Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Limbaj şi semnificaţie: distincţia „semantic vs. real” în lingvistica integrală1 (I)

Lucian LAZĂR

Alte articole de
Lucian LAZĂR
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

0.1. Sub influenţa curentelor (neo)pozitiviste, în lingvistica secolului al XX-lea, limbajul a fost interpretat ca obiect formal: ca „sistem de opoziţii” anterior elementelor (Saussure), ca „reţea de relaţii” (Hjelmslev) sau ca „structură sintactică” corespunzătoare „competenţei lingvistice a unui vorbitor ascultător ideal” (Chomsky). Astfel, spre exemplu, din definiţia semnului, ca relaţie între forma expresiei şi forma conţinutului, Hjelmslev elimină „substanţa” semantică a limbajului, tocmai pentru a se ajunge la „structura algebrică” a limbii considerată ca fiind obiectul ştiinţei limbajului. În fond, glosematica marchează tocmai această mutaţie a gândirii lingvistice dinspre un formalism „moderat”, de tip saussurian, în care sistemul este încă un sistem de elemente („semne”), spre un formalism extrem, în care limba este concepută doar ca „formă a relaţiilor” dintre elemente (entităţi) situate în afara domeniului lingvistic propriu-zis. Hjelmslev aşază la baza conceptului său de limbaj faptul că: „Raporturile (...) sunt primare, în sensul că existenţa obiectului e considerată ca un rezultat al lor”. Altfel spus: „o totalitate nu constă din obiecte, ci din raporturi şi (...) ceea ce are o existenţă în sensul ştiinţific al cuvântului nu e substanţa acelei totalităţi, ci numai raporturile ei interne şi externe” (Hjelmslev, 1967, p. 41). De aceea în viziune glosematică „definiţia unei limbi ca sistem se arată a fi nesatisfăcătoare”, întrucât „ea ţine seamă doar de funcţiile externe ale limbii, de raporturile ei cu factorii extralingvistici care o înconjoară, neglijând funcţiile ei proprii, funcţiile ei interne” (ibid., p. 90). Formalismul lingvistic nu se manifestă doar în planul filosofiei, al epistemologiei sau al teoriei limbajului, ci îl regăsim ca substrat ideologic în modul de a aborda obiectul şi sarcinile lingvisticii descriptive a limbilor. De pildă, se consideră că obiectul gramaticii limbilor, al analizei gramaticale, îl constituie „formele” identificabile într-o stare de limbă sau „forma relaţiilor” dintre aceste forme. Din acest punct de vedere morfemele Ǿ / un / -ul (băiat/ un băiat/ băiatul) şi -ă...-ă (fată frumoasă) nu sunt decât mărci formale ale categoriei determinării şi, respectiv, ale acordului nominal.
Această abordare ignoră însă tocmai faptul esenţial, anume că: „în limbaj, totul este semantic: gramatica nu e mai puţin [semantică] decât lexicul, cuvântul în general şi limbile nu sunt astfel mai puţin [semantice] decât discursul” şi de aceea „a vorbi despre semantică echivalează, în consecinţă, cu a vorbi despre întreaga lingvistică”2 (Coşeriu, 1982, p. 137)3. Aceasta conduce la o definire contradictorie a categoriilor gramaticale: fapte de limbă (adică formă şi conţinut), dar, în acelaşi timp, doar forme, „morfeme” (al căror conţinut semantic pare a fi eliminat din analiză).
0.2. Acceptarea naturii lingvistice a substanţei conţinutului impune dezvoltarea unei discipline corespunzătoare acestui nivel de structurare a limbajului. Prin reconsiderarea raportului formă – substanţă lingvistica este nevoită să redefinească statutul semanticii şi, mai ales, pe cel al semanticii lexicale, ca disciplină specifică în cadrul ştiinţei actuale a limbajului. Elaborarea unei concepţii coerente în legătură cu diversitatea structurărilor lexicale a ridicat însă în faţa lingviştilor o serie de probleme teoretice şi metodologice în privinţa cărora nu există nici astăzi, după aproape o jumătate de secol de dezbateri, un acord, cel puţin de principiu.
0.3. În limitele impuse ale demersului nostru nu ne propunem o analiză comparativă a soluţiilor existente, ci vom lua în discuţie, cu titlu de exemplu, câteva teorii semantice, cu intenţia de a releva modul în care o anumită concepţie asupra limbajului generează o anumită concepţie asupra semnificaţiei lexicale. Convingerea noastră este că articularea unei concepţii asupra lexicului nu poate fi independentă de o anumită teorie a limbajului şi, mai mult, că modul în care sunt definite limbajul şi semnificaţia se răsfrânge asupra modului de înţelegere a semnificaţiei lexicale şi a diferitor ei tipuri de structurare (în special, a câmpului lexical).
 
 
1.0. Observaţii preliminare
 
În vederea elaborării unui concept unitar de semnificaţie, Ernst Cassirer delimitează două modalităţi posibile de abordare a funcţiilor cognitive ale conştiinţei. Astfel, „considerând în ansamblul lor funcţiile a căror întrepătrundere reciprocă determină structura realităţii noastre morale şi intelectuale, o dublă cale ni se oferă pentru interpretarea teoretică a acestor funcţii. Putem vedea în ele fie esenţialmente o copie, un fapt secundar, fie unul originar, un fapt primar” (Cassirer, 1933, p. 18)4*. Prima cale de acces teoretic în acest domeniu problematic este aceea conform căreia „(...) lumea, «realul» este gata făcut(ă), în existenţa, precum şi în structura sa, iar pentru spiritul uman este vorba doar de a lua pur si simplu în posesie această realitate dată”. În strânsă legătură cu această perspectivă este binecunoscuta teorie a reflectării conform căreia: „Lumea se reflectă în conştiinţă ca într-o oglindă, cu cât însă această imagine este mai clară şi mai fidelă, cu atât ea se limitează la reproducerea determinărilor preexistente ca atare în obiect şi care sunt aici net separate unele de altele”5*.
„Revoluţia copernicană” produsă în teoria cunoaşterii de Kant (în primul rând prin identificarea principiului „unităţii sintetice a apercepţiei”) constituie – în opinia lui E. Cassirer – temeiul pentru cea de a doua cale de formulare, în termenii unei teorii coerente a semnificaţiei lingvistice, a raportului „conştiinţă” – „realitate” şi, în consecinţă, a reconsiderării în ansamblu a funcţiilor spiritului. La baza acestei noi viziuni teoretice stă ideea că funcţia primară a conştiinţei este una de natură constructivă, instituirea valorilor semnificative fiind importantă „non seulement pour la connaissance scientifique du monde, mais pour cette sorte de vision et construction du monde qui se réalise dans le langage ou dans l’art”. Acest „acte primitif” nefiind însă „jamais une simple copie”, ci dimpotrivă, „est l’expression d’une force creatice originale” (ibid., p. 19). În acest sens, „imaginile spirituale ale universului pe care conştiinţa noastră le posedă” nu trebuie văzute doar ca „simple receptări şi înregistrări pasive”, întrucât, în calitatea lor de „acte ale spiritului”, „fiecare din aceste acte originale ne desenează o schiţă deosebită şi nouă, un orizont determinat al lumii obiective” (ibid., p. 19)6*. Aceste „images spirituelles”, semnificaţiile, „nu provin pur şi simplu dintr-un obiect gata făcut, dimpotrivă, ele duc înspre şi la obiect: sunt condiţiile constitutive ale posibilităţii sale (ibid., p. 20)7*.
 
 
1.1. Prima cale: teoria reflectării
 
1.1.1. Cercetările întreprinse de lingvistul Otto Ducháček se sprijină tocmai pe această primă modalitate de interpretare a raporturilor cuvânt – concept – lucru. Concepţia sa despre limbă „en tant que moyen de communication” are, în această perspectivă, ca punct de plecare faptul că, în ultimă instanţă, fenomenul lingvistic se reduce la stabilirea unei „legături” între „anumite percepţii acustice (eventual grafice) cu anumite noţiuni care reflectă realităţi exterioare”8*. În plus, „scopul principal al limbii este de a permite indivizilor de a se înţelege unii cu alţii”. Este necesar ca „la toţi oamenii care vorbesc aceeaşi limbă, o anumită percepţie acustică (eventual vizuală, grafică) să evoce acelaşi concept, aceeaşi idee” (Ducháček, 1967, p. 20)9*. Rezultă astfel că „nu s-ar putea, totuşi, înţelege bine conexiunea dintre cuvânt şi concept fără a examina relaţiile cu realitatea extralingvistică pe care conceptul o reflectă, iar cuvântul o denumeşte” (ibid., p. 20)10*. De aceea, în investigarea ştiinţifică a cuvântului „este important de a studia raporturile dintre o realitate (lucru, fiinţă...), denumirea sa (...) şi conceptul pe care ni l-am format despre realitatea în discuţie11” (idem, 1965, p. 562)12*.
Această abordare a relaţiei dintre semnificaţia lingvistică şi domeniul extralingvistic nu poate constitui un argument solid pentru investigarea ştiinţifică a lexicului şi de aceea a fost abandonat de către marea majoritate a semanticienilor contemporani. Dincolo de serioasele dificultăţi pe care „teoria reflectării” ar trebui să le depăşească în orizontul contemporan al filosofiei cunoaşterii, atitudinea menţionată a lingvisticii faţă de acest punct de vedere se sprijină, în primul rând, pe faptul că, în virtutea unei asemenea orientări, semantica, în calitate de disciplină lingvistică, s-ar reduce la o simplă abordare taxonomică a conceptelor şi/sau obiectelor pornind de la denumirea pe care acestea o poartă.
 
 
1.1.2. Valoarea socială şi instrumentală a semnificaţiei lingvistice
 
Perspectiva în care Georges Matoré îşi înscrie cercetările sale privitoare la lexicul limbilor se întemeiază pe intenţia autorului de a depăşi opinia potrivit căreia lexicologia nu este altceva decât un ansamblu de „travaux de caractère analytique” sau de „classifications – qui, même rationnelles – ne représentent qu’un état inférieur de la science”, astfel încât această disciplină lingvistică să fie înţeleasă „comme un essai d’ explication”, redându-i-se în acest fel orientarea sa de bază, care este una teoretică.
Elaborarea premiselor generale ale disciplinei numite de Matoré „lexicologie sociale” are însă în vedere, în primul rând, faptul că: „Limbajul este un instrument de analiză. Înaintea lui, în măsura în care ea există, gândirea este sintetică şi confuză, şi doar datorită muncii realizate de limbaj asupra realităţii, tăind-o în elemente cărora le impune un nume, gândirea se poate formula” (Matoré, 1953, p. 35)13*.
Dimensiunii individuale îi este însă complementară o dimensiune socială a limbajului datorită căreia cuvântul dobândeşte „une valeur collective” şi astfel „cuvântul încărcat cu un conţinut social va trece dincolo de gândirea individuală (...)”. Conceput în acest fel „Cuvântul va permite conceptului să depăşească stadiul individual şi afectiv: el raţionalizează, clasifică, distinge, generalizează, abstractizează gândirea individuală (...)” (ibid., p. 37)14*.
Deşi aceste afirmaţii se deosebesc considerabil de formulările lui Ducháček, Matoré nu reuşeşte să se desprindă de o perspectivă în care limbajului nu i se atribuie decât cel mult o funcţie ordonatoare în raport cu „realul” şi cu „gândirea”.
O interpretare asemănătoare cu aceasta este susţinută de L. J. Prieto. Asumându-şi rolul de filosof al umanului şi de epistemolog în domeniul ştiinţelor limbajului, lingvistul porneşte de la convingerea că „există motive să credem că omul şi instrumentul sunt două fenomene indisolubil legate şi că, dacă a fost necesar ca omul să îl creeze, anume creându-l omul a devenit ceea ce este”. În consecinţă, „tot ceea ce se află în om şi poate fi considerat ca fiind faptul cel mai caracteristic al condiţiei sale, se raportează, de fapt, într-un fel sau altul, la întrebuinţarea instrumentelor” (Prieto, 1966, p. 1)15*. În cadrul acestei viziuni (instrumentaliste) globale, limbajul va fi definit, fireşte, ca „un type particulier d’instruments”, apărut „assez tard” în linia evoluţiei umane, abia atunci când „viaţa socială (...) a atins un grad considerabil de evoluţie” (ibid., p. 5)16*. Ca instrument, limbajul este un semnal „a cărui funcţie constă în transmiterea de mesaje” şi, în plus, „aceste instrumente îi permit omului să exercite o influenţă asupra a ceea ce îl înconjoară”. Semnificaţia lingvistică este, prin urmare, „clasa pe care o formează operaţiile ce pot fi executate cu ajutorul unui semnal determinat”, iar „mesajele transmise cu ajutorul acestui semnal, constituie uzul său, care primeşte denumirea specială de «semnificat»” (ibid., p. 5)17*.
În raport cu „realitatea”, funcţia lingvistică rămâne totuşi o funcţie ordonatoare: „Tot ceea ce există în univers şi care posedă o semnificaţie pentru om a trecut prin semnificatele semnalelor şi a fost ordonat de ele”. De aceea, atât semnalele, cât şi semnificaţiile corespunzătoare vor fi considerate doar în calitate de „auxiliarele cele mai de preţ ale inteligenţei umane” în efortul acesteia de a concepe „lumea exterioară” (ibid., p. 6). Definit în această manieră, subiectul uman este cel care „a impus (...) ordonarea universului în clase”, a căror existenţă „nu era dată dinainte”, ordonare ce rămâne totuşi în strictă dependenţă de „întrebuinţarea pe care omul o atribuie semnalelor pentru ca acestea să îi slujească mai bine” (ibid., p. 6).
 
 
Intermezzo
 
Preluând în perspectivă structuralistă temele gândirii humboldtiene, J. Trier defineşte limba prin funcţia ei ordonatoare, aducând la un numitor comun conceptul de organism lingvistic (Humboldt) şi conceptul structuralist de sistem: „Fiecare limbă este un sistem care operează o selecţie în interiorul şi în dauna realităţii obiective”, în sensul că „fiecare limbă structurează realitatea în felul său specific” (apud: Mounin, 1963, p. 44)18*. În aceeaşi direcţie, Worf susţine că „limbajul este [deci] înainte de toate o clasificare şi o reorganizare operată asupra fluxului experienţei sensibile, clasificare şi reorganizare care are drept rezultat o ordonare specială a lumii” sau, altfel spus „noi disecăm natura urmând liniile mai înainte trasate de limbile noastre materne” (idem, p. 46-47)19*.
În concluzia discuţiei prilejuite de „aceste perspective humboldtiene”, Georges Mounin propune propria sa interpretare privind «la vision du monde» specifică fiecărui idiom. Exemplul considerat tipic în acest sens este acela al diversităţii structurilor lingvistice identificate în „câmpul culorilor”. În comentariul făcut în legătură cu acest aspect lingvistic se pleacă de la constatarea că, pe de o parte, „la lumière est physiqnement la même partout”, „l’oeil humain reste le même sous toutes les latitudes et pour toutes les races (...)” „lumina este din punct de vedere fizic aceeaşi pretutindeni”, iar pe de alta, „ochiul uman rămâne acelaşi pe toate latitudinile şi pentru toate rasele”. Prin urmare, diversitatea numelor de culori nu se datorează nici diversităţii „naturale”, nici diversităţii „experienţei filozofice”, ci ea este explicabilă prin aceea că „limbi diferite exprimă prin structuri lingvistice diferite fapte fizice identice şi probează astfel că structura limbajului nu reflectă automat structura universului” (idem, p. 75)20*, aceasta fiind suficient pentru a demonstra „teza conform căreia fiecare limbă decupează şi numeşte diferit experienţa pe care oamenii o au asupra lumii, aici în cazul unui fenomen fizic absolut comun tuturor: culoarea” (idem, p. 77)21*.
Cele două funcţii atribuite limbajului, funcţia de ordonare a universului şi funcţia de comunicare, se vor dovedi însă ineficace din punct de vedere teoretic, întrucât se menţine, în însuşi temeiul concepţiei, confuzia funcţionalitate = instrumentalitate.
Deşi constituie un prim pas important în asimilarea viziunii originare humboldtiene asupra limbajului, totuşi perspectiva structuralistă pierde din vedere un fapt esenţial şi anume că prin limbaj „lumea”, „universul”, „natura” suferă o adevărată mutaţie ontologică, o transformare de ordin calitativ, lucrurile situate obiectiv în planul existenţei fiind aduse, prin limbaj, în planul fiinţei. La acest nivel trebuie situată concepţia humboldtiană privind „diversitatea limbilor”.
 
Bibliografie
1. Cassirer, 1933 – Ernst Cassirer, Le langage et la construction du monde des objets, în Psychologie du langage, Librairie Félix Alcan, Paris, p. 18-44.
2. Cassirer, 1994 – Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, Editura Humanitas, Bucureşti.
3. Codoban, 1988 – Aurel Codoban, Eugenio Coseriu, un filosof al limbii pentru secolul XXI, în Echinox, nr. 5, 1988, p. 3.
4. Copceag, 1996 – Dumitru Copceag, „Realismul lingvistic” sau doctrina ştiinţifică a lui Eugenio Coseriu, Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, nr. 1, p. 78-87.
5. Coseriu, 1951 – Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, 1995.
6. Coseriu, 1954a – Eugenio Coseriu, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, în Teoria del lenguaje y lingüística general, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p. 66-102.
7. Coseriu, 1954b – Eugenio Coseriu, Raíces humboldtianas de la lingüística moderna, în Revista Azul, Montevideo.
8. Coseriu, 1958 – Eugenio Coseriu, Sincronía, discronía e historia, Montevideo.
9. Coseriu, 1966 – Eugenio Coseriu, El lenguaje y la comprensión de la existencia del hombre actual, în El hombre y su lenguaje, p. 34-65.
10. Coseriu, 1968 – Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje, în El hombre y su lenguaje, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p. 13-33.
11. Coseriu, 1969 – Eugenio Coseriu, Sémantica, forma interior y estructura interna, în Gramatica, semántica, universales, Editorial Gredos, 1987, p. 112-127.
12. Coseriu, 1982 – Eugenio Coseriu, Pour et contre l’analyse sémique, Tokio.
13. Coseriu, 1992a – Eugenio Coseriu, Competencia lingüística, Madrid.
14. Coseriu, 1992b – Eugenio Coseriu, Prelegeri şi conferinţe, Anuarul de lingvistică şi istorie literara, Seria A, Lingvistică, T. XXXIII, Iaşi.
15. Ducháček, 1965 – Otto Ducháček, La structure du lexique et quelque problème sémantico-lexicaux, în Revue roumaine de linguistique, nr. 6, p. 562-573.
16. Ducháček, 1967 – Précis de sémantique française, Brno.
17. Hjelmslev, 1967 – Louis Hjelmslev, Preliminarii la o teorie a limbii, trad. rom. D. Copceag, Bucureşti.
18. Matoré, 1953 – Georges Matoré, La methode en lexicologie, Didier, Paris.
19. Mounin – Georges Mounin, Les problèmes théorique de la traduction, Gallimard, Paris.
20. Mounin – Georges Mounin, Linguistique et philosophie, PUF, Paris.
21. Munteanu, 1991 – Eugen Munteanu, Componenta aristotelică a gândirii coseriene, în Omul şi limbajul său, Studia in honorem Eugenio Coseriu, AUI, Lingvistică, 1991-1992.
22. Prieto, 1966 – Luis J. Prieto, Messages et signaux, PUF, Paris.
23. Prieto, – Louis J. Prieto, Estudios de lingüística y semiología generales, Editorial Nueva Imagen, Mexico
24. Weisgerber, 1979 – Leo Weisgerber, Dos enfoques del lenguaje, Editorial Gredos.
 
Note
1 Articolul de faţă valorifică anumite capitole ale Disertaţiei pentru obţinerea titlului de Master în lingvistică, susţinută la Catedra de Lingvistică generală si semiotică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Cele prezentate mai jos nu constituie decât „schiţa de proiect” a unei cercetări mult mai extinse, desfăşurate ulterior în cadrul programului de doctorat. Mai trebuie menţionat aici că anumite idei sau chiar anumite formulări au fost preluate şi dezvoltate de autor în lucrări ulterioare, publicate în reviste de specialitate.
2 Pentru o critică decisivă a formalismului lingvistic vezi E. Coseriu, 1954a, în special cap. La interdependencia entre lo „morfico” y lo „hiletico” şi Coseriu, 1969, p. 112-114.
3 *„dans le langage, tout est sémantique: la grammaire ne l’est pas moins que le lexique, la parole en générale et les langues ne le sont pas que le discours”, [...] „parler de sémantique équivaut par conséquent à parler de tout la linguistique”.
4 *Traducerea pasajelor din notele marcate cu asterisc (*) ne aparţine „Quand nous considérons dans leur ensemble les fonctions dont l’union et la pénétration réciproque déterminent la structure de notre réalité morale et intellectuelle, une double voie s’offre à nous pour l’interprétation théorique de ces fonctions. Nous pouvons voir en elles soit essentiellement une copie, un fait secondaire, soit un original, un fait primitif”.
5 *„(…) le monde, le «réel» est donné tout fait, dans son existence comme dans sa structure, et qu’il s’agit, pour l’esprit humain, de prendre simplement possession de cette réalite donnée”. [...]
Le monde se reflet dans la conscience comme dans un miroir; mais plus cette image est pure et fidèle, plus elle se borne à reproduire les déterminations qui préexistaient comme telle dans l’objet et qui y étaient clairement séparées les unes des autres”.
6 *„Les images sprirituelles de l’univers que nous possédons dans la connaissance”[...] „simples réceptions et enregistrements passif [...] „actes de l’esprit”, „chacun de ses actes originaux dessine pour nous une esquisse particulière et neuve, un horizont déterminé du monde objectif”.
7 * „ne proviennent pas simplement d’un object tout fait, mais elles menènt vers lui et à lui: ce sont des conditions constitutives de sa possibilité”.
8 *„certaines perceptions acoustiques (éventuellement graphiques) avec certaines concepts et notions qui reflètent des réalités extérieurs”.
9 *„le but principal de la langue est de permettre aux individus de s’entendre” este necesar ca „chez tous les gens parlant une même langue, une certaine perception acoustique (éventuellement visuelle, graphique) évoque le même concept, la même idée”.
10 *„on ne pourrait pas, cependant, bien comprendre la connexité entre le mot et le concept sans examiner les relations avec la réalité extralinguistique dont le concept est le reflet et le mot la denomination”.
11 Mai tranşant, autorul susţine că „Les concepts sont variables puisqu’ils reflètent le monde qui change toujours, car la matière, étant en mouvement éternel, évolue sans cesse” (Ducháček, 1967, p. 25 )[conceptele sunt variabile deoarece ele reflectă lumea care se schimbă mereu, căci fiind în mişcare eternă, evoluează fără încetare]. Cu alte cuvinte, transformările lumii materiale sunt cele care impun dinamismul actelor de conştiinţă...
12 *„il est important d’étudier les rapports entre une réalité (chose, être …) sa nomination (…) et le concept que nous nous sommes formés de la réalité en question”.
13 *„Le langage est un instrument d’ analyse. Avant lui, dans la mesure oǜ elle existe, la pensée est synthétique et confuse, et c’est seulement grâce au travail qu’il opère sur la réalité en découpant celle-ci en éléments auxquels il impose un nom, que le langage permet à la pensée de se formuler”.
14 *„le mot chargé d’un contenu social va en quelque sorte rebondir sur la pensée individuelle (…)”. [...] „Le mot permettra au concept de dépasser le stade individuel et affectif: il rationalise, classe, distingue, généralise, abstractise la pensée”.
15 *„Il y a des raisons de croire que l’homme et l’instrument sont deux phénomènes indissoublement liés, et que, s’il a fallu l’homme pour créer, ce n’est qu’en le créant que l’homme est devenu et ce qu’il est” [...] „Tout ce qu’il y a dans l’homme et qu’on peut considérer comme le plus caractéristique de sa condition, en effet, se rapporte, d’une façon ou d’une autre, a l’emploi d’instruments”.
16 *„la vie sociale (…) avait atteint un degré d’ évolution considérable”.
17 *„dont la fonction consiste en la transmission de messages” [...] „ces instruments permettent à l’homme d’exercer une influence sur ce qui l’entourne” [...] „la classe que forment les opérations qui peuvent être executées au moyen d’un signal déterminé, c’est-à-dire les messages qui peuvent être transmis au moyen de ce signal, constitue son utilité, qui reçoit la désignation spéciale de «signation»”.
18 *„Chaque langue est un système qui opère une selection au travers et aux dépends de la réalité objective” [...] „chaque langue structure la réalité à sa propre façon”.
19 *„le langage est [donc] avant tout une classification et une réorganisation operées sur le flux ininterrompu de l’expérience sensible, classification et réorganisation qui ont pour résultat une ordonance particulière du monde”, „nous disséquons la nature suivant des lignes tracées d’avance par nos langues maternelles”.
20 *„la lumière est physiqnement la même partout”, [...] „l’oeil humain reste le même sous toutes les latitudes et pour toutes les races”[...]„des langues différentes expriment par des structures linguistique différentes des faits physique identiques, et prouve ainsi que la structure du langage ne reflète pas automatiquement celle de l’universe”.
21 *„la thèse selon laquelle chaque langue découpe et nomme différement l’experience que les homme ont du monde, ici dans le cas d’un phénomène physique absolument commun à tous: la couleur”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog