Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TEXT ŞI SUBTEXT

Folosirea cuvintelor

Nathalie SARRAUTE

Alte articole de
Nathalie SARRAUTE
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Ich sterbe
 
Ich sterbe. Asta ce mai e? Sunt nişte cuvinte nemţeşti. Ele înseamnă „eu mor”. Dar de unde până unde, cum aşa pe nepusă masă? Veţi vedea, aveţi răbdare. Ele vin de departe, ele revin (cum ai spune: „aceasta îmi revine)” de la începutul secolului, dintr-o staţiune balneară germană. De fapt, ele vin mult mai de departe... Dar să nu ne pripim, să căutăm întâi mai aproape. Aşadar, la începutul acestui secol – mai exact în 1904 –, într-o cameră de hotel dintr-o staţiune balneară germană, s-a ridicat pe patul său un muribund: era rus. Numele lui îl cunoaşteţi. Cehov. Anton Cehov. Era un scriitor de mare reputaţie, dar asta contează prea puţin în asemenea împrejurări, puteţi fi siguri că nu s-a gândit să ne lase, murind, o vorbă celebră. Nu, nu el, în nici un caz el, nu era deloc genul lui. Reputaţia sa nu are aici o altă importanţă decât de-a fi permis acestor cuvinte să nu se piardă, cum s-ar fi pierdut dacă ar fi fost rostite de altcineva, de un muritor oarecare. La atât se limitează importanţa sa. Şi încă ceva contează de asemenea: Cehov, ştiţi bine, era medic. Era tuberculos şi venise acolo, în staţiunea aceea, ca să se trateze, dar, de fapt, cum o mărturisise unor prieteni cu acea ironie aplicată sieşi, cu acea feroce modestie, acea umilinţă pe care i-o cunoaştem, pentru „a crăpa”. „Mă duc să crăp acolo”, le spusese. Aşadar, era medic şi, în ultima lui clipă, avându-i la căpătâi pe soţia sa, de o parte, iar de cealaltă un medic neamţ, s-a săltat în capul oaselor, s-a aşezat şi a spus, nu în ruseşte, în propria lui limbă, ci în limba celuilalt, în limba germană, a spus tare şi articulând limpede „Ich sterbe”. Şi s-a prăbuşit, mort.
Dar, iată, cuvintele acelea rostite pe patul acela, în camera aceea de hotel, s-au scurs de atunci trei sferturi de secol, cum vin... purtate de ce vânt... să poposească aici, un crâmpei de jar ce înnegreşte, arde pagina albă... Ich sterbe.
Înţelept. Modest. Rezonabil. Nepretenţios ca totdeauna. Mulţumindu-se cu ceea ce i se dă... Şi cât e de lipsit, de frustrat de cuvinte... nu le mai stăpâneşte... Ce i se-ntâmplă acum nu mai seamănă cu nimic, nu-i aminteşte de nicio poveste spusă de cineva vreodată, imaginată vreodată... despre ea, fără-ndoială, se spune că nu există cuvinte să o exprime... pentru ea nu mai există cuvinte... Iată însă că aproape de tot, la îndemâna lui, gata să-i slujească... cu trusa aceasta, cu instrumentele acestea... iată un cuvânt de bună fabricaţie germană, un cuvânt pe care doctorul ăsta neamţ îl foloseşte curent pentru a constata un deces, pentru a-l anunţa rudelor, un verb solid şi rezistent: sterben... mulţumesc, mi-l însuşesc, voi şti şi eu să îl conjug corect, voi şti să mă slujesc de el cum se cuvine şi cu înţelepciune să mi-l aplic: ich sterbe.
Voi opera eu însumi... nu sunt şi eu medic?... punerea în cuvinte... O operaţie care va pune ordine în această dezordine fără margini. Indicibilul va fi rostit. Inimaginabilul va fi gândit. Absurdul va fi adus la raţiune. Ich sterbe.
Tot ce în mine pluteşte... tremură... şovăie... pâlpâie... freamătă... se surpă... se dezagregă... se topeşte... Nu, dar nu-i asta... Nimic din toate astea... Ce e atunci? Ah da, uite, aici, ceva vine să se ghemuiască în cuvintele astea nete, etanşe. Îmbracă forma lor. Cu conture bine trasate, încremeneşte. înţepeneşte. Se destinde. Se linişteşte. Ich sterbe.
Smuls, târât, încercând să mă împotrivesc, agăţându-mă, cramponându-mă de ceva ce se iveşte acolo, la margine, protuberanta aceea... piatră, plantă, rădăcină, muşuroi de pământ... bucată de pământ străin... de pământ ferm: Ich sterbe.
Nimeni din cei ajunşi până aici unde mă aflu eu n-a izbutit... eu însă, adunându-mi stropul de putere rămas, trag această împuşcătură, lansez acest semnal, un semnal pe care cel ce de acolo de jos mă observă îl recunoaşte îndată... Ich sterbe... Mă auziţi? Am ajuns la capăt... Sunt chiar pe prag... Aici unde mă aflu este extrema limită... Aici, chiar aici e locul.
Ich sterbe. Un semnal. Nu o chemare într-ajutor. Aici unde mă aflu eu nici un ajutor nu-i cu putinţă. Nicio scăpare. Ştiţi ca şi mine cum stau lucrurile. Nimeni mai bine ca dumneavoastră nu ştie despre ce vorbesc. De aceea v-am şi ales ca să v-o spun: Ich sterbe.
Dumneavoastră. În limba dumneavoastră. Nu a ei, care se află lot aici, lângă mine, nu în limba noastră. Nu în cuvintele noastre prea dulci, cuvinte mlădiate, înduioşate de cât ne-au slujit, de cât le-am rostogolit în jerbele scânteietoare ale hohotelor noastre de râs când ne abandonam, sleiţi... ah, opreşte-te, ah mor... cuvinte vaporoase pe care cu inima zvâcnind de prea multă viaţă le lăsăm să adie în şoaptele noastre, să se împrăştie în suspinele noastre... mor.
Cum, iubitule, dar nu ştii ce spui, nu există „eu mor” între noi doi, nu există decât „noi murim”... dar asta nu ni se poate întâmpla, – nu nouă, nu mie... ştii bine că te înşeli când vezi tu totul în negru, când ai tu momentele tale de disperare... şi ştii tu, ştim noi, am văzut amândoi totdeauna, tu şi cu mine, cum, după aceea, totul se aranjează... bine, bine, sigur, te ascult... dar, pentru Dumnezeu, nu te obosi, nu te mai agita aşa, nu te ridica... nu-ţi face bine... aşa e, da, înţeleg, sigur, ţi-e rău... ştiu că e greu... dar o să treacă, ai să vezi, ca toate celelalte crize dinainte... dar te implor culcă-te la loc, nu te mişca, stai liniştit...
Nu, nu cuvintele noastre prea vaporoase, prea molcome, ele n-ar putea nicicând străbate ceea ce între noi acum se deschide, se cască... un hău imens... ci cuvinte compacte şi dure pe care nicicând nu le-a pătruns vreun val de veselie, de voluptate, pe care nicicând vreun puls nu le-a făcut să bată, vreun imbold să şovăie... cuvinte absolut netede şi dure ca pelotele basce pe care i le azvârl lui cu toată puterea, lui, jucătorului bine antrenat ce stă exact în locul statornicit şi le prinde fără să clipească în adâncul trainic împletit al chisterei sale.
Nu cuvintele noastre, ci cuvinte de circumstanţă solemne şi îngheţate, cuvinte moarte dintr-o limbă moartă.
De ani, de luni, de zile, dintotdeauna era aici, pândind pe la spate, reversul meu nedespărţit... şi iată cum dintr-odată, exact cu aceste două cuvinte, cu o smulgere teribilă pe de-a-ntregul mă răsucesc... Vedeţi doar; reversul meu a devenit adevărata mea faţă. Sunt ceea ce trebuie să fiu. Totul a reintrat în fine în ordinea firească: Ich sterbe.
Cu aceste cuvinte bine ascuţite, cu tăişul acesta de excelentă fabricaţie, nu m-am slujit de el niciodată, nimic nu l-a tocit, devansez momentul şi despic eu însumi: Ich sterbe.
Dispus să cooperez, teribil de docil şi plin de bunăvoinţă, înainte de-a o face voi înşivă, mă pun în locul dumneavoastră, distanţat de mine şi în acelaşi chip în care o veţi face, în aceiaşi termeni cu ai dumneavoastră, stabilesc procesul-verbal de constatare.
Îmi adun toate puterile, mă salt, mă ridic, trag spre mine, las să se prăbuşească peste mine lespedea, piatra grea de mormânt... şi, ca s-o fixez cât mai bine, mă întind sub ea...
Dar poate că... atunci când el sălta lespedea, când o proptea cu braţele şi se pregătea să o prăvale deasupra-i... exact înainte de-a se prăbuşi sub ea... poate că a existat ceva ca o slabă pâlpâire, un abia perceptibil fior, o urmă infimă de aşteptare vie... Ich sterbe… Şi dacă cel care-l observa şi care numai el putea să ştie ar fi intervenit, l-ar fi înşfăcat, l-ar fi împiedicat... Dar nu, nimeni, niciun glas... Deja vidul, tăcerea.
Toate acestea, cum bine vedeţi, sunt doar câteva slabe ecouri, câteva scurte vibraţii captate din puzderia celor stârnite de aceste cuvinte. Dacă unii dintre voi consideră jocul distractiv, ei pot – e nevoie de răbdare şi de timp – să se amuze dând la iveală şi altele noi. Ei vor putea, în orice caz, fi siguri că nu se înşală, tot ce vor descoperi există cu adevărat aici, în fiecare dintre noi: cercuri ce se lărgesc îndepărtându-se când, azvârlite de la asemenea distanţă şi cu o asemenea forţă, cad în noi şi ne cutremură fiinţa întreagă aceste cuvinte: Ich sierbe.
 
 
Nu înţeleg
 
Nu eu am făcut-o; de altfel, dacă aş fi făcut-o eu, modestia nu m-ar fi obligat să nu mă fălesc cu o asemenea ispravă? Am avut doar şansa să-i fiu martor, sau poate am visat-o numai, dar atunci a fost unul din visele acelea pe care greu ajungem să le deosebim de ceea ce ni s-a întâmplat „de-adevăratelea”, de ceea ce am văzut „aievea”.
Aşezate pe o bancă într-o grădină, în penumbra serii de vară, două persoane păreau să converseze. Dar dacă te apropiai, dacă te aşezai nu departe de ele, îţi dădeai seama că doar una vorbeşte şi că cealaltă nu face decât să asculte.
Oare ce spunea? nu se înţelegea nimic... Deşi toate cuvintele pe care le auzeai le puteai lesne recunoaşte. Erau dintre acelea, familiare, care se prezintă de obicei încărcate de propriul lor sens, făcându-se una cu el... dar aici, în timp ce agăţate unul de celălalt defilau, sensul lor... încotro o luase? In zadar îl tot căutam...
Dar, îmi veţi spune zâmbind, căci atâta naivitate, atâta ignoranţă te face să zâmbeşti, oare ceea ce aţi auzit acolo nu era pur şi simplu un poem îndelung elaborat, apoi recitat, sau ţâşnit sub imboldul inspiraţiei?... Da, ştiu... când vacarmul cuvintelor izbite unele de altele e mai puternic decât sensul lor... când scăpărate unele de altele ele îl acoperă cu jerbe strălucitoare... când în fiecare cuvânt sensul lui redus la un sâmbure minuscul e învelit în nesfârşite întinderi ceţoase... când e tăinuit de focul de reflexe, de reverberaţii, de oglindiri... când cuvintele înconjurate de un halou par să rătăcească suspendate la distanţă unele de altele... când depunându-se în noi unul câte unul se înfig, se îmbibă încet de substanţa noastră cea mai tainică, ne umplu pe de-a-ntregul, se dilată, se întind pe măsura noastră, dincolo de măsura noastră, peste măsura noastră?...
Cine, dintre noi, nu a simţit toate acestea pe neaşteptate, într-o străfulgerare, mai bine decât ar fi izbutit s-o surprindă eforturile laborioase ale unui limbaj descărnat?
Dar aici, credeţi-mă, nu te puteai înşela. Fiecare cuvânt era dintre acelea clare, răspicate, pe care sensul lor le ocupă în întregime, nici urmă de spaţii ceţoase în ele, în jurul lor niciun halou, între ele nici cea mai mica distanţă... Erau plasate tacticos unele lângă altele, împinse de o idee, legate cu firul bine întins al unui raţionament... tonul pătrunzător, încăpăţânat al persuasiunii încerca să le îndese în mintea celui ce le auzea, pentru a-l sili să-şi dăruiască adeziunea, pentru a instala în el convingerea, certitudinea.
Şi de îndată, ca totdeauna, mintea acestuia alertată cheamă, mobilează, selecţionează, adună tot ce posedă el mai dibaci, mai bine antrenat, mai apt să prindă ceea ce i se aruncă... o idee... de un colţ o apucă... Dar ce-a păţit? Ideea îi scapă ca trasă înapoi... ca printr-un efect de bumerang ea revine la punctul de plecare... iat-o acolo, din nou în clementul ei, însufleţindu-se, devenind o fiinţă vie, aidoma unui şarpe ea se frânge, se rostogoleşte, se încolăceşte în jurul ei, se răsuceşte, asemenea unei râme se face bucăţi, se zvârcoleşte şi se dezmembrează ca un om posedat de dansul Sfântului Guy, în toată deşănţarea lui, aţâţător se unduieşte, se-alintă, se mângâie singură, face graţii... imposibil s-o prinzi, se joacă de-a v-aţi ascunselea, prin dedaluri, se pierde printre meandre...
Se reîntoarce însă, din nou se întinde, se oferă, se propune, dornică să se impună... O idee îmbrăcând toate formele normei, înfăţişându-se conform uzanţei... Cuvintele care-o îmbracă, lăsând de-o parte câteva frumoase inversiuni, câteva breşe, sunt înşirate în ordinea pe care raţiunea o impune, ele-şi îndeplinesc cum se cuvine funcţia... substantive, adjective, pronume şi verbe docil se acordă, prepoziţii şi conjuncţii introduc şi leagă cuvinte...
Dar această construcţie, în aparenţă solidă, când o deschizi, când pătrunzi înlăuntru constaţi că nu e decât o faţadă ca acelea ale faimoaselor sate înălţate din porunca lui Potemkin în calea împărătesei Ecaterina... îndărătul lor nu afli decât ruine pustii, maidane, bălării...
Dar pe când neîncetat cuvintele se succed, revine impresia că trebuie să existe în ele o idee... precum dihorul de la o frează, de la un cuvânt la altul ea aleargă... parcă ai şi văzut-o, aici trebuie să fie, în acest cuvânt care vine şi revine mai des ca celelalte... te căzneşti, îl înhaţi, îl ţii strâns, îl cercetezi... Dar, fireşte, sensul lui nu este, nu poate fi cel ce părea la prima vedere, Altul e, iată-l, acesta, iată sensul, ajunge să i-l injectezi şi, umplut din nou, reînsufleţit şi repus în circulaţie, cuvântul se va putea iarăşi lega de celelalte, se va uni cu ele, se vor întări reciproc şi datorită lor, în fine, raţionamentul, ideea... dar în contact cu celelalte, ca şi când sensurile lor ar fi fost incompatibile, s-ar fi distrus, el se zbârleşte, se turteşte... iar celelalte în jurul lui ca şi el se dezumflă, golite de orice sens.
Neîncetat sosesc cuvinte noi, ofilite însă pe dată... Acela în care ele se depun are impresia că mintea i-a devenit un câmp arid din care se răspândesc emanaţii asfixiante, un câmp presărat cu vorbe fără viaţă...
Iar noi, în preajmă-i, care ascultam, noi ca şi el dezolante pământuri sterpe, noi, răspândind miasme ucigătoare... noi, copleşiţi de cuvinte goale, noi ca şi el cufundaţi în noapte, neînţelegând prea bine ce ni se întâmplă... să fie o dezlipire de retină?... noi, pierzându-ne la fiecare frază echilibrul, ca pe acele scări de bâlci la care treptele mobile se frâng în două şi se desfac... noi mai păstrăm cu încăpăţânare, aşa suntem făcuţi cu toţii, un strop de speranţă...
Iar dacă pe neaşteptate cel căruia-i sunt destinate aceste vorbe ar... câteva cuvinte ar ajunge... Dar va avea curajul să le spună?... Îţi vine să-împingi... s-o facă odată, să îndrăznească... în locul lui noi am face-o... Sigur?... Am face-o? să fim sinceri... Chiar am avea curajul?... Ni s-a maiîntâmplat... Am îndrăzni în aceleaşi condiţii să întrerupem categoric?... Aţi îndrăzni să pronunţaţi aceste cuvinte, aţi spus vreodată: „Nu înţeleg”... Hai, recunoaşteţi că vă găseaţi în altă situaţie, eraţi unul dintre examinatori întrerupând bâlbâiala confuză a unui candidat. Împărtăşeaţi cu un coleg, puţintel obosit sau comod, nepăsarea unei totale complicităţi, a unei perfecte egalităţi... ce vi s-ar fi putut întâmpla?
Aici însă ştiţi bine care sunt riscurile. Ia s-o spună pe neaşteptate, mă fac mică numai la gândul ăsta... să i-o spună aceluia care-i vorbeşte, să-i spună pe tonul demn şi hotărât care convine: „Nu înţeleg”... nu-mi spuneţi mie că nu ştiţi ce se poate întâmpla... că nu v-aţi întrebat niciodată ce anume îi reţine pe toţi aceia, atât de mulţi, a căror minte e preschimbată-n fiecare clipă în câmpuri devastate acoperite de cadavre, cei care se predau în masă, depun armele, renunţă la toate drepturile lor... cei care, docili, se lasă zvârliţi, târâţi în sclavie... cei care caută protecţia unui stăpân... De ce oare le e atât de teamă, încât nici măcar nu încearcă să-şi apere demnitatea, independenţa, spunând: „Nu înţeleg”?
E limpede că cel ce stă acolo, aşezat pe banca aceea, nu face parte, cum se spune, „din tagma eroilor şi a martirilor”, dar nici eu nu sunt dintre aceia care să dea în el cu piatra. Ca şi locuitorii oraşelor cucerite ce-şi acoperă balcoanele cu insigne, cu drapele, dovedindu-şi supunerea, el arborează pe chip, în priviri, acceptarea, adeziunea.
Ţi-e parcă teamă că această bancă ascunsă în umbra acestei grădinisă nu fie încă unul din acele tainice, secrete locuri de tortură, de josnică trădare....
Şi dintr-odată, e oare cu putinţă? pe tonul cel mai hotărât, iată-l rostind cuvintele: „Nu înţeleg”.
„Nu înţeleg”. Deci a îndrăznit. Şi-a asumat riscul. Un risc enorm, nu numai pentru el. Destul ca celălalt să amuţească brusc, să-şi pironească asupra lui privirea aceea plină de compasiune, de stupoare, prin care-l va respinge binişor, îl va alunga în beznă, destul ca să se înfăşoare în tăcere, în timp ce-şi adună bunurile, cuvintele lui orbitoare, spre a le fereca, pe veci inaccesibile, într-o casă de bani al cărei cifru nu-l va dezvălui, pentru ca cel ce s-a dovedit nevrednic să primească asemenea bogăţii, pentru ca şi eu, şi noi toţi, nu mai puţin nevrednici decât el să fim, asemeni lui, constrânşi, jalnice creiere nevolnice, să rătăcim nostalgic prin preajmă, în veci nevoiaşi, sărăciţi.
Sau... ceva ce înspăimântă tot atât de mult sufletele sensibile... „Nu înţeleg”, zvârlit cu siguranţă imbatabilă, brutal îl va reduce pe celălalt la tăcere, şi el va pierde cuvântul... Poate că-l vom vedea încercând lamentabil să-l regăsească, bâlbâindu-se, bolborosind... Zadarnic... va rămâne mut... cuvântul i-a fost luat... „Nu înţeleg” i-a smuls cuvântul. Pentru că îl pervertise, îl capturase, îl sechestrase... priviţi ce a făcut din el: priviţi-i sărmanul trup dezgolit pe care lipsa de hrană l-a scofâlcit... Aţi văzut doar în ce fel a îndrăznit să-l folosească, cum l-a supus poftelor sale perverse, cum l-a redus la simplul instrument de care se foloseşte spre a perverti, a excroca, teroriza, supune, oprima...
Ce se petrece acum ar putea lăsa impresia că, fără doar şi poate, toate acestea n-au fost decât un vis, dacă s-ar pierde din vedere că ceea ce ne înfăţişează mai incredibil visurile e nimica toată pe lângă ceea ce ne oferă uneori „realitatea”.
La auzul acestor cuvinte, „Nu înţeleg”, iată că excrocul, călăul, opresorul se întoarce spre cel ce le-a proferat, recunoştinţa, bucuria îi scaldă ochii, el îi pune mâinile pe umeri, îl îmbrăţişează, îi ia mâna, i-o scutură... „Bravo, vai, vă mulţumesc... dac-aţi şti... pierdusem orice speranţă, atât de rar se întâmplă, aproape niciodată... zadarnic m-am străduit să adun absurdităţile, incoerenţa... să iau la întâmplare şi să înşir cuvintele fără noimă... zadarnic i-am imitat fără ruşine pe cei mai sfruntaţi şarlatani ai noştri şi am mers până la ultimele limite, nu-i nimic de făcut, nimeni nu crâcneşte, toţi acceptă, încuviinţează... Dumneavoastră, însă!... Vai, ce noroc...”
Într-o clipită răul, nemulţumirea de-a fi fost supus unei atât de grele încercări, de-a fi fost folosit fără voia ta pentru o experienţă au dispărut; un sentiment de fericire îi umple pe amândoi...
Ameninţarea a fost îndepărtată. Domneşte pacea. Duşmanul s-a preschimbat în aliat. Locul acesta de sechestrare, de tortură a devenit o insulă de rezistenţă în mijlocul oceanelor de obscurantism, de şarlatanie, de terorism, de conformism, de laşitate ce-l înconjoară, există un loc unde cuvântul se află în siguranţă. Unde el este înconjurat de respectul, de onorurile pe care le merită. Repus în toate drepturile sale, capabil să îndeplinească aşa cum se cuvinte îndatoririle impuse de împovărătoarea sa misiune... Cine l-ar putea înlocui? Aici curajul, dreptatea, libertatea triumfă, cei răi sunt puşi în situaţia de-a nu putea face rău, cei buni îşi primesc răsplata...
Mai să-ţi vină a crede că toată această frumoasă, prea frumoasă poveste n-a fost, până la urmă, nimic altceva decât o poveste cu zâne.
 
În româneşte de Alina LEDEANU
 
 
Nathalie Sarraute – scriitoare franceză de origine rusă (Ivanovo, Rusia, 1900 – Paris, 1999). Născută Nataşa Cerniak într-o familie aristocrată. După divorţul timpuriu al părinţilor ei, copilăria i-a fost împărţită între Paris şi Ivanovo; se formează şi alături de Vera, mama ei vitregă, o figură cosmopolită. Studiile preuniversitare le urmează la Paris, iar cele superioare de istorie la Oxford, de sociologie la Berlin şi de drept la Paris. Devine jurist de talie internaţională şi, paralel, descoperă literatura secolului al XX-lea, în special Marcel Proust, James Joyce şi Virginia Woolf, care răstoarnă concepţia despre romanul tradiţional. În 1941 Sarraute este exclusă din baroul supus legilor anti-israelite, consacrându-se totalmente literaturii. Astfel, explorând în special aspectul inovator al operelor lui Kafka, Woolf, Dostoievski etc., devine, alături de Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon, o figură reprezentativă a tendinţei franceze – Le Nouveau Roman.
În numeroasele sale opere de teatru, proză, eseistică se ambiţionează să surprindă „ne-spusul”, „ne-definitul” şi în general întregul univers al „sub-conversaţiei”. Excelează prin a „detecta” „nenumăratele mici crime” săvârşite asupra noastră de către cuvintele altora. Principalele sale scrieri sunt Tropismes (1939), L’Ère du soupçon (1956), Enfance (1983), Le Silence (1964), Le mensonge (1966), L’Usage de la parole (1980), Lecture (1998) etc. Opera sa este tradusă în mai mult de treizeci de limbi. Este una dintre puţinii scriitori francezi care au fost publicaţi antum în Biblioteca Pleiadei (Œuvres complètes, 1996).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog