanului onest în faţa istoriei, al lingvistului şi filologului de excepţie, al umanistului fără pereche, recunoscut şi apreciat pe cele mai diverse meridiane.
Eugeniu Coşeriu – susţine profesorul B. García Hernández din Madrid – este un om universal, a cărui ştiinţă o împărtăşim multe popoare şi, prin urmare, fiecare îl consideră „al său”27. Cu atât mai mult suntem în drept noi, românii basarabeni, să-l considerăm al nostru, „mai al nostru”, multe din lucrările sale alcătuind, de fapt, un veritabil testament pentru urmaşi. Din acest motiv opera sa, care aparţine prezentului, dar mai cu seamă viitorului, trebuie editată, studiată, promovată în licee, în universităţi, la Academie, în societate. Lucrările lui Eugeniu Coşeriu, în special cele ce abordează, cu profunzime, competenţă şi dexteritate profesională, identitatea limbii şi a poporului nostru, trebuie să fie aşezate la temelia politicii lingvistice şi naţionale din Republica Moldova. Recuperarea, prin editarea şi studierea operei ilustrului basarabean, recunoaşterea şi conştientizarea la scara întregii societăţi, indiferent de apartenenţa politică, etnică etc. a valorii şi oportunităţii concepţiei coşeriene pentru asanarea climatului lingvistic, şi de ce nu? – social şi politic din Republica Moldova – va fi nu doar un semn de omagiu adus marelui nostru contemporan, dar, poate, înainte de toate, o dovadă că, în sfârşit, suntem liberi şi gândim liber, fără prejudecăţi, la destinul nostru dramatic, spectaculos, cu prăbuşiri inimaginabile, dar totuşi, peste vremi şi vremuri, biruitor.
Întrebat ce sfat ar da basarabenilor care traversează, şi după declararea independenţei, un lung şi dificil segment de istorie, Coşeriu răspundea eminescian: „Să nu se lase, fiindcă toate lucrurile contingente trec, adică politica trece, iar limba rămâne. Şi noi rămânem, cum am fost aşa rămânem”28.
Altă cale de urmat nu avem. Altă soluţie, deocamdată, nu există.
 
Note
1 Tămâianu-Morita, Emma, Lingvistica integrală în Japonia. Un punct de vedere personal, Contrafort, Chişinău, 2003, nr. 10-11.
2 Apud: Tămâianu-Morita, Emma, Lingvistica integrală în Japonia. Un punct de vedere personal, Contrafort, Chişinău, 2003, nr. 10-11.
3 Saramandu, Nicolae, Întâlniri cu Eugeniu Coşeriu. In memoriam Eugeniu Coşeriu, Fonetică şi Dialectologie, XX-XXI, 2001-2002, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 27.
4 Ciopraga, Constantin, Savant şi muncitor al limbii, Limba Română, Chişinău, 2002, nr. 10, p. 9.
5 Zabulica, Angela. Interviu cu d-nul prof. dr. Eugen Coşeriu, „Eu nu am părăsit niciodată Mihăilenii, ci m-am ridicat deasupra lor pentru a ajunge să spun lumii că vin din Mihăileni...”, Basarabia, Chişinău, 1996, nr. 1-2, p. 23.
6 Coşeriu, Eugeniu, Universul din scoică, Interviuri, Editura Ştiinţa, 2004, p. 49.
7 Miron, Paul, La o aniversară, Limba Română, Chişinău, 2002, nr. 10, p. 64.
8 Bojoga, Eugenia în dialog cu Johannes Kabatek. Moştenirea lui Eugeniu Coşeriu, Contrafort, Chişinău, 2005, nr. 11-12.
9 Apud: Cifor, Lucia, „Să spunem lucrurile aşa cum sunt”, Limba Română, Chişinău, 2002, nr. 10, p. 14.
10 Guzun, Eugenia, Există o etică pariculară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă, Sud-Est, 2001, nr. 3.
11 Spinei, Victor, Un titan al lingvisticii mondiale: Eugen Coşeriu, în Reprezentanţi de seamă ai istoriografiei şi filologiei româneşti şi mondiale, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 1996, p. 334.
12 Bojoga, Eugenia în dialog cu Johannes Kabatek. Moştenirea lui Eugeniu Coşeriu, Contrafort, Chişinău, 2005, nr. 11-12.
13 Irimia, Dumitru, Între două scrisori, Limba Română, 2002, nr. 10, p. 151.
14 Guzun, Eugenia, Există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă, Sud-Est, 2001, nr. 3.
15 Salvador, Gregorio, Eugen Coşeriu, România Literară, nr. 6 din 12 februarie 2003.
16 Tot acolo.
17 Tot acolo.
18 Coşeriu, Eugeniu, „...moldovenismul... nu se opune românismului, ci este o formă a lui...”, Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1999, 4-6; 2000, 1-6; 2001, 1-6; Chişinău, 2001, p. 166.
19 Dumbrăveanu, Luminiţa – Eugeniu Coşeriu, dialog, Mereu le vorbesc nemţilor despre destinul nostru şi despre tragedia acestui pământ, Limba Română, Chişinău, 1998, nr. 6, p. 55.
20 Coşeriu, Eugeniu, în Unitatea spirituală a românilor dincolo de frontiere. Masă rotundă, Limba Română, 1996, nr. 1, p. 30.
21 Coşeriu, Eugeniu, Politici lingvistice, Conferinţă, Limba Română, 2002, nr. 10, p. 141.
22 Coşeriu, Eugeniu, Destinul Basarabiei îl văd cu speranţă şi cu mare teamă... Trăiesc intens acest destin şi mă doare în mod constant, Contrafort, Chişinău, 2003, nr. 10-11.
23 Coşeriu, Eugeniu, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, Limba Română, 1994, nr. 5-6, p. 9.
24 Coşeriu, Eugeniu, Unitate lingvistică – unitate naţională, Limba Română, Chişinău, 2002, nr. 10, p. 125.
25 Coşeriu, Eugeniu, Latinitatea orientală, Limba Română, 1994, nr. 3, p. 18.
26 Coşeriu, Eugeniu, în Unitatea spirituală a românilor dincolo de frontiere. Masă rotundă, Limba Română, 1996, nr. 1, p. 28.
27 Bojoga, Eugenia în dialog cu B. García Hernández, „Eugeniu Coşeriu este un om universal, a cărui ştiinţă o împărtăşim multe popoare şi, prin urmare, fiecare îl consideră ca fiind «al său»”, Limba Română, Chişinău, 2002, nr. 10, p. 75.
28 Eugen Coşeriu acasă, Sud-Est, 1996, nr. 3, p. 57.
 
 
În septembrie a.c. se împlinesc 5 ani de la trecerea la cele veşnice a profesorului Eugeniu Coşeriu (27.VII.1921 – 07.IX.2002), savant de origine română cu cel mai impunător prestigiu în domeniul ştiinţelor umaniste. Paginile de faţă încearcă să contureze, apelând la impresiile, opiniile şi sintezele exegeţilor, dar şi ale marelui învăţat, dimensiunea operei coşeriene şi impactul ei asupra realităţilor lingvistice din Republica Moldova.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog