Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Nume indigene de culori

George RUSNAC

Alte articole de
George RUSNAC
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Căutând sursele indigene ale seriei sinonimice întunecat – mohorât – posomorât – borcoios, descoperim o sursă comună pentru toate elementele menţionate: ideea de <năboi, puhoi>. Vom demonstra această afirmaţie analizând reţeaua de relaţii fonosemantice pe care le contractează cuvintele respective în vocabularul limbii române.
Primul cuvânt al seriei în discuţie – întunecat – e un derivat al verbului a (se) întuneca (despre corpuri cereşti) „a-şi pierde lumina, a se face întunecos”; (despre o persoană care se găseşte pe drum sau într-un loc străin) „a însera, a înnopta”; (despre corpuri opace care opresc razele de lumină) „a lipsi de lumină”; (despre mintea, judecata cuiva) „a (se) zăpăci”; (complementul e omul sau faţa lui) „a lua o înfăţişare tristă şi încruntată”; „a se supăra”; (despre culoare) „a căpăta o culoare mai închisă” [DA – 1]. Etimologia propusă de A. Byhan (apud DA – 1) pentru a întuneca – verbul latin reconstituit *in-tunicare „a acoperi cu o tunică” – a fost preluată, începând cu A. de Cihac [2], de toate dicţionarele etimologice ale limbii române.
Obiecţiile aduse de adversarii acestei opinii rămân fără replică: „Nu există un verb latin *in-tunicare. Evoluţia semantică „a acoperi cu tunică”> „a întuneca” nu este convingătoare – nu este posibil ca de la tunică, care este făcută din stofă albă, să se ajungă la sensul „a întuneca”. Paralelismul semantic furnizat de ital. appannare „a acoperi cu o cârpă”, provenit de la cuvântul panno „cârpă”, este posibil, dar trebuie să avem în vedere că „a acoperi cu cârpa” n-a dat sensul „a întuneca” [Moško Moškov – 3, p. 239].
Dar nici alte ipoteze avansate cu privire la originea rom. a întuneca nu sunt mai convingătoare: a lui G. Giuglea, apud DA – 1 (< lat. *in-noctico, -are „a înnopta”, cu metateză), a lui N. Drăganu, apud DA – 1 (< lat. *in-tonico, -are „a începe să tune”), a Lexiconului Budan [4] şi a lui H. Tiktin [5] (formă prescurtată din a întunereca < întunerec < lat. tenebricus, -a, -um „întunecos”), a lui T. Hotnog, apud CDER [6], şi a lui Moško Moškov [3, p. 235-239] (origine turco-tătară [cumană]).
De fapt, defectul comun al acestor supoziţii e faptul că toate fac abstracţie de rolul factorului intern în geneza şi evoluţia limbii române. Examinarea faptelor din această perspectivă permite dezlegarea vechilor enigme.
Înainte de a porni pe urmele radicalului (-) tun – în vocabularul altor limbi, se impune depistarea acestor urme în sistemul lexical românesc. Să vedem ce ne oferă limba română în acest sens: a tuna (învechit şi popular) „a da buzna, a năvăli” [DLR – 7], tunaci „aprig” [DLR – 7], toană „pornire violentă, furie, înverşunare, întărâtare” [DLR – 7], tană „ceaţă rară, pâclă” [DLR – 7: < scr. tana] (indigen, etem: <năboi, năvală>), tonoh „ceaţă, negură” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: v. cuv. precedent), tanăc „lamura făinii” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: <fărâmă, lucru fin>), tanău „(om) prost” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: <trăsnit>), tancă „lovitură dată cu palma” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: <pocnet>), tancă „neghiob” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: <trăsnit>), tameş „zăpăcit, năuc” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: v. cuv. precedent), tamjă (tamşă, tanjă, tangă, tabjă) „întâmplare, fapt, poveste (de necrezut)”; „pricină, afacere”; „obicei (mai ales rău); „nărav”; „om de nimic”; „om leneş” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, eteme: <trăsnaie>, <netrebnic>), tânărog „loc îngrădit în câmp, unde se ţin vitele care pasc; păşune, pajişte”; „fâneaţă împrejmuită cu gard”; „poeniţă în mijlocul unei păduri”; „loc cultivat în mijlocul unei păduri sau al unui loc sterp” [DLR – 7: <magh. tanorok, tanarok] (indigen, etem: <îngrăditură, strânsură>, cf. stână, pentru tranşele sufixale, cf. tânăruc „tinerel” [DLR – 7]) etc.
Aloetia tranşei radicale din planul expresiei: tun-, toan-, tan-, tam-, tab-, ton-, tân- etc. e corelată cu schimbarea sinestezică a sensurilor din planul conţinutului: <a buşni>, <năboi, năvală>, <pocnet>, <trăsnit, pocit>, <trăsnaie>, <fărâmă>, <netrebnic>, <îngrăditură, strânsură> etc.
În frământarea aceasta etemo-aloetică, ideea de „întunecat” se apropie mai mult de sensul „ceaţă, negură sau nor”, care presupune etemul <năboi, năvală>. Îngemănarea noţiunilor respective apare şi în alte limbi: lat. caligo, -ĭnis „negură deasă”; „întunecime”; „nor”; „fum”; „praf”, scr. tama „obscuritate”; „negură”;, rus. T’omnyj „închis (la culoare)”, tementsa „înnourare”; „nor” [Dal’ – 8].
Aceeaşi scară etemică o consemnăm şi pentru reg. borcoios „întunecat, mohorât, posomorât”; „supărat” [Bărbuţ – 9]: băracă (buracă) „negură, ceaţă” [DA – 1, s.v. bură], bură „ceaţă sau negură amestecată cu ploaie măruntă” [DA – 1: „Et. nec. Cuv. pare a fi înrudit cu boare şi a fi de origine latină, cf. v. it. buriana «ceaţă», friul. zbora «a face aburi» etc.”] (indigen, etem: <năboi, năvală>, cf. buragă „apă curgătoare” [DA – 1, s.v. burău]), bârnă (burnă) „ceaţă” [DA – 1], bărnaciu (bornaciu) „oacheş, negricios” [DA – 1: <ung. barnaš „id”, cu înlocuirea lui - prin suf. -aciu] (indigen, etem: <neguros>), bărnuţ „oacheş la faţă, negricios” [DA – 1: <ung. barna „brun”, diminutivat prin suf. -uţ] (indigen, v. bărnaciu), burău „cascadă” [DA – 1: et. nec.] (indigen, etem: <năboi>), a bura „a cerne o ploaie măruntă şi deasă” [DA – 1: <bură, supra] (de fapt, bură <a bura), burfai „ceaţă după ploaie”; „ploaie înceată, cu picături mărunte” [Bărbuţ – 9], burfei (burfete) „copil mic şi gras” [Bărbuţ – 9] (indigen, etem: <strâns, grămădit>), bor „albastru, vânăt” [DA – 1] (indigen, etem: <închis, strâns>), boare „vânt lin”; „abur, miros, parfum, aromă”; „zăpuşeală, pâclă” [DA – 1: „Et. nec. Înţelesul cuvântului ne face să credem că avem a face mai degrabă cu o modificare a cuvântului abur... decât cu un urmaş al gr.-lat. boreas „vânt puternic, furtună”... sau cu un împrumut din slav. burja „furtună”, care a dat bură”...] (indigen, etem: <adiere>), abur „vapor, lichid trecut în stare gazoasă”; „răsuflare, suflare” [DA – 1: „Et. nec. După Ov. Densusianu... abur ar fi un substantiv verbal din a aburi, care presupune un tip latin vulgar *ab-burire... S-ar putea porni şi de la a abura – aceasta e şi forma aromână – căci un tip *abburare (după Meyer-Lübke, Rom. Gramm, II, § 117, pentru amburere) e comun tuturor limbilor romanice: it. (dial.) abburare „a se pârli la soare”, v.prov. abrá, în Lyon abüró, sp. aburar „a aprinde”.
Atât dificultăţile formale (verbele par a fi derivate din substantive, nu invers), cât şi cele semantice („ard, aprind” – „vapor”) sunt mari, iar alb. avul, avel, cu acelaşi sens, şi care – după G.Meyer. Alb. Wörtb. 21 – presupune o formă mai veche *abul, este atât de apropiat, încât suntem aplecaţi să admitem cu Miklosich, Alb. Forsch. II, 69 şi cu G. Meyer, l.c. o înrudire strânsă între cuvântul român şi cel albanez”] (indigen, postverbal al lui a abura, etem: <adiere, suflare>); înrudirea cu alb. avul şi convergenţa cu rad. slav bur- demonstrează caracterul autohton şi indo-european al cuvântului românesc.) etc. Aloetia tranşei radicale: băr-, bâr-, bur-, bor-, boar- etc. e o dovadă sigură a indigenatului ei. Corelată cu impresionanta variaţie a expresiei, nesfârşita transformare etemică apropie noţiuni contrare (mare – mic, năvală – adiere etc.) şi explică schimbarea proteică a conţinutului.
În desfăşurările etemice care pun în lumină originea celorlalţi termeni cromatici indicaţi la început – mohorât, posomorât – veriga negură e mai greu de detectat. O descoperim totuşi în formaţiile aloetice: a se mohorî „a se colora în roşu (închis)”; „a căpăta o culoare închisă”; „a se întuneca”; „a se posomorî, a se întrista” [DLR – 7] (Cihac – 2, Tiktin – 5 şi alte dicţionare: <mohor <magh. mohar] (indigen, etem: <a se înceţoşa>); mohor e un derivat postverbal, etem: <îngrămădit, umflat>, cf. mosor <a se mosorî „a se umfla, a se tumefia” [DLR – 7: <mosor <scr., bg., ngr.), mosomur (despre păsări) „cu penele pestriţe, nici alb, nici negru” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: <pătat>, dovadă formaţia aloetică a (se)posomorî (despre oameni sau despre faţa, ochii, privirea etc. lor) „a deveni încruntat, întunecat, mohorât”; (despre cer) „a se acoperi de nori, a se înnegura”; „a da sau a căpăta o notă de tristeţe, de dezolare” [DLR – 7: cf. magh. szomorŭ „trist”] (indigen, etem: <a se înceţoşa>), buhai „buştină, burhai, ceaţă, bârnă” [DA – 1, s.v. bură] (indigen, etem: <năboi>), buhaş „nor de ploaie gros şi negru” [DA – 1: cf. buhai] (indigen, etem: v. cuv. precedent), mohoandă „mămâie”; „femeie neîndemânatică, proastă, toantă” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, eteme: <grămadă>, <greoaie>), mohonie „femeie foarte urâtă sau proastă, toantă” [DLR – 7: cf. mohoandă] (etem: <pocitanie>), nohot „cantitate mare, belşug (de…)” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: <mulţime>), noor (noăr, nour, nuvăr, nor etc.) „grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheaţă aflate în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă”; „masă densă (şi mobilă) de praf, fum etc.”; „mulţime compactă (şi mobilă) de fiinţe” [DA – 1, toate dicţionarele: <lat. nubilum] (indigen, etem: <îngrămădire>), mohnă „râpă sau făgaş plin de cioturi şi de pietre, aduse de şuvoiul ploilor” [DLR – 7: et. nec.] (indigen: etem: <grămadă>), lohoame „poame multe” [DA – 1, fără et.] (indigen, etem: <mulţime>), a pohoi (a puhoi) (despre ape curgătoare) „a curge în cantitate mare, năvalnic”; (despre oameni) „a invada, a veni în număr mare din altă parte”; (despre pământ) „a se prăvăli” [DLR – 7: v. puhoi <v.sl. povonĭ] (indigen, etem: <a năvăli>), pohor „bucată de ţesătură care serveşte la acoperirea unui obiect” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etem: <învelitoare>; <a pohoi, supra) etc.
Pentru posomorât, v. a se posomorî, supra, şi aloetele: a bosorî „a ghemui” [DA – 1, fără et.] (indigen, etem: <a strânge>), a bosoli „a înghesui” [DA – 1, fără et.] (indigen, etem: v. cuv. precedent), bosnat „posomorât, busumflat” [DA – 1: „Et. nec. (probabil, înrudit cu bosumflat…)”] (indigen, etem: <îmbufnat>), a se bosumfla „a-şi arăta supărarea sau nemulţimirea printr-o înfăţişare posomorâtă” [DA – 1: et. nec., cf. bosnat] (indigen, etem: v. cuv. precedent), buştină „negură” [DA – 1: et. nec.] (indigen, etem: <năboi>), bujnigai (buşnigai) „negură deasă”; „fumăraie”; „mulţime, amestec, forfot” [Udr. – 10] (indigen, etem: v. cuv. precedent, cf. a bujni „a năboi” [Udr. – 10]), buşneag „ceaţă groasă” [Udr. – 10] (indigen, v.buştină şi buşnigai, supra), puşcărie (în expr.) a fi ~ de fum „fumăraie” [DLR – 7: <puşcă <magh. puska] (indigen, rad. puş- fiind aloetul lui buş-, supra; etem: <mulţime>).
Aloetia se opune înstrăinării lui pestriţ (pestrit, pistriţ, prestiţ, pristiţ, priştit) „care are pete (mici) sau picături, stropi de culori diferite (de obicei alb cu negru)”; „vărgat”; (despre păr) „cărunt, sur”; (despre cai) „şarg, cu coada şi coama albe”; (despre oameni) „pistruiat”; „ciupit de vărsat”; (despre ochi) „căprui”; „care este format din elemente de tot felul, care este amestecat, variat, felurit (şi adesea eterogen)”; „ipocrit”; „răutăcios”; „tare, rezistent” [DA – 1; Mikl. – 11, Slaw. Elem., 41, Cihac – 2 şi ulterior, toate dicţ. etim. rom.: <v. sl. pistrŭ (de fapt, variantă a lui pestrit, supra, <a împestri [a împistri] „a împestriţa” [DLR – 7]; despre rom. pistru şi a pistrela, v. infra: coincidenţele cu limbile slave nu sunt întâmplătoare: tiparele fonematice şi ideatice se întrebuinţează adesea în cadrul aceleiaşi familii de limbi; eteme: <stropit, picurat>, <amestecat>, <prefăcut>, <bătut, îndesat>, pentru varianta pr- a radicalului, cf. a (se) prâsni „a (se) stropi [DLR – 7], prâsni „picături, stropi de apă” [DLR – 7] etc.), mistreţ „pestriţ” [DLR – 7] (în toate dicţionarele etimologice: <lat. mixticius>, dar sensurile aparent incompatibile ale rom. mistreţ: „amestecat”; „corcit”; „dulce-acrişor”; „strâmt, îngust”; „pădureţ, sălbatic”; „sprinten” etc. [DLR – 7], reductibile la etemele: <împroşcat, picuriu, pătat>, <strâns>, <pişcător>, <aprig>, <iute> denotă originea indigenă a cuvântului respectiv), bistriţ (despre prune) „pişcăcioase” [DA – 1: <sl. *bystricĭ (<bystrŭ „iute”)] (indigen, cf. pestriţ, mistreţ, supra; hidronimul Bistriţa face parte din acelaşi lanţ etemo-aloetic, etem: <iute, năvalnic>), lis (despre câini sau despre cai) „cu părul sclipicios, cu o pată albă pe o parte a corpului”; „nume dat câinilor de vânat sau ciobăneşti” [DA – 1: <bg., sb. lis (psl. lysŭ) „cu pată albă”] (indigen, etem: <sclipicios>), tis(ă) „arbore răşinos, cu frunzele verzi, lungi, înguste, lucioase şi cu lemnul foarte preţios” [DLR – 7: cf. v.sl. tisa] (indigen, etem: <ţeapă>, după configuraţia frunzelor, cf. tisar „id”, etem: <purtător de ţepi>, să se comp. tigliţar „salcâm”, etem: <purtător de ghimpi>, ghindar „stejar”, etem: <purtător de ghinde> etc.), tiscov (ţuşcov) „peşte argintiu” [DLR – 7: <scr. ciškov] (indigen, etem: <sclipicios>, sugerează o mişcare iute, o licărire, cf. ţuşti, onom.), tistău „ciocan cu care se sfarmă pietre” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, etemem sonic, sugerează ciocănitul, bocănitul). Continuumul acesta etemo-aloetic include şi numele de râu Tisa. Pus alături de Bistriţa, devine evidentă aloetia tranşelor radicale şi identitatea etemică a numelor respective.
Formaţiilor cromatice indigene de mai sus li se alătură numeroase creaţii similare purtând aloetele: pis-, păs-, pîs-, mus- etc. – pistrui „pestriţ”; „animal (domestic) pestriţ”; „pistruiat”; „fiecare dintre petele mici brune sau gălbui, care apar pe pielea unor oameni (mai ales sub acţiunea razelor solare sau a vântului)”; „pată” [DLR – 7; toate dicţionarele etimologice româneşti: <pistru, infra] (indigen, derivat regresiv al lui a (se) pistruia „a face [sau a face să capete] pistrui”; „a (se) păta” [DLR – 7: <pistrui] (indigen, dovadă formaţia aloetică mistrui [DLR – 7], etem: <strop>), pistru „care are pete (negre) pe bot”; „pânză groasă cu dungi colorate, întrebuinţată la confecţionarea saltelelor” [DLR – 7; passim: <v. sl. pistrŭ] (de fapt, derivat regresiv al lui pistrui, supra), păstrăv (pâstrav) „pestriţ (la culoare)”; „piatră pestriţă”; (în forma păstravi) „pistrui pe faţă” [DLR – 7; Cihac – 2, Conev – 12, Ciorănescu – 6: <v. sl. pistrŭ „pestriţ”; DLR – 7: cf. păstrăv, v. urm.] (de fapt, e în relaţie aloetică cu rom. pistru, supra; etem: <stropit, pătat>), păstrăv (păstrav, păstrăg, păstrăvă, păstriv, păstrâv, păstrov, păstru, păstrug, păstruv, păstruve, prăstav, prăstăv) [DLR – 7; Cihac – 2, Conev – 12 şi Ciorănescu – 6 nu-l separă de cuvântul precedent, pe când DLR – 7 îl glosează aparte, indicând drept etimon bg. păstrăva. Acelaşi tratament adoptă şi alte dicţionare româneşti, trimiţând ba la scr. [DU – 13], ba la bg. [DLR – 7, DEX – 14], sau la ambele [DLRM – 15, SDE – 16], iar Scriban – 17 mai invocă rusa, maghiara şi neogreaca. Evident, e acelaşi cuvânt cu cel precedent. Diferenţierea etimologică şi înstrăinarea lor nu se justifică.
Aloetele radicale ale lui mis-, cu segmentele consonantice intacte (mos-, mus-), denotă şi ele o concretizare etemică (<picuriu, atins, pătat>): mosomur (despre păsări) „cu penele pestriţe” [DLR – 7: et. nec.], muscă „burete – pestriţ” [DLR – 7 îl confundă cu muscă (insectă) <lat. musca] (punctul de pornire nu e lat. musca, ci rad. autohton mus- (mos-), cu semnificaţia primară de <picur, strop, fărâmă, cocoloş>, cf. muscă „smoc”; „pată” [DLR – 7], muscoş „numele unui motiv de cusătură pe ie” [DLR – 7: et. nec.], mosor „ghemotoc de seminţe format pe firele de papură”; „gogoaşă de stejar”; „umflătură rotundă şi tare pe corpul omului” etc. [DLR – 7], muscur (moscur) „(oaie sau capră) de culoare albă şi cu pete negre pe bot”; „(oaie sau capră) de culoare neagră şi cu pete albe la urechi şi pe bot”; (despre cai) „negru-alb, sur”; (despre câini) „vânăt, înspicat, cu pete de culoare deschisă”; oaie albă”; (despre culori) „spălăcit” [DLR – 7: et. nec.] (indigen, eteme polare: <pătat, murdărit> şi <sclipicios>).
De notat că muscur a fost apropiat, prin etimologie populară, de muscă <lat. musca în sintagma iepure de muscă „iepure de casă (alb şi mic), „deraiere” în care Scriban – 17 întrevede vechiul Mosc „Moscova”; „Rusia”, cf. Ţara Moscului, vulpe de Mosc etc.
Un spor de certitudine în privinţa indigenatului şirului aloetic pestriţ, pistrui etc. oferă verbele a pistosi (a pistroci) „a sfărâma” [DLR – 7: et. nec.] şi a pistrela „a împroşca” [DLR – 7: <pistreală <sl. prěstrělŭ] (de fapt, formaţii indigene cu acelaşi radical pis-, etem: <a pica, a stropi, a arunca>; de altfel, şi sinonimul indigen al lui pistreală (înv.) „distanţă până la care poate ajunge o săgeată, un proiectil” [DLR – 7] – jap „distanţă cât bate o piatră azvârlită cu o forţă oarecare” [DA – 1: onom.] confirmă indigenatul pretinsului împrumut.
 
Referinţe bibliografice
1. Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A – B, C, F – I, D – De, J, L – Lojniţă), Bucureşti, Socec et comp. şi C. Sfetea, 1913-1949.
2. Cihac, A. de., Dictionnaire d’étymologie daco-romane, I. Éléments latins comparés avec les autres langues romanes; II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M – Berlin – Bucarest, 1870, 1879.
3. Moškov, Moško, Un cuvânt românesc de origine cumană [întuneric] // SCL, 1966, nr. 2, 235-239.
4. Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc, care de mai mulţi autori în cursul a trizeci şi mai multor ani s-au lucrat, Buda [Budapesta], 1825.
5. Tiktin, H., Rumänisch-deutsches Werterbuch, 2, überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.
6. Ciorănescu, Al., Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
7. Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, V, W, X, Y, U, Z), Bucureşti, EAR, 1965-2005.
8. Dal’, Vladimir, Tolkovyj slovar’ živago veliko-russkago jazyka, I-IV, Moskva, Gosudarstvennoje Izdatel`stvo Inostrannyh i natzional’nyh slovarej, 1955.
9. Bărbuţ, Dorina, Dicţionar de grai oltenesc, Chişinău, Mileniul III, 1990.
10. Udrescu, D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.
11. Miklosich, Fr., Die slavischen Elemente im Rumunischen, Wien, 1862.
12. Conev, B., Eziko vni vzaimnosti meždu bălgari i romăni, Sofia, 1921.
13. Şăineanu, L., Dicţionar universal al limbii române, ed. a VI-a, revăzută şi adăugită, Craiova, Scrisul Românesc, 1929.
14. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996.
15. Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, sub. direcţia prof. univ. D.Macrea. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958.
16. Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti, Institutul de Limbă şi Literatură, Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
17. Scriban, Aug., Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Presa Bună, 1939.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog