Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Lingvistica şi idealul unei semiotici integrale

Ioan S. CÂRÂC

Alte articole de
Ioan S. CÂRÂC
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

 Moto:
„În orice caz, dacă se va decide să se dezvolte într-o manieră coerentă şi fundamentată
aceste discipline [gramatica şi semantica, n.m. – C.M.], lingviştii vor avea nevoie o dată în plus
de logică şi de colaborarea logicienilor. Dar logicienii trebuie, la rândul lor,
să încerce să înţeleagă despre ce-i vorba în lingvistică şi să se obişnuiască
să distingă funcţiunile lingvistice de conţinuturile logice şi să nu considere
limbile istorice – sisteme de semnificare – ca şi cum ar fi sisteme de desemnare”.
 
(Eugeniu Coşeriu, Logica limbajului şi logica gramaticii)
 
Stimate domnule Profesor univ. dr. Ioan S. Cârâc, l-aţi cunoscut personal pe Eugeniu Coşeriu în luna mai, 2001, când Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. În octombrie, acelaşi an, l-aţi reîntâlnit pe Coşeriu la Colocviile Filologice Gălăţene (consacrate savantului), unde, de altfel, aţi şi susţinut o comunicare privind formalizarea în lingvistică. Când aţi venit întâia oară în contact cu ideile Magistrului?
– Din păcate, primul contact cu ideile lui Eugeniu Coşeriu a survenit foarte târziu, în 1991, deşi numele său şi câteva dintre ideile sale îmi erau cunoscute încă din anii ’80 ai secolului trecut. Nu aveam relaţii în afara ţării şi, chiar dacă le-aş fi avut, nu sunt sigur că mi-ar fi parvenit un colet cu reviste sau cărţi trimise din Occident. În 1991, într-o vizită la Iaşi, am cumpărat şi un număr al revistei Cronica, revistă pe care o citeam cu plăcere, în studenţie mai ales. Aici am descoperit un articol tradus de fostul meu asistent din ultimii ani de facultate, Dumitru Irimia. Articolul se intitula Omul şi limbajul său. Ceea ce m-a impresionat la prima lectură a articolului a fost perspectiva interdisciplinară asupra limbajului de care, preocupat de problemele semioticii, mă simţeam foarte apropiat.
Un prim contact substanţial cu lingvistica integrală coşeriană l-a constituit însă lectura prelegerilor şi conferinţelor ţinute de Eugeniu Coşeriu la Iaşi, în primăvara anului 1992. A urmat apoi întâlnirea, în 1997, cu o capodoperă coşeriană, Sincronie, diacronie şi istorie, o sinteză a lingvisticii sale, care, scrisă şi publicată în 1957, poate fi considerată o carte-program ce deschide marile teme ale lingvisticii coşeriene şi schiţează rezolvările. Acum am început să devin ceea ce s-ar putea numi astăzi un coşerian, interesat fiind îndeosebi de relaţionarea ideilor semioticii cu coşerianismul. Pentru semiotică, lingvistica integrală coşeriană poate constitui un model. În concluziile cărţii mele din 2003, Teoria şi practica semnului, spuneam că în lingvistica lui Eugeniu Coşeriu am putea găsi ideea-forţă care să ducă, în viitor, la idealul unei semiotici integrale.
Aveţi o dublă specializare, filologică şi filosofică. Sunteţi deopotrivă pasionat de gramatică şi de logică (lucru rar printre lingviştii români şi nu numai). Mai mult decât atât, sunteţi un bun cunoscător al teoriei lingvistice coşeriene (iarăşi, un lucru rar pe la noi!). Împărtăşiţi şi concepţia lui Coşeriu asupra gramaticii? Este obligatoriu ca un gramatician să cunoască logică?
– Orice gramatician este un lingvist, lingvistica este o ştiinţă şi ca ştiinţă ea nu poate neglija în nici un fel logica, ea este, cu necesitate, logică. De aceea un lingvist trebuie să aibă o pregătire logică, dar şi filosofică şi, în general, o bogată cultură generală.
În ceea ce priveşte raportul dintre gramatică şi logică, atât de des invocat din antichitate şi până astăzi, mă situez într-adevăr pe poziţia lui Eugeniu Coşeriu care, încă din 1956 – în studiul Logicism şi antilogicism în gramatică –, făcea distincţii magistrale între limbaj şi logică şi între gramatică şi logică. Limbajul, ne spune Eugeniu Coşeriu, nu poate fi identificat cu gândirea logică. În primul rând, obiectul gândirii, cu excepţia filosofiei limbajului, adică a gândirii despre limbaj, nu sunt semnificaţiile şi categoriile limbii, ci realitatea. În al doilea rând, limbajul nu este nici logic, nici ilogic, ci este anterior logicului, fiind doar expresie semnificativă. Gândirea logică nu este anterioară, ci posterioară limbajului. Ea se bazează pe limbaj, care este forma de manifestare nu numai a gândirii logice, ci şi a gândirii practice şi a gândirii poetice. Acest logos semantic care este limbajul conţine în sine, ca nediferenţiat şi virtual, logosul apofantic, expresia logică, aceea care poate fi adevărată sau falsă, existentă ca atare numai în actele de vorbire. Singura existenţă reală o are textul şi procesul creării acestuia, discursul.
Referitor la relaţia dintre gramatică şi logică, dincolo de observaţia iniţială că, fiind o teorie, orice gramatică trebuie să fie logică, trebuie să observăm că în lingvistica integrală coşeriană e vorba de mai multe gramatici corespunzând nivelurilor limbajului. La nivelul vorbirii avem o gramatică generală, în cadrul căreia definim categoriile, funcţiile şi procedeele gramaticale. Gramatica generală trebuie să studieze competenţa de a vorbi, competenţa elocuţională, care are la bază nu numai o competenţă extralingvistică, o anumită cunoaştere a lucrurilor, ci şi o competenţă logică, o cunoaştere a principiilor gândirii, a modului corect de a raţiona, a normelor gândirii valabile pentru orice limbă. De aceea gramatica generală a mai fost numită, în lingvistica tradiţională, şi gramatică logică. Dacă avem în vedere nivelul limbii istorice, al limbii ca sistem, atunci vom face gramatică descriptivă. În sens larg, gramatica descriptivă a unei limbi cuprinde nu numai morfosintaxa, ci şi semantica structurală şi fonologia, cuprinde adică descrierea structurilor unei anumite limbi funcţionale, ceea ce o face echivalentă cu lingvistica structurală. Sensul restrâns al termenului gramatică descriptivă ne trimite la două operaţii autonome: identificarea categoriilor verbale proprii limbii studiate, a părţilor de vorbire din care este alcătuită o propoziţie şi stabilirea schemelor materiale prin care se exprimă aceste categorii verbale. O gramatică descriptivă „completă” trebuie să fie atât o gramatică constituţională, o morfologie în sens larg, incluzând şi morfologia construcţiilor sintactice, cât şi o gramatică funcţională şi relaţională, ca studiu al paradigmelor funcţiilor gramaticale, şi, respectiv, al relaţiilor între aceste paradigme. Limba ca sistem este o abstracţie, ea nu conţine semnificaţii reale, ci numai semnificaţii potenţiale şi nu poate fi pusă în corelaţie cu logica. Nici analiza gramaticală, abordarea gramaticală a textului, nu are o legătură directă, reală cu logica. Analiza gramaticală este preocupată de identificarea funcţiilor gramaticale într-un text anume, având în vedere că acestea sunt, deseori, identificabile numai la nivelul textului sau pot avea nuanţe determinate în cadrul unui text. Actele de vorbire care alcătuiesc un text sunt logice sau ilogice nu în calitatea lor de limbaj, ci ca manifestări ale gândirilor particulare.
Aţi citit cu atenţie (cu creionul în mână), în întregime, ediţia recentă (2006) a Gramaticii Academiei. Ce impresie v-a făcut?
– La o primă lectură, noua Gramatică a Academiei este impresionantă, atât pentru un specialist, cât şi pentru un nespecialist.
Nespecialistul – om de cultură, care se aşteaptă ca noua Gramatică să fie o ediţie nouă, revăzută şi adăugită a Gramaticii Academiei din 1963 – rămâne descumpănit: aceasta este o altă gramatică, pentru înţelegerea căreia nu dispune de cunoştinţele de lingvistică necesare. Cititorii GALR – siglă prin care este diferenţiată noua gramatică de ediţia a doua a Gramaticii Academiei (GA) – sunt îndemnaţi să apeleze la Dicţionarul de ştiinţe ale limbii (DŞL), apărut în două ediţii până acum, în 1997 şi în 2001. Dar şi acest dicţionar este mai degrabă adresat specialiştilor decât nespecialiştilor şi nici nu prea mai este de găsit prin librării. În plus, GALR aduce uneori altă perspectivă decât DŞL asupra unor concepte punctuale, fapt explicabil prin accepţiile fluctuante ale multor termeni moderni.
Pentru un specialist, impresionant rămâne efortul de a realiza o lucrare modernă, armonizată cu cercetările ultimilor cincizeci de ani, chiar dacă alegerea soluţiilor sau chiar a metodologiei cercetării nu corespunde integral punctelor sale de vedere. Ca orice lucrare elaborată de un colectiv numeros, GALR este inegală valoric. Alături de pagini magistrale există şi capitole care trădează oarecum superficialitatea, insuficienţa cercetării, ceea ce, probabil, i-a creat mari probleme coordonatoarei lucrării, doamna Valeria Guţu-Romalo.
Dar o Gramatică a Academiei trebuie să se convertească într-un manual şcolar, desigur simplificată şi accesibilă vârstei şcolare. Nu mi se pare că acest eveniment va avea loc prea curând. GALR aduce o concepţie nouă asupra gramaticii, care ar trebui în primul rând popularizată în cadrul activităţilor de perfecţionare cu profesorii de limba română. În al doilea rând, cineva ar trebui să elaboreze un manual şcolar sau măcar o gramatică „pentru toţi” care să se afle, faţă de GALR, în aceeaşi poziţie în care s-a aflat Gramatica practică a limbii române, din 1971, a Ştefaniei Popescu, faţă de GA (1963).
Făcând o prezentare a acestei gramatici, pe care a şi coordonat-o, doamna Profesoară Valeria Guţu-Romalo afirma (la Conferinţa Naţională de Filologie, Limba română azi, Iaşi-Chişinău, 3-7 noiembrie 2006) că, în abordare, s-a ţinut seama şi de conceptul de sistem în sens coşerian. În opinia Dvs., care este aportul doctrinei lui Coşeriu în economia acestei gramatici? Am în vedere şi observaţia Dvs., făcută într-o discuţie anterioară, şi anume că în bibliografia generală a acestei gramatici Coşeriu apare cu 12 titluri, dar în cea specială, pe capitole, nu este prezent nicăieri…
– Punctual poate că am putea descoperi şi alte idei ale lui Eugeniu Coşeriu, dar cea mai importantă idee coşeriană pe care o întâlnim în GALR este aceea de sistem dinamic. Depăşind antinomia saussuriană dintre sincronie şi diacronie, Coşeriu afirma explicit, încă din 1957, în Sincronie, diacronie şi istorie, sistematicitatea dinamică a limbii într-un enunţ memorabil: „Limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic”.
Nici concepţia lingvistică, nici metodologia implicate în GALR nu sunt însă coşeriene. Cele două personalităţi care au contribuit esenţial la elaborarea noii gramatici, doamna Valeria Guţu-Romalo, coordonatoarea lucrării, şi doamna Gabriela Pană Dindelegan, împărtăşesc alte concepţii lingvistice, aparţin altor şcoli lingvistice. Doamna Guţu-Romalo s-a format la şcoala structuralismului clasic, dacă putem spune aşa, iar doamna Pană Dindelegan aparţine şcolii chomskyene din a treia fază a evoluţiei gramaticii chomskyene, când gramatica generativ-transformaţională asimilase nu numai semantica interpretativă a lui Katz şi Fodor, ci şi semantica fillmoriană a cazurilor. Ambele cultivă astăzi un funcţionalism care se revendică nu numai din structuralism, ci şi din semiotică, o semiotică pe linia Peirce-Moris. Încercarea de a asocia o gramatică descriptivă cu una funcţională care să aibă în vedere funcţia de comunicare a limbii, influenţa situaţiei de comunicare asupra organizării structurale a limbii este principalul aspect „revoluţionar” al GALR.
Lingvistica integrală coşeriană nu se înscrie în nici una dintre variantele structuralismului – sau este varianta coşeriană, profund originală, a acestuia – şi este adversara declarată a tuturor doctrinelor generativiste. Să amintim doar nivelurile coşeriene ale limbajului, tipurile de competenţă lingvistică sau tipurile de gramatică în concepţia lui Eugeniu Coşeriu.
Cum ar trebui să fie o gramatică (a limbii române, bunăoară) în viziunea Dvs.? Ştiu că aveţi în minte proiectul unei gramatici semiotice...
– E bine spus: am în minte un asemenea proiect. Pentru a valora ceva, proiectul trebuie pus însă în practică.
Dacă acceptăm tripartiţia morisiană a semioticii – în sintaxă, semantică şi pragmatică – probleme ridică, mai ales, perspectiva pragmatică. O gramatică nu descrie vorbirea, ci limba, sau, cu termenul lui Eugeniu Coşeriu, limba funcţională, cea care este imediat realizată în texte şi este omogenă. Sistemul nu poate fi descris decât în limba funcţională, iar disciplina care îl descrie, stabilindu-i structurile, este gramatica, identificată de Eugeniu Coşeriu cu sintaxa funcţională şi definită ca „paradigmatica semnificaţiei gramaticale”. Disociind distincţiile şi opoziţiile gramaticale într-o limbă, sintaxa funcţională determină structura sintactico-semantică a unei limbi funcţionale.
O descriere pragmatică a limbii funcţionale nu e posibilă, pentru că limba funcţională nu este „reală”, ci „ideală”. O limbă reală este limba istorică ce presupune nu numai omogenitatea limbii funcţionale, sau, mai bine zis, a limbilor funcţionale – pentru că într-o limbă istorică „funcţionează” mai multe limbi funcţionale –, ci şi varietatea de dialecte, niveluri şi stiluri de limbă, unde nu putem observa sistemul, ci doar norma de realizare. În cadrul utilizării de către vorbitori, în acte de limbaj, a unei limbi istorice sunt implicate o serie foarte mare de variabile care stau sub dominaţia situaţiei de comunicare, a contextelor sau a cadrelor, termen coşerian mai complex decât cel uzual de context. Cu toate acestea ar trebui să se ocupe pragmatica, având ca finalitate identificarea sau, mai bine spus, interpretarea sensului într-un discurs, într-un text.
Dacă vorbim de o gramatică semiotică, ar trebui să avem în vedere că la nivel sintactico-semantic ne ocupăm de studiul sistemului, în timp ce la nivel pragmatic nu ne putem opri decât cel mult la studierea normelor. Astfel sistemul limbii poate fi descris ca un ansamblu de opoziţii şi funcţii posibile, în timp ce norma se referă la selecţia operată de către vorbitori a posibilităţilor de comunicare oferite de sistem.
Pragmatica are cea mai mare arie de cuprindere şi, de aceea, cea mai mică doză de exactitate. Ea domină semantica fiindcă, într-o anumită măsură, înţelesul se realizează în funcţie de poziţia persoanelor care dialoghează. La rândul ei, semantica domină sintaxa care – prin intermediul semanticii – este dominată de asemenea de pragmatică, fiindcă organizarea sintactică este condiţionată de intenţia comunicativă a vorbitorului. Pe de altă parte, în fiecare limbă există reguli sintactice care limitează posibilităţile de exprimare a variaţiilor pragmatice.
GALR, despre care se poate spune că este o gramatică semiotică a limbii române, plecând probabil de la tipul de gramatică funcţională propus de lingvistul american Simon C. Dik, face o caracterizare sintactică, una semantică şi, cu destule excepţii, o caracterizare pragmatică a fiecărei funcţii, unele autoare părând că se îndoiesc chiar de necesitatea delimitării între semantică şi pragmatică, altele evitând orice caracterizare sau interpretare pragmatică a funcţiei sintactice. Când nu lipseşte, caracterizarea pragmatică are în vedere doar conţinutul informaţional repartizat în temă şi remă sau comentariu, în cazul circumstanţialelor adăugându-se posibilitatea de a funcţiona discursiv, metadiscursiv, în dependenţă de modul enunţării – direct sau indirect.
Mi se pare puţin. E drept că perspectiva pragmatică intervine masiv în cea de-a doua secţiune, Organizarea discursivă, a volumului al doilea al GALR, cu intenţia declarată de a face din GALR nu numai o gramatică a sistemului limbii, ci şi o gramatică a uzului literar al limbii române de astăzi. Dar corelarea rolului gramatical şi al celui pragmatic rămâne, în bună măsură, un deziderat şi nu o realizare a GALR.
Întrebarea pe care mi-o pun eu şi la care sper să răspund, dacă voi avea puterea intelectuală şi… fizică necesare, prin elaborări concrete este dacă nu cumva mai multe concepte ale pragmaticii – şi care sunt acelea? – ar putea intra în descrierea sau interpretarea pragmatică a funcţiilor sintactice sau a categoriilor gramaticale şi lexico-gramaticale din limba română.
Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns la întrebări!
 
Pentru conformitate Cristinel MUNTEANU
 
 
Ioan S. Cârâc (născut la Brăila, 1941) este profesor universitar la Catedra de Lingvistică a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, unde a predat, de-a lungul timpului, logica, semiotica, semantica şi limba română contemporană. Beneficiind de o dublă specializare (filologică şi filosofică), Ioan S. Cârâc este interesat îndeosebi de cercetarea interdisciplinară valorificată în studii, articole şi comunicări ştiinţifice având ca punct de plecare fie domeniul lingvisticii, fie cel al logicii sau al metalogicii. Printre lucrările publicate, se remarcă, mai ales, Teoria şi practica semnului (Institutul European, Iaşi, 2003, 590 p.), un veritabil tratat de semiotică în care descoperim, cu încântare, o puternică influenţă a gândirii coşeriene. Reputat profesor, Domnia sa cultivă la Galaţi, printre studenţi, ideile lui Eugeniu Coşeriu şi o concepţie sănătoasă despre gramatică, în special, şi despre lingvistică, în general. Faptul acesta se vădeşte şi din interviul pe care, cu generozitate, ni l-a acordat recent.
C.M.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog