Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Mama mea, Nicoles (fragment de roman)

Pavel PĂDURARU

Alte articole de
Pavel PĂDURARU
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Eu m-am născut în dimineaţa zilei de 9 iunie 1994, din Nicoles, chiar în centrul târgului nostru, înainte de revărsatul zorilor, după ce mama l-a rugat pe tata să plece din casa ei. În seara aceea, tata a iubit-o pe mama pentru prima dată, dar mamei îi era scârbă de el şi nu i-a permis nici măcar să o pupe... Mai târziu, am aflat de la mama că un bărbat mai respingător decât tata nu există, iar tata mi-a zis că mama mea e o minune şi că o femeie mai dulce şi mai frumoasă decât ea nu s-a născut şi nici nu se va naşte vreodată. Şi aşa am apărut eu. Însă în clipa naşterii mele nu ştiam nimic – în întunericul acela liniştitor, în singurătatea ce ne copleşea, eu i-am dăruit sufletul şi toată viaţa mea lui Nicoles şi m-am umplut de ea. De atunci fiecare bătaie a inimii mele şi-a avut începutul în zvâcnetul inimii ei, de atunci inima mea s-a transformat într-o mingiuţă a ei, de atunci fiecare tresărire a feţei mele e o imagine a sufletului ei, de atunci fiecare mişcare a trupului meu se zămisleşte din necesităţile ei, de atunci fiecare zâmbet al meu îi este dăruit ei, de atunci fiecare lacrimă a ei curge din ochii mei, de atunci fiecare gând al meu este rupt din ea, de atunci fiecare pas al meu este făcut pentru ea, de atunci privirea ei luminoasă îmi descoperă fiece dimineaţă, de atunci fiecare noapte o petrec cu lipsa ei, de atunci închid şi îmi deschid ochii cu degetele ei, de atunci în fiece zi sper că poate o voi vedea, de atunci tot universul meu s-a concentrat în sufletul ei, de atunci în orice circumstanţă a vieţii mi-o imaginez alături, de atunci mă gândesc cum ar comenta ea fiece întâmplare din viaţa mea, de atunci în orice situaţie procedez aşa cum îmi închipui că ar proceda ea, de atunci văd în ochii ei plini de suferinţă, dar şi de viaţă, cel mai fantastic tablou al naturii, de atunci fiecare tic-tac al ceasului e o amintire ce-mi taie creierul în bucăţele – o amintire tulburătoare ce mă trimite în acea primă noapte, în noaptea naşterii mele, în dimineaţa aceea în care ea a apărut zveltă, frumoasă şi dulce şi mi-a întins, ca pe o frumoasă surpriză, speranţa de a trăi, în seara aceea în care am văzut-o pentru prima dată, în braţele ei pe care le-a întins atunci spre mine şi m-a strâns cu căldură la piept, între buzele ei care mi-au dăruit primul sărut, în moliciunea burţii ei, în umezeala caldă a buzei ei inferioare, în ochii ei care se închideau numai după ce adormeam eu, în respiraţia ei ce-mi sufla la ureche tulburându-mi sângele până ce dădea în clocot şi înnebuneam, şi înnebuneam de plăcere că m-am născut, şi înnebuneam de plăcere că exist, în respiraţia ceea fierbinte şi liniştită care mă scufunda într-un somn strâns şi fericit cu siguranţa că mâine voi deschide ochii şi o voi simţi alături, în timpul acela în care mi-am dat şi eu seama că exist şi că mai există cineva care are nevoie de mine, în momentele în care credeam că viaţa este minunată, în zilele în care nimeni nu ştia unde suntem şi ne căutau îngrijoraţi, iar noi ne ascundeam în tufişuri, departe de oraş, ca să nu ne ştie nimeni, în acele clipe în care ea îmi şoptea că tatăl meu este un tip obsedat şi debil mintal, care a vrut s-o nenorocească, în scurtele secvenţe în care mă asigura că nu l-a iubit deloc şi că eu n-am să-l văd niciodată, fiindcă nu merită, fiindcă nu se poate să atentăm la armonia universală, fiindcă tata a fost o greşeală fugară care a dispărut pentru totdeauna şi că nu va mai apare nici chiar la sfârşitul lumii, când toţi morţii vor învia, când nu aveam nici un martor în afară de oile ce păşteau pe dealul din faţa noastră şi se uitau cu atenţie la noi, la cea mai lungă îmbrăţişare a noastră, la cea mai curată amintire a noastră, în lungile plimbări prin oraş când ea mă învăţa să stau copăcel şi să merg, în momentele în care am făcut-o fericită, în zilele în care ea m-a făcut fericit, când ochii ei mi-au povestit taina ei şi toate chinurile cutremurătoare prin care a trecut, când mi-am ridicat palma şi i-am şters lacrimile şi vroiam să beau lacrimile acelea ca să nu mai fie, când ne hrăneam unul pe altul, când viaţa mea se numea cu numele ei, când mi-am dat seama că ea nu poate fi comparată nici cu o floare, nici cu un soare, nici cu o stea, nici cu un puişor, nici cu o zeitate, nici cu bucuria, nici cu fericirea, cu nimic nu poate fi comparată Nicoles, pentru că toate astea sunt mai urâte, mai meschine, mai dezgustătoare decât ea şi atunci am închis ochii şi am luat-o în palme, era hulubul meu, cel mai alb şi cel mai curat hulub pe care l-am ridicat în faţa ochilor şi am ameţit, şi mi-era frică să deschid ochii ca să nu se sperie şi să zboare, ca să nu văd de azi înainte numai alb, ca să nu se coloreze toată viaţa mea în alb şi să rămân singur ca un cioclu în mlaştina asta albă, ca să nu mor în singurătatea albă, ca să stau mai bine aşa, cu ochii închişi, dar să ştiu că tot albul e în palmele mele, şi mi-a spus că vrea să zboare şi am desfăcut degetele şi mama a privit la cer şi ochii ei erau cerul, şi s-a înălţat ca un fulg, şi am vrut să zbor şi eu cu ea, însă eram greu ca un mort, şi am crezut, o să mă cheme la ea, şi mi-am curăţat desperat urechile, şi am ridicat mâinile ca să mă înalţ, şi m-am împiedicat, şi am căzut, şi am mirosit pământul, şi el m-a îmbrăţişat cu dragoste, şi m-a sărutat aşa cum o săruta tata pe mama în noaptea naşterii mele, şi mi-a spus că mă iubeşte şi că de azi înainte nu ne vom mai despărţi niciodată, şi am încercat să plâng, dar lacrimile nu-mi ieşeau din ochi, şi mi se băgau tot mai adânc în creier, în inimă, în stomac, în picioare, şi eram plin de lacrimi, şi mă umflasem peste măsură, şi am plesnit... Scumpa mea Nicoles, oriunde ai fi astăzi, să ştii că te iubesc şi acum, te iubesc la fel de mult, te iubesc aşa cum numai tu poţi fi iubită! Dacă ţi-e greu şi te dor aripile sau ai obosit de cerul ăsta ce-ţi părea la început atât de ademenitor, dacă norii ăştia groaznici îţi taie vederea şi te aruncă în hău, dacă zborul tău lin s-a transformat într-o dureroasă cădere, nu te speria, ci vino la mine şi-o să fim amândoi fericiţi – simpli, dar curaţi, trişti, dar fericiţi şi frumoşi... Am să las fereastra deschisă ca să poţi intra, dacă n-oi fi acasă. Aici totul e pe vechi, totul ca în timpurile noastre. Dacă însă ţi-e bine, zboară liniştită şi nu mai privi niciodată în jos. Fiindcă în afară de mine, n-ai să mai vezi pe nimeni care să te aştepte nemişcat, ca o stană de piatră, ca o ruină veşnică, aici, în locul unde m-ai lăsat...
 


 

Pavel Păduraru – născut la 9 august 1976, în Chişinău. Autor al cărţilor de poezie La braţ cu opoziţia (Speranţa, 1998), Îmi pare că-s păduraru (Biblioteca Tiuk, 2003) şi al romanului Karlik (Pontica, 2006). Fondator şi redactor-şef al revistei literare web Lolocur. Deţinător al mai multor premii de pe ambele maluri ale Prutului. Ziarist.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog