Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SIMPOZION

Natalia, femeia-drog

Alexandru CISTELECAN

Alte articole de
Alexandru CISTELECAN
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Puţine femei, poete ori ba (dar poete cu atât mai puţin), au avut onoarea unei apostrofe de felul celei primite de Natalia Negru de la „un glas ascuţit”: „Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”1. Şi încă s-o primească tocmai pe buza mormântului celui sinucis pentru ea! E drept, zice Călinescu, că apostrofa venea de la o „patrioată” şi că nu era, prin urmare, caz de strictă invidie feminină, ci mai mult grijă pentru patrimoniul naţional; cu toate că, precum se vede din apostrofa rezolută, Natalia trecea de criminală, pentru el ea rezulta totuşi ca „femeie fatală fără vină”2. Ca toate femeile fatale, de altfel, mari producătoare de victime, dar şi ele, la rândul lor, victime; şi nu doar ale oprobriului public (pe care Natalia l-a îndurat multă vreme şi-n forme destul de isterice), ci şi ale propriei „înzestrări” (cel puţin aşa s-ar putea deduce din literatura Nataliei, că altele, mult mai rezonabile şi mai idilice, avea ea în sufletul său, nu tragedii cu pandalii de amor). Caz de frumuseţe-blestem, desigur, cea a Nataliei.
Dar în ce melodramă de Hollywood joacă totuşi Natalia! Melodramă cu de toate (idilă suavă, seducţie cu strategie, iubire ca-n poezie, maternitate dedicată şi apoi patimă cu răvăşire funestă) şi care o ia brutal spre tragedie. Şi încă melodramă la vedere, melodramă cu mare public, jucată pe scenă (aproape că recompusă detaliat din corpus-ul de scrisori schimbate între cei trei eroi). Jucată însă nu atât de Natalia (care ar fi preferat, fireşte, discreţie), cât de cei doi celebri îndrăgostiţi simultan de ea, Şt. O. Iosif şi D. Anghel, care nu ezitau niciunul să dea publicităţii suferinţele şi necazurile prin care treceau, cumulând – ambii – compătimirea publică şi lăsându-i femeii blamul. Iosif umbla cu o faţă atât de mortificată de durerea părăsirii, încât era limpede pentru toată lumea că e prima victimă – şi victima absolută, victima prin excelenţă (în imaginarul public el şi moare de dragoste, în 1913, la trei ani după divorţ, căzut într-un doliu ireversibil) a telenovelei de epocă; lui Anghel însă îi plăceau scenele patetice în public şi le juca cu mare artă dramatică, precum pe cea de la prima înfăţişare de divorţ, când o aştepta afară, pe treptele tribunalului şi, zice Natalia, „s-a repezit la mine, a căzut în genunchi, mi-a îmbrăţişat picioarele, hohotind în plâns. Un ţăran care privea, a venit spre mine zicând: Cum vă-nduraţi, coniţă?”3. Ţăranul mişcat era, fireşte, în asentimentul întregului public literar al dramei. Şi cum n-ar fi fost?! Sigur azi Anghel ar presta la „Trădaţi din dragoste” sau la alte emisiuni de tapaj sentimental şi ar face naţiunea să-i plângă de milă.
Ca-n orice nuvelă cu triunghi de patimi casnice, fiecare erou îşi va fi având partea lui de dreptate; dar societatea – de atunci, însă şi de mai târziu – n-a vrut s-o recunoască pe a Nataliei, aşa încât aceasta şi-a reconstituit-o singură în Helianta. Reconstituirea a fost, normal, primită cu suspiciuni. Până şi un om mai puţin sensibil la melodramă, cum era Şerban Cioculescu, era înclinat de partea victimelor masculine ale romanţului. În Preludiile unui roman de dragoste el împarte rolurile cam aşa: „De o parte, un mare naiv, nu însă lipsit de sclipiri lucide, dar dezarmat înaintea unei agresiuni bine calculate, de alta, o tânără deşteaptă, îndrăzneaţă, mai mult actriţă decât poetă, jucându-şi cu desăvârşire rolul, ca să-şi atingă două ţinte: matrimoniul şi mai ales notorietatea literară”4. Acestea sunt însă mai degrabă roluri bine determinate într-un scenariu tv decât roluri de viaţă, căci oricât de „mare naiv” ar fi fost Iosif la acea oră (şi oricât ar fi fost „vremea dragostei la încetinitor, când bărbaţii se arătau timizi până în pragul vârstei de 30 de ani”)5, avea totuşi 29 de ani (iar Natalia 22). Va fi fost, cu siguranţă, şi operă de seducţie, dar şi coup de foudre eminent inhibant pentru Iosif; iniţiativa a aparţinut în aceste condiţii de blocaj Nataliei, căci altminteri Iosif se mulţumea s-o privească pe furiş în biblioteca universităţii (unde el era custode, iar ea studentă silitoare). Dar după ce s-au privit fără să-şi vorbească „din toamnă până la mijlocul lui ianuarie”6, fata va fi fost excedată de atâta timiditate şi a trecut la provocări în versuri cu ţintă precis reglată: „E frumos, nu zic, prin codru; dar nu ţi s-a mai urât? / N-ai dori şi o fetiţă ca să-ţi ţie de urât?”7. Improvizaţia de provocare intră şi în sumarul volumului O primăvară. Cântece8, dar epurată de acest distih prea ofensiv. Nu ştiu cine ar fi rezistat şi nici dacă vreo rezistenţă, cât de firavă, ar fi fost gest cavaleresc. Iosif, în orice caz, nu rezistă, dar această parte delicat de naivă şi de pură a idilei n-ar trebui considerată neapărat lucrătură de păianjen malefic9. Ca poetă, Natalia e epigon de-al lui Iosif şi-i de admis că-l va fi admirat până la confuzie (plus flatarea de a fi iubită de o glorie). În orice caz, idila ia repede de tot curs burghez şi liniştit: se căsătoresc în 1904 şi li se naşte, în 1905, Corina, fetiţa care va înduioşa întreaga lume literară prin moartea ei (în timpul unui bombardament asupra Bucureştiului, în primul război) şi care-i stârneşte mamei un mic ciclu de duioşii. Numai că între cei doi va fi fost mare diferenţă de energie vitală, de vreme ce Natalia e silită a recunoaşte că „faţă de dânsul, nu aveam niciodată impresia că sunt cu un bărbat; aveam paza ce trebuie s-o ai în faţa naivităţii şi fragilităţii unui suflet de copil”10. Nu-ncape vorbă că Iosif suplinea acest deficit prin cult declarat: „Tu, pentru mine, eşti altar, Helianta! Aş sta în genunchi lângă tine şi m-aş uita la tine cu evlavie, nemişcat, o eternitate”11. Desigur că rolul de icoană strict (oricât de aprig) adorată nu e destul într-o căsnicie şi tocmai adoraţia aceasta a lui Iosif, cam excesiv religioasă şi deficitar senzuală, devine premisa favorabilă pentru succesul irumperii impetuoase a lui Anghel. Cât despre Natalia, ea se aşază singură la o intersecţie fatală şi în mijlocul a două şantaje sentimentale patetice (vor fi fost): „Doi călători – veneau pe drumuri opuse – şi m-au întâlnit în calea lor. Din două lumi deosebite veneau, şi fiecare m-a îmbiat, m-a rugat, îngenunchind, plângând, ameninţând că moare – dacă nu-l urmez”12. Normal că Natalia, suflet bun, i-a urmat pe amândoi, crezând că face operă de caritate, nu de fatalitate. Pe primul l-a urmat din sentimente suave, dar preponderent compătimitoare: „Cel dintâi care a sosit era trist, melancolic, bolnav, şi aşa de blând şi sfânt, încât mi-am zis, că nu-i un om... avea în glas şi în privire – bunătatea lui Isus!”13 (îi şi zice în romanul rememorării „Steluţă”). Celălalt (numit Fulga) e, fireşte, contrariul: dominator, imperativ, năvalnic, adevărat haiduc de iatac: „Te vreau, şi te am... Te chem... şi te supui! /.../ Fac ce vreau din tine. Oricât nu vrei tu. Şi, tare-s mulţămit!... Da, oricât n-ai vrea tu, sunt un mag, şi te alung, ori te rechem când vreau, aprind şi sting luminile tale albastre, le gătesc cu lacrimi, le usuc cu sărutări, şi tu crezi că poţi să fugi de mine?”14. Nu era chip, într-adevăr. Anghel s-a înşelat însă, crezând că poate juca în macho-ul absolut fără plată – şi, mai ales, fără adversar. Natalia era şi ea o Carmen.
Ce-a ieşit din împreunarea celor două temperamente (se căsătoresc în 1911, la un an după divorţul de Iosif) e un film de pandalii şi istericale, de explozii senzuale şi de nervi deopotrivă; un film pentru distracţia cartierului. Patimă în cel mai violent, mai epic şi mai clamoros stil, nebunie curată în doi, după însăşi descripţia Nataliei: „Ce sfâşieri, ce urlete desnădăjduite, când pe umărul unuia, când pe-al celuilalt, ce amestec de ură şi adorare în viaţa mea cu Fulga, ce porniri furibunde şi reveniri însvăpăiate, zbucium, înverşunare, lirism şi delir, ce luptă, ce blestem”15. Romantism tensionat de dragoste-ură, bun, desigur, de literatură (Natalia ar merita un film, dacă am avea o actriţă atât de fatală), dar nu prea potrivit la căsnicie – recunoaşte singură: „E cea mai nenorocită căsnicie!... Suntem doi întemniţaţi, doi osândiţi, doi duşmani, doi... nenorociţi! Prin casa noastră, se abat vârtejuri, furtuni, uragane, taifunuri, şi rămân dezastre morale, fizice şi materiale! Rămânem bolnavi, deprimaţi, stupidificaţi, şi tot ce e mai fragil în casă, se preface în cioburi”16. Literal. E drept că Anghel era cam turbat şi nu ştiu zău cine ar fi scos-o la capăt cu el. Mai ales că era turbare progresivă, gradată, care nu ezita în faţa niciunei violenţe. Gelos clinic, făcea sechestru de persoane cu Natalia: „La început, mă încuia în odaie, îşi lua cheia şi se retrăgea la lucru. Nu lăsa pe nimeni să pătrundă până la mine”17. Viaţa zilnică trebuie să fi fost un iad (cu interesante reprize de compensare, desigur); cel puţin aşa reiese de la Natalia: „Stătea încruntat la masă, îmi vorbea cu brutalitate, îmi dădea ordine, nimic nu-l mulţumea, mă ironiza, şi la ripostările mele, îmi răspundea: haide, marş sau mă înjura ca un surugiu”18. Unele scene sunt totuşi de un naturalism excesiv, chiar şi pentru un pasional ciclotimic; sclipeşte în ele nu doar perversiunea, ci şi nebunia; căci iată ce rezultă după o ceartă la masă, când Natalia a fugit în dormitor, cu Anghel după ea, fireşte: „M-a tras, m-a întors, m-a sucit, m-a chinuit, ca să revin la masă... Eu n-am vrut. Atunci, m-a împins jos, cu saltea cu tot, şi a turnat peste mine o cofă cu apă. Eu totuşi nu m-am sculat. S-a dus furios, a luat cutia cu cremă neagră de ghete şi m-a uns pe toată faţa /.../ În aceste momente, găsea de cuviinţă să mă întrebe dacă-l iubesc!... /.../ Fără veste, mă treziam cu o palmă peste ochi, sau se repezea şi mă strângea de gât, cu furie de nebun”19. Ce-i drept, şi Anghel era victimă a propriei patimi, una de nestăpânit şi care era oricând dispusă să spargă uşile. Asta se întâmplă chiar aşa, literal, nu doar ca figură de intensitate a sentimentului, ca-n versul lui Pablo Neruda („am intrat la tine dărâmând uşa”); Anghel o dărâmă de-adevăratelea, tot după o ceartă (se vede că aceste certuri serveau de catalizator senzual), fireşte, şi tot după o retragere a Nataliei: „Strică uşa, i-am răspuns, închipuindu-mi că lucrul acesta e cu neputinţă. Fulga a stricat uşa, pătrunzând în odaia mea. A căzut în genunchi, mi-a îmbrăţişat picioarele, şi a plâns cu zbuciume”20. Plânsul cu „zbuciume” şi scenele tari, de şantaj absolut, sunt specialitatea lui Anghel. Iată una, relatată de menajera lui Anghel, venită în disperare peste Natalia (e drept, după o ceartă mai gravă, căci Natalia îl surprinsese petrecând într-un restaurant cu o mai veche amică; e de prisos să mai spunem că la restaurantul respectiv a condus-o chiar Iosif, cu speranţa că o va întoarce din hotărâre; şi nu era departe): „De o săptămână întreagă nu mănâncă, nu doarme şi plânge cu hohote. Azi, din zori, de când se trudeşte cu un revolver, îl încarcă, îl descarcă, îl încearcă la inimă, la tâmplă”21. Teatru mare, desigur, dar teatru de sinceritate, căci Anghel era efectiv drogat, nu doar obsedat, şi făcea repede sevraj: „Un singur lucru îmi stă ca un cuiu în cap – şi acela eşti tu. Mă doare, şi sufăr, şi ador suferinţa asta, cum adoră un opioman răul de care moare”22. Delicatul poet, consacrat florilor, avea reprize grobiene şi vedea singur, dar degeaba, că-l apucă toate nevricalele şi patimile când se gândeşte la Natalia. Dar barem el se închipuie ca sinteză de contrarii şi sfâşieri – şi probabil că trăia oximoronic toată aventura: „Când îmi amintesc de tine, eu sunt ca un înger cu picioarele de faun, sunt o brută cu imaculate aripi de serafimi!”23. Cum se petreceau lucrurile în starea de serafim nu prea ştim, dar în starea de brută era capabil de orice, inclusiv de canibalism erotic (traducere concretă a unei mari metafore de iubire, desigur): „Vedeţi, cicatricea de la mâna stângă! De-aici a muşcat el o bucată de carne vie!”24, îi spune Helianta (alias Natalia, pacientă în spital după sparatoria lui Anghel) doctoriţei R. În orice caz, ameninţările cu moartea erau declaraţie frecventă – şi ferventă nu mai puţin – de amor definitiv: „De atâtea ori îmi spusese, să nu mă gândesc vreodată că aş putea rămâne în libertate, fiindcă el era gata să vie după mine şi să mă omoare!”25. Porniri siciliene Anghel avea din belşug; nu mai puţin rezolut spaniole, făcându-şi faimă de provocator la duele (târgul ăsta i-l propune şi lui Iosif, când acesta îi mărturiseşte că e îndrăgostit de nevastă-sa, urmând ca Natalia să rămână „celui care va supravieţui”26; iar în toiul bârfelor de după divorţul de Iosif, „a provocat la duel doi inşi odată”, pentru o notiţă maliţioasă27; noroc doar că provocaţii şi-au cerut iertare). Nu se poate zice însă că Natalia nu dădea motiv de explozie şi geloziei lui Anghel, nu doar patimilor senzuale incontrolabile şi ieşirilor isterice tot aşa de necontrolabile; căci după divorţ făcuse dependenţă de Iosif, pe care trebuia să-l vadă zilnic: „Dacă nu vedeam o zi pe Steluţa, mi se răceau extremităţile picioarelor şi mâinilor, şi simţeam că asta înseamnă moartea28.Va fi fost Iosif rival suav şi cam evanescent câtă vreme era soţul Nataliei, dar devine rival redutabil după despărţire şi de-a dreptul imbatabil după moarte. Până la urmă, soluţia trebuia să fie tot radicală: pistolul. O nuvelă iute despre incident şi urmările lui dramatice face G. Călinescu în Istorie29. Deşi veşnic provocator la duele, Anghel a fost nevoit să împrumute pentru asta pistolul lui Minulescu, cauzându-i apoi acestuia remuşcări30. Făcând regie romantică de dramă, Anghel trage mai întâi în Natalia, dar n-o nimereşte decât în coapsă. Se vede că nu doar Anghel, ci şi pistolul era psihanalizabil şi avea aceeaşi obsesie. Ultimul gest e de galanterie impresionantă: „Ritul şi felul – după care aş dori să-mi dorm ultimul somn – ar fi cel al iubirii în braţele tale!31. Dacă moartea e, cum zice Graham Greene, „o dovadă de sinceritate”, Anghel a dat-o. Iar Natalia va rămâne „beneficiara” acestor drame, măcar că a treia ei căsătorie (cu Ioan Gh. Savin, profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău)32 pare să fi fost una liniştită. Dar şi viaţa ei a devenit una anonimă; un lung anonimat, ca al multor poete ale vremii (născută în 1882, la Buciumeni, Galaţi, moare în 1962, la Tecuci); poate al ei şi stigmatizat pe nedrept de dramele în care a fost protagonistă.
Iureşul acesta erotic, întins pe vreo zece ani buni, a condiţionat, fireşte, definitiv şi literatura Nataliei. Nu numai Helianta, carte de explicaţii anume dedicată, se trage din peripeţiile celebrului triunghi, dar şi Legenda33 procesează – doar că alegoric – acelaşi material epic, ridicat acum la simbolic şi lirico-feeric. Literatura Nataliei devine, după isprăvile amoroase, una explicativă, justificativă, încercând să exorcizeze o conştiinţă vinovată – sau pe care o ţineau alţii vinovată. Nu va fi fost uşor, cu toată bravada – şi bravura – Nataliei: „Simt o plăcere diabolică să biruiesc prin dispreţul privirilor mele – toată laşitatea omenească, – eu care duc pe umeri păcatele tuturora, eu care am fost prădată de tinereţea, de energia, de viaţa mea... ca să rămân în cel mai dezastruos faliment moral şi material!”34. E, desigur, şi o tendinţă de victimizare aici, de înţeles, la urma urmei, dar e, mai ales, o conştiinţă vinovată care ezită în faţa spovedaniei (de unde şi bravada). Nu doar lunga tăcere dintre evenimente şi carte arată o traumă de vinovăţie, dar şi ezitarea în faţa confesiunii, chiar odată hotărârea luată. Jumătate cartea e umplută cu rememorări şi consemnări de tot colaterale: o galerie de şcoală, cu eleve, profesoare, şi apoi o galerie de ţară, cu ţărănci şi ţărani pictaţi concret, plus o mică excursie meditativă prin istoria şi soarta lumii. Abia apoi, când nu mai era pe unde ocoli, vine la mărturisirile dureroase, la chestiune. Dar şi atunci cu scrupule greu surmontabile: „Aş vrea să-ţi spun povestea /... / Dar cum au să mă înţeleagă, / dacă eu nu pot spune tot? / Sunt amintiri aşa de cumplite /, că-mi înjunghie inima, lacrimile / mă îneacă şi suferinţa geme / – nu poate vorbi!”35. Dar dacă reuşeşte să scandeze scrupulele în versuri, înseamnă că, într-un fel, le-a îmblânzit deja. Odată rana atinsă, se poate vorbi, într-adevăr, de „scenariul autentic al unei drame intime trăite alături de Iosif şi Anghel” şi de „adevărul confesiunii”, cum face Livia Grămadă36.
Interesantă – mai mult psihologic – e prelucrarea aceloraşi teme (faptele au dispărut în subtextul alegoric) în Legenda, venită la un an după Helianta. Legenda e o alegorie cu feerie, din categoria literaturii cu teză: creştinismul triumfă peste miturile şi legendele păgâne. Dar dezbaterea se duce, în principal, între Legendă, Mit, Cânt şi Viaţă – toate precreştine. Adoratori ai Legendei, frumoasă precum Natalia, Cântul şi Mitul nu sunt însă decât Iosif şi Anghel mascaţi vag alegoric, după cum se vede din această discuţie între Legenda şi Mitul gelos: „iubirea Cântului, mă adaugă pe mine însămi, îmi dă viaţă şi voioşie... Iubirea ta îmi cere jertfe, mă pradă, mă turbură, mă doare”37. Identificarea e de tot transparentă, căci Mitul (Mitif, de!) vorbeşte direct cu citate din Anghel: „Nu-nţelegi tu că viaţa e făcută din bucăţi, că ieri şi azi nu se aseamănă, că am uitat tot ce-a fost, că la focul dragostei de-acum amintirile toate au ars”38. E ceea ce propagă Anghel în Helianta, luând-o spre postmodernism: „El susţinea că viaţa e făcută din bucăţi”39. Obsesia istoriei de amor e atât de acută, încât nu există nicio ambiguitate (darmite confuzie!), căci Mitul practică acelaşi temperament impetuos ca şi Anghel, declarând radical: „ori te voi învinge, ori voiu muri...”40. Şi proferând aceleaşi ameninţări teribile: „Hm... dar te voiu ucide mai înainte... Crezi tu, că te voiu lăsa o clipă pe lume? Eşti legată de mine, fatalitatea şi nu-mi vei scăpa”41. Fantasmele Legendei, dacă nu şi ale Heliantei (dacă nu şi...), merg însă spre reveria unui triunghi amoros de maximă idilitate: „Între tine şi între Cânt eu aş sta ca între doi prieteni, doi tovarăşi, doi fraţi, căci nu-ţi dai seama tu, câtă înrudire este între noi trei?”42. Ba încă şi mai vârtos, căci, rămânând „un loc liber” în inimă, Legenda se dăruie Fluturului, în mare beatitudine: „M-ai robit, m-ai absorbit! O, supremă beatitudine de-a putea spune în sfârşit cuvântul: iubesc...”43. Extazele senzuale sunt intens telegrafiate: „O nu... încă nu... Vreau să mai dureze clipa fermecată... Aş geme... Aş plânge cu hohot”44. Asta, desigur, în vreme ce Fluturul o iubeşte pe Cicoarea, care şi ea îl iubeşte pe Cânt, care o iubeşte pe Legenda, care-i iubeşte şi pe Mit, şi pe Cânt, şi pe Flutur, într-o reverie de concupiscenţă maximală: „Ce frumos e simţimântul de înfrăţire, de iubire fără prihană, fără umbre, fără gelozie, fără patimi... Ce spuneţi voi, nu-i aşa?”45. Fireşte, toată lumea e de acord cu această perspectivă juisantă a amorului liber şi general; consimte chiar şi Mitul furibund. Alegoria Nataliei e, de fapt, o reverie de amor liber, vis pur de beţie senzuală, fără tulburări morale sau sentimentale. Nu-ncape vorbă că Natalia era o hippie cu anticipaţie.
Ar fi fost şi de mirare ca fatala Natalie să nu dovedească surplus de calinitate şi senzualitate debordantă (bine măcar că a fost aşa; nici nu vreau să mă gândesc ce dezastre ar fi ieşit dacă ar fi fost frigidă). Structura ei de bombă cu hormoni, de rachetă senzuală, iese la iveală unde te aştepţi mai puţin – şi unde se aşteaptă mai puţin şi Natalia, desigur. Iese la iveală chiar şi într-o carte de căinţă – sau de explicaţii, totuna – cum e Helianta; pledoaria de sine porneşte chiar de la definiţia senzuală a protagonistei: „Sunt pisica mlădioasă şi zburdalnică, ori mânza elegantă şi sprintenă” pentru care „dragostea e legea şi înţelesul creaţiunei46. Scrisul fuge spontan spre reveria senzuală, indiferent de materia sau specia în care se exercită. Până şi eseurile (căci altceva nu pot fi) din Amazoana47 pledează cauza feministă prin reverii senzuale abrupte şi intense, făcând din năvala amazoanelor o cavalcadă senzuală: „Veneau semeţe şi viteze, dând pinteni cailor năpraznici, cu tolba de săgeţi pe spate, mânuind lancea şi arcul, în chipul Dianei şi al Minervei – walkirii nesăţioase de cuceriri şi prăzi, invazie de strălucire, furtună ritmică de mişcări îndemânatece şi graţioase, simfonie de chiuituri aţâţătoare de mânii şi patimi...”48. Veneau, în viziunea Nataliei, la luptă cu tămbălău erotic. Iar lupta dintre Ahile şi Pentesileea devine, fireşte, luptă înfocată de alcov: „Cu ce foc se vor fi luptat!... Cu ce diversitate de simţiminte... Câte înţelesuri nu vor fi avut fulgerele ochilor, ce descântece nu vor fi însoţit zborul săgeţilor”49. Soarta femeilor e admirată numai pentru Egiptul antic, unde viaţa lor era pură orgie senzuală şi rafinament de salon. În rest, din rău în mai rău, până la eternul feminin contemporan cu Natalia şi cultivat de moderni, dar care „înseamnă moliciunea muşchilor, lenea mişcărilor, adormirea voinţei, banalizarea minţii, şi... cultul unui singur instinct”50. În atari condiţii de decădere a sosit, desigur, timpul răscoalei, după cum anunţă Natalia: „Păpuşa de lângă tine se trezeşte, nu mai primeşte rolul de fantoşă trasă de sforile tale, vrea viaţă adevărată, vrea să-şi regăsească energiile pierdute”51, energii bune la ambele lupte. Chiar dacă amazoana modernă e „intelectuală”, feminismul Nataliei are mare încărcătură de senzualitate.
Cu atât mai spontan ţâşneşte senzualitatea Nataliei în literatura de dinaintea episoadelor cu vinovăţie, care, oricât va fi fost de sedată, impune totuşi o conduită oarecum moralistă – ori barem precauţii morale. Când nu are astfel de complexe sau încurcături, Natalia frecventează direct scriitura orgasmică, trăind reveria pe malul Siretului cu gramatica şi intensitatea unui orgasm veritabil: „Am stat culcată în iarbă, mi-am înfipt mâinile în rădăcinile ei, am simţit contactul lutului cu tot trupul meu plăpând, cum era pe-atunci, mi-am îngropat picioarele în ţărână, părul mi se-mprăştiase şi se-ncurcase printre buruieni, şi după ce-am rămas un timp istovită par’că, obosită de-atâtea sunete şi culori, am tresărit deodată”52. Scriitoarele de orgasme de azi n-au nici pe departe concizia şi intensitatea Nataliei; ce să mai vorbim de capacitatea sugestivă a discreţiei! Fireşte, Nataliei nu i-a scăpat propriul temperament, chiar dacă pretinde că şi-a luat impetuozitatea senzuală de la Siret şi că e un fel de stihie slobozită în lume: „sângelui meu i-ai împrumutat clocotirea năvalnică a valurilor tale, şi mi-ai ursit ca vijelia patimilor să rupă zăgazurile toate, cum tu le rupi – însă tot mai larg şi mai liber să-mi cuceresc drumul”53. Oricum, asemenea motivaţie de temperament e un bun temei pentru a practica etica naturii, cu libertăţile garantate de ea: „Viaţa era prea abundentă în mine, şi-şi cerea drepturile ei”54. Drepturi care, fireşte, i-au fost acordate. Deşi cu neplăcute urmări. Asta pentru că etica naturală vine în conflict cu etica de societate şi obligă la complicaţii şi nesincerităţi pentru a putea fi totuşi, cât de cât, profesată: „Viaţa? Ce stranie întreţăsare de robie, minciună şi suferinţi!... Minţi ca să poţi trăi, iubeşti ca să poţi uita ce-ai iubit, şi, iarăşi, minţi ca să poţi iubi!”55. Altminteri, Natalia are privirea electrizată de senzualitate şi exersează cu intensitate pe detalii: „Să mă crezi: are cele mai frumoase mâini pe cari le-am putut vedea vreodată. Degete ideale, parc-ar fi sculptate în marmoră. Nu-i de mirare că, în orice mişcare a lor, are atâta graţie! E o plăcere să-l vezi apucând linguriţa cu dulceaţă sau ridicând la gură ceşcuţa cu cafea”56. Natalia are întotdeauna privirea aprinsă, iradiată şi iradiantă deopotrivă. E ceea ce se vede şi din prozele de observaţie sau de caracterologie.
Cu poezia trebuie să fi fost însă o greşeală de închipuire (de nu va fi fost pe jumătate vina lui Iosif, admirator a toate cele ce ţineau de Natalia). E. Lovinescu are dreptate s-o înscrie „în competiţia lipsei de originalitate a poeteselor sămănătoriste”57, admiţându-i doar că „a înjghebat mici expansiuni sentimentale”58 cu materialul sămănătorist tipic şi deja uzat. Nimeni apoi nu-i mai spune o vorbă bună. Pentru Constantin Ciopraga, „cântecele şi confesiunile din O primăvară”, „saturate de idilism”, „se confundă cu producţiile analoage din epocă”59; iar pentru Al. Piru e şi mai rău, căci, zice el, „nimic nu se poate reţine din cântecele acesteia din O primăvară60. (Din păcate, cam aşa e.) Doar Victor Durnea ce-i mai acordă „o anume sensibilitate lirică, ingenuă” ce „se întrevede /.../ în recuperarea unor trăiri ale copilăriei şi adolescenţei”61, dar şi asta mai mult pentru proză.
Poeziile sunt copilăroase (cu majoritatea Natalia ar fi pierdut şi la competiţia cu sămănătoristele), semn că vor fi fost din perioada liceului. Iată cum sună Liceul bacovian în varianta Nataliei, intitulată În clas: „Mă uit cu dor / Prin geam afară, / Urmând în zbor / Pe raza clară, / O rândunea. //...// Frumos, frumos... / Copaci în floare... / Şi-un crâng umbros... / Glas de izvoare... / Ce vis!... ce chin!... // Tot minus, plus / Scade şi-adună... / Dar iată! – sus / Un clopot sună!... / Ah! Ce divin!...”. Dacă ar fi reuşit să chiulească, Natalia ar fi chiulit tot pentru sămănătorism. Dar măcar, cum poate, vine în întâmpinarea biografismului de mai târziu; căci asta versifică ea obişnuit, momente prin care trece, secvenţe de viaţă. Cum e drumul cu trenul: „Aleargă trenul ca în sbor / Ţipând izbeşte-n întuneric, / Răsar scântei, răsar cu spor / Scântei şi fum – un nor feeric” (Aleargă trenul...). Fireşte că feeria e cu cenzură sămănătoristă în final, căci toată frenezia de abur şi fier nu duce decât la înstrăinare. Mai concret biografistă e Isprăvi, poezie de mamă încântată: „Îmi semănasem flori, s-avem grădină / Cu maci, rozete şi zorele. / Mă mir! E linişte-n casă! O fi-adormit? / Aş, da de unde!... / Priviţi! La flori cu grămada culege tignit. / Şi cum s-ascunde! / O prind cu buzunarul, mâna plină: / Culeze Coca focicele”. Tăticii aşa de încântaţi vor veni abia mai târziu, odată cu Cărtărescu, şi vor da buzna doar odată cu Dan Coman, Marius Ianuş, Robert Şerban ş.a. Până atunci, afectele astea de tandreţe şi încântare erau strict pentru mămici. Dar nu-i alta topirea de drag la Natalia decât la Dan Coman, bunăoară. De regimul biografist ţin şi poemele cu grijă de Iosif (nu numai provocarea din Unui poet), Natalia făcând un fel de poezie curativă („utilitara” de azi a lui Adrian Urmanov): „Obosit păşeşti şi capul trist ţi-l legeni între umeri, / Parc-ai fi bătrân şi anii tot ţi-i depeni şi ţi-i numeri /...// Ce te laşi bătut de gânduri?” etc. (Cântăreţului). Tot terapie face şi în Nu mai fii trist: „Nu mai fii trist, ci uită lumea-ntreagă. / Grăbit când tragi zăvorul uşii tale, / Un colţ de raiu ţi se deschide-n faţă, / Şi-n urmă tot pământul se prăvale. // Şi-n raiu... un înger cu ochi mari, albaştri – / Ce fericiţi oglinda lor ne-arată – / Ce gungurit! Şi cum dă din mânuţe: / Trăgând la tine-ar vrea să-ngâne: tată!”. Ca poetă, Natalia pare preocupată mereu de Iosif, dându-i tot felul de întăritoare. Aşa se întâmplă şi în prelucrarea după Alfred de Musset, Noaptea de maiu, când Muza vrea să-l trezească pe poetul veşnic depresiv. Şi nu-l trezeşte doar cu inspiraţii, ci cu îndemnuri mult mai carnale: „Poete, ia-ţi harfa şi dă-mi o sărutare!”. N-a fost însă chip, căci deprimarea lui Iosif era structurală. Dar că Natalia şi-a propus lirism de solicitudine nu e îndoială.
Sigur că mai cântă şi pentru /de inima ei. Florile erau ofertă sămănătoristă obligatorie, aşa încât le cultivă şi Natalia. Florile ei sunt însă strict alegorice, şi nu trebuie suspectate de vreo contaminare cu grădina lui Anghel. Ca poetă, Natalia e numai eleva lui Iosif (fără lirică de haiduci însă): efuziuni de sentiment, creioane de stări, mici biografii alegorice. Cum sunt cele dedicate florilor, toate „simbol” al frumuseţii trecătoare: „De colbul drumului bătută, / Jeleşti, sărmană floricică; / O rază nu te mai sărută, / Un strop de rouă nu-ţi mai pică. // Podoaba darurilor tale / Trecută-i făr’ de mângâiere; / S-au stins culorile-n petale, / Mireazma sufletului piere” (Unei flori). Angoase juste, desigur, la o femeie frumoasă. Iar cum viaţa frumuseţii e scurtă, se impune numaidecât etica lui carpe diem: „Curând veni-va iarna! / Dar cât e primăvară, / Ia-mi mâna, hai să mergem / Mereu, mereu! / Să strângem / Din toate-un strop de miere” (Chemare). Simbolurile „cântării” şi „cântăreţului” au şi ele parte de alegoriile lor; preferată e ciocârlia, invidiată de tot codrul (alegoreză subită, desigur): „Adânc în codru, pe o cracă, / Îşi drege glasu-ncetişor, / Dar mii de paseri vor s-o-ntreacă / Şi-şi râd în ciripitul lor. //...// Nici nu le-ascultă, nici nu-i pasă, / Mereu cântând c-un dor nespus, / S-avântă-n sfere şi le lasă, / Se-nalţă tot mai sus, mai sus...” (Cântăreaţa). Crezul cântăreţei e pe fond romantic, cu jertfe din sine, doar că transformat în concurenţă: „Să-mi rump bucăţi din suflet, să cânt, să cânt, să cânt, / Să nu mă-ntreacă nimeni în cer şi pe pământ” (Visând). Nu puteau, fireşte, lipsi reveriile de natură, traduse în suavităţi de o naivitate eclatantă: „Viorica e mireasă, / Toporaşu-i este mire – / E pornită nuntă-aleasă / Printre verzi de iarbă fire” (Nuntă). Diafane mai toate (fie ele cum or fi), poeziile Nataliei sunt scrise cu alt temperament decât cel propriu, de vulcan senzual în erupţie incontrolabilă; se vede că Natalia le-a scris cu temperamentul lui Iosif, nu cu al ei. Natalia e un Iosif feminin (şi mai feminin adică), inaugurând seria poetelor care reproduc poezia soţilor (şi-n care se vor înscrie apoi Claudia Millian, Agatha Grigorescu şi alte neveste). Dar cât a mai rămas neconsumat în viaţă din acest temperament cu aprindere senzuală instantanee apare – ce-i drept, doar din loc în loc – în proză. Mare păcat că Natalia nu s-a folosit de el şi în poezie. Dintre toate poetele noastre ar fi fost cel mai în drept să scrie o poezie de mantis religiosa.
O editură isteaţă îi poate transforma oricând viaţa într-un brand de succes, chiar dacă literatura ei e ca şi inexistentă. Cu o banderolă adecvată, succesul Nataliei e sigur. În fond, câte succesuri (dacă mă pot folosi de această inovaţie) nu s-au bazat pe mai puţine merite şi virtuţi (inclusiv literare)?!
 
Note
1 Natalia Negru, Helianta. Două vieţi stinse. Mărturisiri, Editura Viaţa Românească, Bucureşti, 1921, p. 215.
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 691.
3 Natalia Negru, op. cit., p. 209. Când Anghel vine după ea, la Paris, unde fugise, după primul divorţ, de bârfele care vuiau în târg, îi reproşează direct acest comportament de actori indiscreţi:„Şi de ce nu aveţi bărbăţia de a vă stăpâni, de a nu vă da în spectacol şi de a nu provoca lumea să se preocupe atât de voi, şi mai ales... de mine!”, p. 198.
4 Şerban Cioculescu, Itinerar critic (I), Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 156. Mult mai dur cu Natalia se face el în Itinerar critic, II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, cu prilejul publicării corespondenţei dintre cei trei (şi alţii) de către Horia Oprescu. Aici nu ezită să se întrebe (p. 261)„cum de au putut cei doi poeţi să presupună suflet unei fetişcane drăguţe şi apoi aceleiaşi femei frumoase?”. Iosif îi rezultă în continuare naiv, Anghel prea predispus la plăceri, dar Natalia devine o mondenă meschină absolut şi o carieristă fără jenă: „Personal cred că nu demonia reală a lui Anghel a cucerit-o, ci înşelătoarele perspective de viaţă mai bună, de mondenitate şi de afirmaţie literară, graţie mai pozitivului poet al florilor, deloc fantezist în rostuirea vieţii sale. Dovada? Elegantele ei toalete” plătite, presupune Cioculescu, de Anghel (p. 260). Fie şi aşa, deşi nu cred.
5 Itinerar, I, ibidem.
6 Idem, p. 154.
7 Idem, P. 155.
8 Editura Minerva, Bucureşti, 1909. E ediţia din care vom cita.
9 „Păianjenul îşi ţinea însă prada”, zice Cioculescu, op. cit., p. 156.
10 Natalia Negru, Helianta..., p. 169.
11 Idem, p. 126.
12 Idem, p. 124.
13 Idem, ibidem.
14 Idem, p. 136.
15 Idem, p. 222.
16 Idem, p. 204-205.
17 Idem, p. 205.
18 Ibidem.
19 Idem, p. 206-207.
20 Idem, p. 157.
21 Idem, p. 186.
22 Idem, p. 156.
23 Idem, p. 158.
24 Idem, p. 211.
25 Idem, p. 193.
26 Idem, p. 152.
27 Idem, p. 210.
28 Idem, p. 180.
29 G. Călinescu, op. cit., p. 691.
30 Claudia Millian, Despre Ion Minulescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 95.
31 Natalia Negru, Helianta..., p. 224.
32 Victor Durnea, Dicţionarul general al literaturii române, L-O, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 591.
33 Legenda. Poem dramatic, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1922. (Ce tristă soartă au unele cărţi. Paginile exemplarului citit de noi n-au fost tăiate, iată, aproape o sută de ani.)
34 Natalia Negru, Helianta..., p. 44-45.
35 Idem, p. 122.
36 Dicţionarul scriitorilor români, M-Q, Editura Albatros, Bucureşti,2001, p. 429.
37 Legenda, ed. cit., p. 20.
38 Idem, p. 21.
39 Natalia Negru, Helianta..., p. 171.
40 Natalia Negru, Legenda, p. 22.
41 Idem, p. 41.
42 Idem, p. 21.
43 Idem, p. 32.
44 Idem, p. 61.
45 Idem, p. 66.
46 Helianta..., p. 13.
47 Amazoana. Femeia prin veacuri, Editura Adevărul, Bucureşti, /f.a. / (1925).
48 Natalia Negru, op. cit., p. 4.
49 Ibidem.
50 Idem, p. 12.
51 Idem, p. 14.
52 Povestirea Siretului, din vol. Mărturisiri. Nuvele, Editura Institutului „Flacăra”, Bucureşti, /f.a. / (1913), p. 6. Carte norocoasă, căci, spre deosebire de Legenda, a mai avut un cititor, după cum scrie pe cop. III: Citită de Ghidiu Iosif anul III A Şcoala Medie tehnică Metalurgică, Târgu-Mureş, 12-XII-1952.
53 Idem, p. 12.
54 Idem, p. 10.
55 Idem, p. 26.
56 Idem, p. 16.
57 E. Lovinescu, Scrieri, IV, Istoria literaturii române contemporane, ediţie de Eugen Simion, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 404.
58 Idem, p. 405.
59 Literatura română între 1900 şi 1918, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 214.
60 Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 205.
61 Dicţionarul general..., p. 591.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog