Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Diglosia şi bilingvismul: concepte de bază

Marta ISTRATI

Alte articole de
Marta ISTRATI
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Ca disciplină autonomă, cu un domeniu propriu de investigaţie, sociolingvistica este o ştiinţă în plină dezvoltare, în cadrul căreia s-au constituit o serie de concepte teoretice de bază.
Două dintre acestea, cu evidente tangenţe, sunt „diglosia” şi „bilingvismul”.
Termenul „diglosie” a fost utilizat pentru prima oară în 1928 de către elenistul francez Jean Psichari, care a descris exemplul grecesc, diglosia occitană în epoca trubadurilor, franceza normativă şi franceza populară.
În 1959 Charles Ferguson a utilizat termenul „diglosie” pentru a desemna coexistenţa a două variante profund divergente ale aceleiaşi limbi. Din punct de vedere semantic, termenul latin „bilingvism” şi cel grecesc „diglosie” sunt identici.
André Martinet considera că alegerea acestui termen se explică uşor pentru cei ce identifică elementul „lingv-”, din „bilingvism”, cu „limbă oficială” (<fr. „langue”, engl. „language”), pe când elementul grecesc „-gloss-” nu impune, în mod necesar, noţiunea unei „limbi adevărate” (<fr. „vraie langue”)1.
Definiţia completă dată de Ferguson termenului „diglosie” este următoarea: „DIGLOSIA is a relatively stable language situation in which, in addition to the primary dialect of the language (which may include a standard or regional standards), there is a very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety, the vehicle of a large and respected body of written literature, either of on earlier period or in another speech community, which is learned largely by formal education and is used for most written and formal spoken purposes, but is not used by any sector of the community for ordinary conversation2.
Pentru a caracteriza diglosia, Ferguson a selectat patru comunităţi lingvistice şi limbile lor definitorii („defining languages” – limbi considerate tipice pentru fenomenul diglosiei): germana elveţiană, araba, creola haitiană, greaca.
Varianta suprapusă în diglosie a fost numita varianta H (<engl. „high” = elevat, superior), iar dialectele regionale au fost numite variante L (<engl. „low” = de jos, inferior).
Lingvistul american a propus nouă trăsături3 definitorii ale diglosiei (dintre care şase sunt de natură sociolingvistică şi trei gramaticale) şi anume:
1. Funcţie (Founction)                                           6. Stabilitate (Stability)
2. Prestigiu (Prestige)                                           7. Gramatică (Grammar)
3. Moştenire literară (Literary heritage)                   8. Lexicon (Lexicon)
4. Achiziţie (Acquisition)                                       9. Fonologie (Phonology)
5. Standardizare (Standardization)
Cea mai importantă trăsătură de natură sociolingvistică este complementaritatea funcţională a celor două variante – H şi L – care apar in diverse situaţii de comunicare4, cum ar fi:
 
H
L
Predica din biserică sau moschee
x
 
Instrucţiuni pentru servitori, chelneri, muncitori, funcţionari
 
x
Scrisori particulare
x
 
Cuvântare politică
x
 
Prelegere universitară
x
 
Conversaţie în familie, cu prieteni, colegi
 
x
Emisiuni de ştiri la radio
x
 
Teatru radiofonic popular
 
x
Articol de fond, relatarea ştirilor, explicaţii la fotografii din ziare
x
 
Titluri de caricaturi politice
 
x
Poezie
x
 
Literatură folclorică
 
x
 
Varianta H este considerată mai prestigioasă de către vorbitori; tradiţia impune utilizarea variantei H în creaţiile literare; H este achiziţionată mai ales prin intermediul educaţiei oficiale; în toate limbile definitorii, varianta H beneficiază de studii descriptive şi normative; posibilitatea utilizării unor forme de comunicare intermediare între H şi L, precum şi a împrumuturilor din H şi L, conferă diglosiei o anumită stabilitate; structura gramaticală a variantei H diferă într-o anumită măsură de cea a variantei L; în partea comună a vocabularului variantelor H şi L pot fi identificate multe elemente lexicale perechi, existând însă şi părţi complementare; pot fi constatate diferenţe şi între sistemele fonetice ale H şi L.
Considerând esenţial faptul că în comunităţile diglosice varianta înaltă nu este niciodată un idiom matern, A. de Vincenz propune lărgirea definiţiei lui Ferguson în sensul includerii tuturor situaţiilor în care există specializarea funcţională, indiferent dacă variantele coexistente aparţin aceleiaşi limbi sau reprezintă limbi diferite, înrudite sau nu5.
După caracterizarea iniţială a diglosiei dată de Ferguson, cercetătorul Fishman identifică mai multe tipuri de relaţii lingvistice dintre varianta H şi varianta L, stabilind următoarele patru configuraţii posibile:
1. H este limbă „clasică”, L este limbă vernaculară, amândouă fiind înrudite;
2. H este limbă „clasică”, L este limbă vernaculară, cele două nefiind înrudite;
3. H este limbă scrisă / oficială, L este vernaculară, limbile nefiind înrudite;
4. H este limbă scrisă / oficială, L este vernaculară, limbile fiind înrudite;
Unii cercetători identifică cazuri de coexistenţă în aceeaşi comunitate a trei varietăţi. În Tunisia, de exemplu, în distribuţie diglosică se află araba clasică şi araba tunisiană, însă şi franceza are funcţiile sale. Asemenea situaţii au fost numite triglosie. Referindu-se la cazurile când mai multe variante sunt în relaţii funcţionale complementare (Singapore, Malaysia), sociolingviştii utilizează şi termenul poliglosie. Este, astfel, evident că diglosia diferă de simpla utilizare complementară a dialectului şi a limbii standard, dobândind trăsături specifice în diverse situaţii.
În anumite comunităţi lingvistice, diglosia se îmbină cu un alt fenomen, bilingvismul, astfel că situaţia devine mai complexă.
Majoritatea sociolingviştilor observă caracterul relativ al bilingvismului.
Einar Haugen, unul dintre fondatorii sociolingvisticii, consideră ca fiind bilingvism situaţia când vorbitorii unei limbi pot „produce” complet o vorbire „cu sens”, în altă limbă6.
Uriel Weinreich dă următoarea definiţie: „Practica folosirii alternative a două limbi va fi numită BILINGVISM, iar persoanele implicate, BILINGVE”7.
Francis William Machey observă că „fenomenul bilingvismului este ceva absolut relativ, prin urmare, trebuie să considerăm bilingvismul drept o utilizare alternativă a două sau mai multe limbi de către acelaşi individ”8.
Astfel, caracterul prea larg sau prea îngust al acestor definiţii poate conduce la confundarea unor tipuri de bilingvism cu diglosia.
Problema dată a fost studiată încă din 1967 de Fishman, care susţine că o oarecare relaţie între bilingvismul individual şi diglosia socială nu este necesară. Fiecare dintre aceste două fenomene poate exista fără celălalt. Fishman (1972) schematizează în felul următor această relaţie:
                                                                   Diglosia
                                            +                                                 –
Bilingvism        +      1. diglosie cu bilingvism                 3. bilingvism fără diglosie
individual         –       2. diglosie fără bilingvism               4. nici diglosie, nici bilingvism
Primul caz caracterizează comunităţile lingvistice în care aproape fiecare vorbitor este capabil să utilizeze ambele limbi (variante) – H şi L – cu funcţii diferite. În cel de-al doilea caz – diglosia fără bilingvism – vor exista două limbi în arii geografice aparte, un grup al locuitorilor va vorbi o limbă, celălalt grup – altă limbă. Există şi comunităţi bilingve în care limbile nu sunt utilizate cu funcţii diferite, bilingvismul nefiind însoţit de diglosie. Ultima situaţie poate fi explicată prin două exemple: în unele societăţi lingvistice limba maternă a fost exterminată, ajungându-se la monolingvism; în alte comunităţi, limba minoritară continuă să fie utilizată cu toate funcţiile.
Fishman deosebeşte diglosia teritorială (unei limbi i se oferă statut oficial într-o arie geografică, cealaltă limbă are statut oficial în interiorul altei arii) şi diglosia personală(termen folosit pentru a descrie grupurile minoritare care nu pot pretinde la principiul lingvistic teritorial)9.
Heinz Kloss sugerează, de asemenea, posibilitatea de a extinde noţiunea de diglosie, distingând diglosia internă, referitoare la limbi înrudite, şi diglosia externă, referitoare la limbi neînrudite.
Uriel Weinreich considera că, de obicei, bilingvi sau diglosici devin reprezentanţii mobili ai societăţii, adică persoanele capabile să treacă dintr-o clasă socială în alta. Prin urmare, diglosia şi bilingvismul prezintă atât o reflectare în plan individual a situaţiei lingvistice existente la un moment dat într-o societate, cât şi consecinţa cumulării de către individ a câtorva roluri sociale.
Problema dihotomiei ambigue „bilingvism / diglosie” i-a preocupat mult şi pe sociolingviştii francezi.
Pentru a combate falsa şi simplificatoarea teorie că în cazul bilingvismului este o situaţie de echilibru lingvistic, fără variante, iar diglosia, din contra, este o ierarhizare, André Tabouret-Keller accentuează existenţa diferitor tipuri şi niveluri ale bilingvismului, făcând mai ales distincţia dintre cel compus şi cel coordonat, termeni introduşi de către Fishman în 1971. Sistemul bilingvismului compus caracterizează, de exemplu, copiii proveniţi din familii bilingve, ce au achiziţionat şi utilizează cele două limbi în aceleaşi situaţii şi cu aceleaşi persoane. Iar în cazul bilingvismului coordonat, a doua limbă este învăţată ulterior, în cursul şcolii sau al activităţii profesionale, ceea ce facilitează separarea celor două sisteme lingvistice10.
Astfel, bilingvismul compus sau mixt corespunde, într-o oarecare măsură, unei situaţii de diglosie, căci două limbi se întâlnesc într-un context. Această situaţie va fi considerată însă bilingvism şi nu diglosie, conform criteriilor înaintate de Ferguson, dacă limbile nu vor fi înrudite şi vor fi situate la acelaşi nivel funcţional.
Sociologii nu exclud existenţa situaţiilor când cele două limbi sunt în relaţie de posibilă substituţie reciprocă, dar majoritatea pun la îndoială ideea că orice bilingv dispune în egală măsură de două sisteme coexistente. E. Haugen considera că însuşi fenomenul interferenţei demonstrează că individul nu posedă la acelaşi nivel cele două sisteme lingvistice11.
Este sigur că nivelul la care vorbitorul posedă o limbă depinde de rolul acesteia pentru individ. Cu cât mai amplă este participarea persoanei la viaţa comunităţii lingvistice respective, cu atât mai profundă este cunoaşterea limbii. Deşi acesta nu este un factor determinant, totuşi el este în legătură directă cu repartizarea funcţiilor celor două sisteme lingvistice.
André Martinet a opus lingviştilor care considerau bilingvismul un fenomen individual, iar diglosia – unul colectiv ideea că există atât o „diglosie personală”, cât şi un bilingvism colectiv.
Este evident deci că nu există un consens între lingvişti în ceea ce priveşte utilizarea termenilor „bilingvism” şi „diglosie”. André Tabouret-Keller insistă asupra faptului că, în comparaţie cu bilingvismul, termenul diglosie a devenit sinonimul inegalităţii funcţiilor şi valorilor reprezentate de fiecare dintre limbile utilizate de aceeaşi comunitate12.
André Martinet observă, în primul rând, pericolul tratării simpliste a acestei opoziţii binare, căci ea ascunde extraordinara varietate a situaţiilor în cauză şi, în al doilea rând, aceste fenomene trebuie ilustrate în dinamica lor13.
La descrierea unei situaţii diglosice trebuie să se ţină cont cum se conjugă factorii politici, economici, sociali cu atitudinea personală a vorbitorilor faţă de limbă, conferindu-i acesteia un statut sociocultural particular în raport cu un alt idiom coexistent.
Chiar şi o analiză atât de sumară ilustrează elocvent complexitatea problemelor ce ţin de cele două fenomene sociolingvistice răspândite, diglosia şi bilingvismul, în special în situaţiile când acestea coexistă.
 
Note
1 Martinet, André, Bilinguisme et diglossie. Les avatars d’une dichotomie ambigue // La Linguistique, 1982, 18, fasc. I, p. 7.
2 Apud: Hymes, Dell, Language in Culture and Society, New York, 1964, p. 435.
3 Ibidem, p. 429-439.
4 Ibidem, p. 431.
5 Apud: Ionescu-Ruxăndoiu, L., Chiţoran D., Sociolingvistica. Orientări actuale, Bucureşti, 1975, p. 22.
6 Apud: Harding, E., Riley, Ph., The Bilingual Family / A handbook for parents, Cambridge, 1993, p. 22.
7 Apud: Romaine, Suzanne, op. cit., p. 11.
8 Apud: Ionescu-Ruxăndoiu, L., Chiţonan, D., op. cit., p. 40.
9 Baker, Colin, Foundations of Bilingual Education and Bilingualism, Clevedon, Philadelphia, Adelaide, Multilingual Matters Ltd, 1993, p. 38-39.
10 Apud: Charpentier, Jean-Michel, Quand et ou parler de bilinguisme // La Linguistique, vol. 18, fasc I, 1982, p. 69.
11 Apud: Никольский, Л.Б., Синхронная социолингвистика, Москва, Наука, 1976, p. 91.
12 Martinet, André, op. cit., p.16.
13 Tabouret-Keller, André, Entre Bilinguisme et diglossie du malaise // La Linguistique, 1982, 18, fasc I, p. 19.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog