Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură    Info Abonare Apare bimestrial la Chişinău

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

UN PĂMÂNT ŞI DOUĂ CERURI

POESIS

COŞERIANA

GRAMATICĂ

ITINERAR LEXICAL

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

DIALOGUL ARTELOR

ÎN FAMILIA LIMBILOR-SURORI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AFORISME

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

PRO DIDACTICA

Cântarea României de Alecu Russo: perspective critico-metodice

Maria ABRAMCIUC

Alte articole de
Maria ABRAMCIUC
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Dificultăţile pe care le întâmpină profesorul de literatură la predarea poemului în proză Cântarea României de Alecu Russo îşi au originea în complexitatea acestei scrieri, ce ilustrează nu doar tendinţele mesianice ale literaturii române din perioada de până şi de după revoluţia burghezo-democratică de la 1848, ci surprinde şi unele manifestări ale esteticii romantice, aflate în plină afirmare în literatura noastră de după 1850. Impedimentele interpretative mai decurg, pe de o parte, şi din mecanismul poetic al operei, retoric în esenţă, iar, pe de altă parte, din maniera narativă, specifică scriitorului paşoptist, ceea ce impune un anumit tip de abordare în cadrul orelor de literatură română în clasa a IX-a. La toate acestea, se mai adaugă paradigma speciei, poemul în proză întrunind liricul şi epicul, dinamica temei şi a ideilor, convertite de autor într-un text simbolico-alegoric, stilul complex, implicaţiile biblice, tonalitatea profetică a discursului etc.
Ne pronunţăm asupra oportunităţii fragmentelor selectate. Versetele 4, 5, 9, 17, 28, propuse de autorii manualului spre interpretare, sunt axate pe motivul patriei, al trecutului şi al libertăţii naţionale. Primele trei, omogene ca discurs şi ca formulă stilistică, reflectă imaginea patriei, evocată într-un registru antitetic. În schimb, versetul 17, cu un conţinut nebulos şi cu un stil excesiv de reflexiv, ni se pare inadecvat pentru gradul de inteligenţă al elevilor din clasa a IX-a. Ultimul, 28, defineşte nuanţat ideea de patrie şi, pe lângă accentele nostalgico-paseiste, proprii scrierilor lui Alecu Russo, denotă evidente finalităţi educative.
Structurat în patru compartimente, Lumea cuvântului, Lumea textului, Lumea cărţilor şi Dincolo de cărţi, studiul fragmentelor începe cu referinţe la titlul Cântarea României, insistându-se pe noţiunea de cântare, şi cu „explicarea şi comentarea titlului din mai multe perspective posibile”. Una dintre acestea, paralela cu Cântarea cântărilor (cântarea semnificând, în plan religios, un cântec de laudă), permite punerea în evidenţă a unor idei interesante. În primul rând, segmentarea textului în versete, amintind de prozodia psalmilor, ardoarea şi solemnitatea cu care e construit discursul, spiritul profetic al multor fragmente, imaginile apocaliptice sunt indici ale afinităţilor dintre textul biblic şi cel al lui Alecu Russo.
Incontestabil, textul poemului comportă un caracter incantatoriu, potenţat prin varii mijloace, între care menţionăm: reluarea versetelor, inversiunile verbale, utilizarea propoziţiilor interogative, segmentarea frazelor, frecvenţa suspensiilor. Aspectul melodic al frazei, armonia interioară sunt obţinute şi prin intermediul organizării sintactice a discursului. Şirul de propoziţii coordonatoare juxtapuse, ce constituie prima frază din versetul 4, denotă o fluenţă remarcabilă: „Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate pe coastele dealurilor, limpede şi senin ceriul tău; munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul…”.
Elevii sunt atenţionaţi asupra muzicalităţii frazei lui Alecu Russo abia în ultimul compartiment al temei, intitulat Dincolo de cărţi, unde informaţia literară e pusă în relaţie cu cea din domeniul muzicii şi al artelor plastice. Opinia lui Tudor Vianu despre rolul conjuncţiei şi în obţinerea efectelor incantatorii susţine teza despre statutul de cântare al textului, teză enunţată anterior, în debutul comentariilor. Poate era cazul să se revină, în contextul unor concluzii, la acest termen din titlul scrierii.
Poemul este un elogiu adus României. Afirmaţia este doar parţială, dacă admitem, în consens cu demonstraţiile criticului Liviu Leonte, că titlul Cântarea României nu s-ar referi doar la numele ţării, ci şi la cea de românism, cu semnificaţiile de spirit, sentiment, limbă. Liviu Leonte demonstrează, cu argumente textuale, că titlul poemului nu trimite doar la noţiunea de ţară. „Curios însă, numele nu revine niciodată în cursul poemului şi, când scriitorul se referă la ceea ce înţelegem noi astăzi prin Românie, foloseşte expresiile ţară română, pământ român”, conchide autorul incitantului articol [2, p. 61]. Exemplele sunt mai mult decât convingătoare: „Domnul Dumnezeu părinţilor noştri înduratu-s-au de lacrămile tale, ţară Română?”, „Deşteaptă-te, pământ Român!” sau „Cinge-ţi coapsa, ţară română!” etc. Unul dintre ele, selectat din Amintiri, ilustrează distincţia pe care o face Alecu Russo între România cu sens de ţară şi românie ca totalitate a valorilor spirituale româneşti: „Patria şi românia nu murise în ei, dar ele se treziră, crudă trezire, când Ţarigradul nesăţos cere pungi şi iar pungi… de nu mai putea rădica gloata ostenită!..” (3, p. 133). Sau: „Va veni şi giudecata aceea… şi se va face parte dreaptă tuturor; şi se va ţine seama celor ce au fost mucenici din pruncie, dacă nu au iubit românia ca nealţii!..” (3, p. 130).
E cert că scrierile lui Alecu Russo atestă ortografierea atât cu majusculă, cât şi cu minusculă a cuvântului Românie. În aceleaşi Amintiri, citim: „Am îndrăzni a zice că românia, de va pieri vreodată, va pieri de mâna românilor; împotriva străinismului românia a stat, stă şi va sta nestrămutată, ca biserica lui Dumnezeu zidită pe stâncă. România este ca Dunărea cea lată, mare şi adâncă, în care se cotropesc apele deosebite din a dreaptă şi din a stângă; cu cât mai multe pâraie, pe atâta şi Dunărea creşte: valurile străine s-au cotropit în românie, nici un val nu ne-a putut îneca… de multe ori un val ameninţător de pieire ne-a întărit, de multe ori acel val ne-a împins spre o propăşire” (3, p. 131).
Pe lângă actualizarea unor noţiuni lexico-stilistice şi pe lângă obiectivele de formare la elevi a capacităţilor interpretative, autorii manualului şi-au propus ilustrarea ideii că poemul în discuţie reprezintă o mostră de proză retorică. Câteva exerciţii din compartimentul Lumea textului (p. 9) sunt raliate problemei în cauză. Se intenţionează reliefarea acestei particularităţi definitorii a poemului, insistându-se, în special, pe rolul stilistic al interogaţiilor şi exclamaţiilor retorice, la care apelează frecvent autorul. Comentariul-eseu, propus elevilor în baza versetului 9, include în algoritm şi explicarea valorii expresive a limbajului poetic (retoric). În context, profesorul ar putea propune elevilor noţiunea figuri de adresare, însoţită de explicaţiile de rigoare. Figurile de adresare (apostrofa, invocaţia retorică, interogaţia retorică), numite şi dialogice, sunt obligatorii în cazul discursului oratoric, de care face uz romanticul Alecu Russo. Aspectul lor dialogic este întemeiat pe o comunicare directă a oratorului cu un interlocutor / auditoriu, prezent sau imaginat. În poem, Alecu Russo adresează atât elogiile, cât şi compătimirile patriei. Interogaţiile şi invocaţiile retorice din aceste fragmente (să ţinem cont că figurile de adresare despre care discutăm includ în sine şi un posibil răspuns) creează impresia de dialog şi imprimă discursului dinamism: „Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, dulcea mea ţară?…” (v. 4), „Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată?…” (v. 5), „Priveşte, de la miazăzi, la miazănoapte, popoarele îşi ridică capul…” (v. 9).
Este incontestabil că poemul Cântarea României se încadrează în parametrii textului retoric, structura sa integrală înglobând, în opinia cercetătorului bucureştean Gheorghe Vrabie, componentele acestui tip de discurs, ce adresează un mesaj direct publicului auditor, mizând pe efectele unor procedee speciale (să nu uităm că lucrarea lui Alecu Russo, apărută imediat după înfrângerea de la 1848, a fost concepută în formă de manifest şi avea ca scop final reabilitatea spiritului revoluţionar românesc). „Cu adevărat, scrie Gh. Vrabie, Cântarea României se desfăşoară pe trei părţi: a) o introducere pe care o s-o numim, ca în orice scriere retorică, exordiu (v. 1-12); b) o dezvoltare a subiectului propriu-zis – naratio continua (v. 13-61); c) o peroraţie finală (v. 62-65), exclusă de Bălcescu, considerând-o ca fiind una ce repetă versetele anterioare (ceea ce constituie o inexactitate în ceea ce priveşte caracterul retoric)” [4, p. 29]. Cunoaşterea acestor aspecte compoziţionale devine importantă în contextul definirii finalităţii demersului interpretativ general şi, în special, în cel al motivării rolului stilistic al figurilor retorice (exclamaţii, interogaţii, adresări, enumeraţii, puncte de suspensie etc.). Importante sunt şi elementele de organizare interioară a textului, în special, topica şi structura frazei, grandilocvenţa tonului etc. În opinia autorului citat, oralitatea discursului rezultă din frecvenţa adjectivelor ornante, antepuse, din turnura frazei, din structura propoziţiilor, „procedee stilistice simple, care au însă un mare efect asupra cititorilor” [4, p. 30].
Ultimul exerciţiu din compartimentul al doilea, Lumea textului, are ca obiectiv încadrarea operei studiate în limite de gen şi de specie literare. Răspunsul comportă un anumit grad de dificultate, deoarece elevii trebuie să definească poemul în proză şi să argumenteze prezenţa elementelor lirice şi epice, să depisteze tonalităţile muzicale, ce ar confirma încă o dată statutul de cântare al textului. Prezenţa directă, în discurs, a eului liric, dominat de un dublu sentiment, de extaziere şi de compătimire, în raport cu destinul patriei (scrierea autorului paşoptist evocă, în egală măsură, splendorile peisajului românesc şi nedreptăţile, umilinţele la care a fost supusă Patria, alegorizată în chip de văduvă), frecvenţa tropilor (epitetul, personificarea, comparaţia, metafora, simbolul, alegoria etc.), alcătuiesc substanţa lirică a poemului. Epicul e depistat la nivel de fabulă. Deşi aceasta se conturează, de cele mai multe ori, în mod alegoric, lectorul depistează în poem momentele semnificative ale istoriei românilor, de la romanizarea Daciei până la cele din perioada contemporană scriitorului.
Autorii manualului iau în calcul şi datele incitante privind paternitatea poemului, problemă care, cum bine se ştie, a declanşat un amplu litigiu literar. În cadrul segmentului Lumea cărţilor (p. 10) (credem că acest subiect ar fi trebuit discutat în compartimentul introductiv!), mica notă despre autor şi operă este succedată de o meditaţie la temă. Conversaţia ce se impune aici, pe lângă afirmaţiile generale referitor la „Cât de important este pentru autor semnarea operei cu numele său?”, de exemplu, ar fi trebuit să includă şi referinţe concrete la cazul operei studiate. Ce-i drept, micul articol biografic include şi date despre originea poemului, şi unele informaţii despre problema paternităţii poemului. Precizăm mai jos câteva momente ce ţin de acest subiect.
Se ştie că, în primă versiune, cea franceză, Cântarea României apare la Paris, în 1850, în revista România viitoare, fără semnătura autorului. Peste un an, în 1851, Nicolae Bălcescu, cel care traduce în română textul lui Alecu Russo, îl publică, însoţindu-l de o Precuvântare, în care afirmă că poemul a fost descoperit într-o mănăstire din munţi, într-un „morman de cărţi şi hârtii” şi că ar aparţine unui călugăr, „hrănit în singurătate prin cetirea bibliei şi a psalmilor lui David, cărţile cele mai frumoase şi mai liberale din lumea veche şi nouă” [cf. 4, p. 6]. Opera a fost retipărită apoi într-o nouă versiune de către însuşi autorul ei, în România literară din 1855. De aici şi confuziile privind paternitatea scrierii, atribuită de către unii critici lui Nicolae Bălcescu şi de către alţii lui Alecu Russo. Amplele dispute pe marginea acestui subiect implică un şir de argumente pro şi contra apartenenţei acesteia la opera prozatorului din Moldova. Între primele, amintim scrisoarea lui Vasile Alecsandri, adresată Polixeniei A. Spiro-Paul, sora vitregă a lui Alecu Russo; afirmaţia lui Al. Odobescu, în care se susţine că „…acea frumoasă poemă naţională… s-a născut din imaginaţia vie şi patriotică a lui Al. Russo şi a luat forma curat română şi expresivă sub pana lui N. Bălcescu”; mai multe demonstraţii ce confirmă evidentele afinităţi stilistice între Cântarea României şi alte scrieri aparţinând lui Alecu Russo (Amintiri, Poezia poporală etc.), care ar constitui subiectul de discuţie al altui studiu.
Organizate într-o succesiune logică (cu mici obiecţii), conform gradului de complexitate, exerciţiile ce însoţesc fragmentele din Cântarea României facilitează înţelegerea de către elevi a mesajului literar-artistic, le dezvoltă aptitudinile interpretative, pregătindu-i pentru însuşirea materiei din ciclul liceal. Apreciem diversitatea rezonabilă a acestora, gradul teoretic adecvat, punerea în valoare a actualităţii versetelor comentate, relaţionarea lor cu poezia Noi de Octavian Goga, cu pictura lui C. D. Rosenthal România rupându-şi cătuşele, cu poemele simfonice Rapsodia română nr. 1 şi Rapsodia română nr. 2. de George Enescu.
 
Bibliografie
1. Tatiana Cartaleanu, Mircea Ciobanu, Olga Cosovan, Limba şi literatura română, manual pentru clasa a IX-a, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2003.
2. Liviu Leonte, Sensul titlului „Cântarea României”, în Alecu Russo. Studii şi articole, Bucureşti, Societatea de ştiinţe filologice din România, 1970.
3. Alecu Russo, Opere, Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1989.
4. Gheorghe Vrabie, Cântarea României: noi contribuţii (II), în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, 1991, nr. 6.
 
  home    nr. curent    echipa    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog