Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SIMPOZION

Adnotări la gramatica prepoziţiei

Luminiţa CHIOREAN

Alte articole de
Luminiţa CHIOREAN
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX, 2009

Pentru tipar

0. De ce gramatica jonctivelor şi construcţiile cu prepoziţie?
 
Lucrarea constă în receptarea şi interpretarea funcţională a construcţiilor cu prepoziţie, reale provocări în sintaxa discursului. Spre a facilita analiza gramaticală a construcţiilor cu jonctiv, propunem o schiţă a prepoziţiei ca relatem, având drept obiectiv sintagmica joncţională, parte distinctă de studiul părţilor de discurs. Prin exemplificarea discursivă la care vom recurge, natura dihotomică a prepoziţiei va fi o evidenţă, ca de pildă: flectiv sau morfem intracazual (Ac1 morfem intraacuzatival) vs. morfem extracazual (Ac3 extraacuzatival); morfem cazual vs. modalizator vs conectiv; relatem sintagmatic intra- vs interpropoziţional. Construcţiile comparative constituie un paragraf aparte prin înregistrarea prioritară a relaţiei semantico-funcţionale, definită stilistic prin comparaţie, respectiv prin semul contextual [+ comparativ]. Articolul oferă atât informaţii lingvistice relevante pentru structura morfosintactică a limbii române actuale, cât şi soluţii în analiza gramaticală a construcţiilor cu prepoziţie.
 
 
1. Algoritmi de lucru; inventar
 
1.1. Descriptori
Vom opera cu termenii actualizaţi în GALR 2005 (lingvistica bucureşteană1) şi, simultan, cu terminologia folosită în bibliografia lingvistică a şcolii clujene2 şi ieşene3. Din accepţiunile date termenului „sintaxă”4, optăm pentru ansamblul regulilor privitoare la îmbinarea cuvintelor şi relaţiile dintre ele, în propoziţii şi fraze5. Din definirea tipurilor de relaţii sintactice6, date de literatura lingvistică, suntem de acord cu existenţa nivelului sintagmic, al treilea după cele fonetic şi lexical. Iar sintagma (relaţia împreună cu cei doi termeni ai ei) constituie „unitatea relaţională, minimală şi maximală a nivelului sintagmic” – D. D. Draşoveanu [1997, 39], opinie la care subscriu şi alţi reprezentanţi ai Şcolii lingvistice clujene: G. Gruiţă [1981], G. G. Neamţu [1989; 1999], Carmen Vlad [1994], Şt. Hazy [1997].
Notă. Pledăm pentru considerarea sintagmei ca unitatea semantico-sintactică formată din doi termeni (morfeme, cuvinte, construcţii gramaticale, propoziţii) şi relaţia dintre ei. Or, prin natura semantică, sintagma va fi judecată prin natura ei dihotomică: va avea un plan al expresiei (forma), respectiv altul al conţinutului (sensurile: denotativ + / – conotaţii).
Sintagmica7, termen derivat de la sintagmă, categorie superioară propoziţiei, în sensul generos al acoperirii comunicării raportate atât la construcţia enunţului, frază / propoziţie, cât şi la sintagma propriu-zisă8, probează, validează şi numeşte rostul relatemelor în mesaj.
Ca orice termen lingvistic, sintagma reţine printr-o natură dihotomică, exprimată în conţinut şi expresie, ipostaze inerente funcţionării mesajului, activării sensului textual,manifestare asensului nerelaţional, activ în conţinut (sens noţional vs sens-notă9) şi a sensului relaţional, prezent în sintagmă [Chiorean, „Studia”, 2004, 46-62]. În demersul nostru, de interes sunt sensurile relaţionale, reprezentate prin conective şi morfeme, numite relatem saugramatem10. Relatemul relaţionează sintaxa cuvântului şi a enunţului, iar gramatemul relaţionează morfologia cuvântului prin particularizare categorială la nivelul paradigmei cuvântului ce aparţine nominalului sau verbalului.
 
1.2. Sintagmica joncţională11. Generalităţi
Indiferent de structură, că e construcţie simplă ori complexă, discursul devine funcţional datorită relaţiei sintagmatice interlexematice, care constă în solidaritatea dintre un sens relaţional şi un relatem12. Relaţia interlexematică este cea care oferă lectura mesajului la nivelul construcţiei sintactice. În funcţie de eficienţa acesteia, se prezintă structura de apel, care exprimă echilibrul dintre expresie şi conţinut, instituind astfel nivelul sintagmic ca entitate activă alături de celelalte niveluri ale limbii (fonetic şi lexical).
Din clasa lexico-gramaticală a adverbului selectăm categoria de adverbe cu valoare emfatică sau adverbe de modalizare emfatică, numite modalizatori (modalizează sau evidenţiază prin sensul relaţional o construcţie circumstanţială), deseori asociaţi cu calificativul „emfatici”13. Acest segment al modalizatorilor se caracterizează printr-un conţinut(sens) abstract, deseori desemantizaţi (sens scalar), semantismul lor putându-se sublinia doar în funcţie de structură, de sintagmele care-i înglobează. Modalizatorii emfatici14 cunosc o distribuţie vastă atât la nivelul clasei adverbiale, cât şi al relatemelor (chiar şi prepoziţia). Putem argumenta varietatea combinatorie cu: substantiv (doar lucrarea); adjectiv (cam zgâtie / numai zglobie); pronume (şi noi); numeral (în jur de treizeci); verb (tot mai vine); adverb (tot aici) etc., model adoptat, după cum vom vedea, de prepoziţie în grupul nominal (GN) mai cu seamă.
Prin sensul lor relaţional, modalizatorii interesează la nivelul construcţiilor circumstanţiale, deoarece le impun semantica circumstanţialului [Chiorean, „Studia”, 3, 2004, 46-62]. E bine să ţinem cont de clasificarea relatemelor în jonctiv, modalizator şi conectiv, respectiv cea a gramatemelor în morfeme ale determinării şi flective (cum ar fi: „pe” morfem intraacuzatival, desinenţe de număr, caz, gen şi persoană, sufixe gramaticale de mod şi timp).
Sintagmica joncţională este generoasă ca sferă a elementelor de relaţie, inventarul oferind o pletoră relaţională variată: jonctiv, modalizator, conectiv.
 
 
2. Prepoziţia – relatem15 vs gramatem
 
Prepoziţia şi conjuncţia reprezintă clasa relatemelor, în sensul că, alături de alte elemente lingvistice (relative pronominale, adjectivale şi adverbiale), „[...] asigură desfăşurarea relaţiilor sintactice – condiţie fundamentală a unităţii structurale a enunţului sintactic” [Irimia, 1997, 312]. Prin abstractizarea funcţiei relaţionale, prepoziţia se defineşte prin „invariabilitate morfologică şi prin apartenenţă exclusiv la sistemul gramatical al limbii” [Irimia, 1997, 312].
 
2.1. Descrierea formală şi semantică a jonctivului
Din perspectivă morfematică, prepoziţiile se prezintă, majoritatea, ca unităţi monomorfematice: structuri fixe16 – „unităţi cu o realizare unică în limbă” [GALR, 2005, I. 608]. Formele redate prin grafism arhaic (de tipul: dă, di pentru din etc.) şi cele condiţionate fonetic (de tipul: întru, printru, dintru etc.) nu constituie decât variante neliterare. Variantele monomorfematice sunt de origine latină (a, asupra, ca, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, până, pe, pentru, peste, spre, sub) sau neologice (graţie, per, pro, supra, versus, via) sau provenite din participii (datorită, mulţumită) [GALR, 2005, I. 608]. Neanalizabile sunt prepoziţiile simple (structură monomorfematică); prepoziţiile compuse sunt analizabile.
Poziţia (rolul) prepoziţiei în morfosintaxa limbii se confirmă prin instituirea unei recţiuni proprii şi prin raportul semantic realizat cu nominalul cu care realizează o anume funcţie sintactică. Recţiunea prepoziţională orientează înscrierea nominalului dependent în opoziţii specifice pentru categorizatorul cazual, impunând cazul3.
Combinând morfematica cu analiza semantică, în descrierea prepoziţiei obţinem următoarele tipuri structurale:
• simplă vs compusă (inventar generos semnificativ pentru caz3 – Ac3, G3, D3), având drept structuri:
– Ac3: de, pe, spre, de pe lângă ... (+ MINE) → prep. + prep / prep. compusă;
– G3: împotriva, contra, asupra, deasupra, dedesubtul ... (+ MEA/MEU) → adv. + MDH sau prep. +adv. + MDH;
– D3: graţie, mulţumită, aidoma, conform ... (+ MIE) → prep neol. / participiu /adv. → prep.
Cu structură deosebită sunt de asemenea inventariaţi compuşii de tipul:
• restrictiv adverbial + prep, cum ar fi: până la din corelativele: de la ... până la, din... până la;
• sau compuşii neanalizabili în gramaticile actuale: prep. + prep. – foştii compuşi sudaţi: din, dintre, printre etc. [GALR, 2005, I. 609].
O altă categorie de jonctiv o constituie locuţiunile prepoziţionale, structuri cu unitate relaţională şi semantică de tipul:
– Ac3: +/- prep + subst. / verb / adjective / adverb + prep: de, la, cu (+MINE);
– G3: prep. + subst. / adv. + MDH: -a, -ul, -le17 (+MEU/MEA).
Cu o realizare omonimă locuţiunilor adverbiale sunt locuţiunile prepoziţionale construite cu clitic de dativ pronominal (dativ posesiv), construcţii de tipul: în faţă-mi, în urmă-ne etc. sau cele de tip relativ: cât priveşte şi în ceea ce priveşte (corectă: forma verbală la singular prin acord cu subiectul / relativul „ce”).
În limba română actuală, multe structuri de tipul: în contextul, în cadrul în / pe baza etc. sunt clişee lingvistice prepoziţionale folosite abuziv în exprimare.
Din descrierea semantică a prepoziţiei, reţinem adevărul relevant la nivelul structurilor, şi anume: prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale sunt evident funcţionale la nivelul categorizatorului cazual: caz3 – aceasta este natura de flectiv cazual a prepoziţiei.
Prepoziţia are un aspect morfologic: flectiv sau morfem al Ac1 personal.
Exemple:
Cd: L-am văzut pe Ion. L-am apărat pe copil.
Atribut acuzatival: Gelozia pe prieten o schimba în rău.
Np acuzatival: Gelozia-i era pe prieten.
Eps acuzatival: Gelozia, i-o bănuiam pe potenţialul intelectual al prietenului, nu pe situaţia financiară.
Observaţie. Calitatea de flectiv intraacuzatival (Ac1) „personal”, „animat” a prepoziţiei se verifică prin algoritmul pasivizării în care flectivul dispare: Copilul a fost apărat faţă de construcţiile ce conţin complement indirect, sintactic, şi „pe” flectiv extraacuzatival (Ac3): Mizez pe copilSe mizează pe copil (reflexiv-pasiv), construcţii în care „pe” rămâne prezent pentru exprimarea unui extraacuzatival, „nonpersonal”, „nonanimat” corespunzător funcţiei sintactice de complement indirect.
Observaţie. Prepoziţia cu rol de morfem (flectiv) este specific limbilor analitice. Prin urmare, un studiu comparatist al structurii limbii române contemporane se pretează doar prin referire la o altă limbă analitică.
Jonctivul este relatemul care exprimă relaţia sintactică la nivelul unei sintagme minimale [D. D. Draşoveanu]. Coroborând acest adevăr lingvistic cu rolul tematic definitoriu în exprimarea dihotomiei: necircumstanţial vs. circumstanţial [GALR, 2005], putem conchide că prepoziţia ca jonctiv poate influenţa semantica necircumstanţilă a termenului cu care formează GN în caz relaţional18. Exemple: Ne bazăm pe Ion / Ne bazăm pe contribuţia lui Ion19 (Cprep) – sintagme cu „pe” relatem (Ac3) faţă de: Îl apreciem pe Ion /Apreciem contribuţia lui Ion (Cd) – sintagme cu „pe” flectiv (Ac1).
Mai adăugăm că jonctivul presupune o dominanţă semantică a structurii, având semul [+circumstanţă]. Astfel, în sintagme în care avem un relatem cazual3 sau un relatem al semanticii nominale, antepus verbului sau adverbului, va fi iniţiată, chiar „gestionată” de jonctiv o semantică nominală: construcţia sintactică cu prepoziţie-jonctiv defineşte realul obiectiv (conţinut la nivelul construcţiei respective). Din sintaxa transformaţional-generativă20 abordată în GALR, 2005, reţinem opţiunea în delimitarea rolului tematic al elementului semantic.
Dăm ca semnificaţii ale rolului tematic al jonctivului următoarele construcţii:
[+ locativ]: Merg la bibliotecă / la tine.
[+ instrument]: Cântă din fluier / Scriu cu stiloul.
[+ sociativ]: Merg cu prietenul.
[+cumulativ]: Pe lângă el, au venit alţii. / Lângă ceapă, iau şi roşii.
[+ relaţie]: De chimie, nu-mi pasă.
[+ parcurs]: Am mers de la Iaşi la Mureş.
[+sursă]: Apa vine pe ţeavă.
[+ concesie]: Cu regret, nu particip la aniversarea lui.
[+ consecuţie]: Ne-nţelegem de minune.
[+condiţie]: Cu muncă, doar aşa ar ajunge cineva.
[+ cauzalitate]: A obosit de atâta învăţătură.
[+ finalitate]: Se retrage în vederea redactării comunicării / spre a termina comunicarea / spre (=în scopul) terminarea comunicării.
[+ temporalitate]: De mâine, îl va uita. // A mers (de) săptămâni (jonctiv negativ sau zero).
În această zi, va fi altul.
Observăm că, semantic, prin jonctiv, se complineşte circumstanţa nominalului cu care intră în sintagmă (un nominal în caz relaţional: caz3). Primele concluzii asupra structurii morfologice şi semantice a prepoziţiei le rezumăm astfel: în limbă, la nivelul discursului (intrapropoziţional), prepoziţia se prezintă ca flectiv (gramatem) sau ca jonctiv (relatem).
 
2.2. Descrierea funcţională a construcţiilor cu prepoziţie
2.2.1. GN în caz relaţional
GN în caz relaţional (nominal precedat de prepoziţie) are predispoziţie funcţională, ocupând o varietate de poziţii sintactice. Exemplificăm cazul Ac3:
• Np: Cartea e de poezii.
• Eps (sau Avcon): L-am apreciat drept un răsfăţat al vieţii.
• A. prep. acuzatival: Cartea de citire / despre ei ...
Observaţie. Rar, poate lipsi regentul A prep. acuzatival: De astea, am auzit!
• A. prep. genitival: Lupta contra ei / bolii ...
• A prep. datival: Reuşita conform planului ...
• Cd: L-am avertizat pe Dan. („pe” flectiv, morfem → sens „personal” → Ac1)
• Ci. M-am supărat pe Dan. („pe” jonctiv → prepoziţie de Ac3)
• Circumstanţial de diferite tipuri:
– Cct: Nu a venit de săptămâni. // La anul, va veni la noi. // Vin pe la ora cinci. (pe = modalizator21)
– Ccl: Hai în codru.
– Cc cond: Doar cu forţa lucra.
– Cccz: Plânge de foame.
– Ccs: Merg la pescuitul în ape dulci.
– Cccv: Cu regret, şi tot veni la el.
– Cccons: Cânta de minune!
În cazul circumstanţialului de mod, există trei aspecte ale modalităţii:
a. propriu-zis: Învaţă cu toată seriozitatea.
b. al progresiei: Învaţă cât toţi. („cât” = adv. cu rol de relatem: „ca”)
c. comparativ: Învaţă ca celălalt. // Învaţă mai (puţin) bine decât celălalt.
Dar şi construcţii de tipul:
d. comparativ ce înglobează o funcţie sintactică distinctă (V. 3), ca de pildă: Cd: Îl învaţă ca pe propriul fiu. // Ccl: Fură ca-n codru. // Eps: Stă ca pe ace. etc. e cazul construcţiilor circumstanţiale cu GN în caz relaţional, care ridică dificultate în analiza sintactică: una sau două funcţii?
2.2.2. GV precedat de prep. semantica unui GN:
• A verbal: Dorinţa de a reuşi ... (semantic: „reuşita” → substantivitate un nominal) // Merg la pescuit.
• Cccns: Cântă de neimaginat !
2.2.3. G Adv. semantica unui GN:
• A adverbial: Mersul pe jos... (semantic: „plimbarea”, „mersul josului ca loc”).
2.2.4. G Adj. precedat de prep. semantica unui GN:
• Cct / subst., Ac3: De mic, citeam romane. // De mici, citeau romane (de = conectiv temporal; echivalent semantic: „mic” = „copil”)
• Eps comparativ / adj., Ac2”: Maşina merge ca nouă.
• Eps / subst., Ac3: Veneau cu mic, cu mare!
Notă. Există şi construcţii dificile de analizat gramatical, ca în exemplul:
• Ne ştim de mici. Pentru care avem              Eps (în construcţie temporală) / Adj., Ac2
                                                                   Cct / subst., Ac3 (de = conectiv temporal)
Prepoziţia este obligatoriu un flectiv al cazului relaţional pentru nominal (substantiv, pronume sau alt lexem devenit prin conversiune substantiv). Prepoziţia este un relatem în relaţia de subordonare22. Mai mult: acest adevăr e valabil mai ales că participă la „substantivitate” prin „definirea” realităţii exprimate de verbul finit (infinitiv scurt sau lung, supin), respectiv de adverb (de mod, loc, timp, în general).
Dumitru Irimia observă că, în ciuda reducerii structurii prepoziţiei la semnificant, arhitectura enunţului (discursului) reflectă o relativă dependenţă de semnificantul jonctiv: mai exact,„între caracteristicile morfologice ale prepoziţiei şi structurarea enunţului” [Irimia, op. cit.: 313].
Astfel, acceptăm că prepoziţia are un sens „activ”, semnificatul fiind obligatoriu validat prin [+ circumstanţial]. Am observat acest fapt prin descrierea funcţională a sintagmei cu prepoziţie (flectiv şi jonctiv) la nivelul grupului sintactic numit prin GN în caz relaţional de sine stătător. Generalizăm aceeaşi trăsătură la nivelul aceluiaşi GN în caz relaţional, conţinut în structura de suprafaţă a construcţiei circumstanţiale de tip comparativ, opoziţional sau antitetic; exceptiv (restrictiv sau limitativ); relativ; modal, temporal etc.
 
 
3. Adnotări la analiza şi practica gramaticală a construcţiilor de tip circumstanţial cu prepoziţie
 
• Reluăm exemplul de mai sus: Ne ştim de mici.
Posibile soluţii: (a) Eps (în construcţie temporală) / Adj., Ac2
(b) Cct / subst., Ac3 (de = conectiv temporal).
Soluţia optimă de analiză gramaticală se va afla în urma raţionamentelor descriptive ale construcţiei circumstanţiale de acest tip. De asemenea, reamintim opţiunea noastră pentru definirea sintagmei ca unitatea semantico-sintactică formată din doi termeni şi relaţia interlexematică. Din punct de vedere semantic, sintagma va fi judecată prin natura ei duală: expresie vs. conţinut.
Pentru exemplul de mai sus, propunem următoarele structuri de relevanţă morfologică (echivalente ale expresiei):
a) pronume reflexiv, Ac1 + verb, ind., prezent + de + adjectiv;
b) pronume reflexiv, Ac1 + verb, ind., prezent + de + substantiv.
Comentariu
Descriere morfosintactică. Soluţia de la punctul (a) probează clasemul adjectival pentru lexemul „mici” şi, respectiv, relatemul „de”, un jonctiv, ca „urmă” a structurii de adâncime: o subordonată temporală. În raport cu „de” temporal, avem analiza gramaticală: de mici = adjectiv, Ac2” / Eps în construcţie temporală. Ar mai putea fi şi varianta de Np în construcţie temporală. Prin urmare, ne confruntăm cu o semantică echivocă. Plauzibil ni se pare raţionamentul ca prepoziţia „de” să fie flectiv cazuală (Ac3), iar adjectivul să accepte un caz3, ceea ce contravine statului morfologic al clasemului adjectival: adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu nominalul determinat. Prin urmare, adjectivul va fi permanent în caz2. Este o eroare să se considere adjectivul în caz3.
Descriere semantică şi morfosintactică. În opinia noastră, punctul (b) oferă soluţia optimă: de mici = Cct / subst., Ac3 în care avem un „de” conectiv temporal. Acceptăm că, la nivelul structurii de suprafaţă din exemplul: Ne ştim de mici, are loc o conversiune la nivelul relatemelor: prepoziţia preia atribuţiile conectivului, impunând semantica temporală şi sintaxa circumstanţialului de timp. În acest caz, lexemul mici suferă, de asemenea, o conversiune a clasemului: adjectivul devine substantiv, iar semul nu mai este [+ însuşire], ci [+ vârstă → copilărie]. Lexemul devine echivalentul semantic pentru: copii. Adăugăm observaţia că semantica prepoziţiei complineşte „câmpurile semantice descrise în plan sintactic de un circumstanţial: spaţialitate, temporalitate, cauzalitate, finalitate etc.” [Irimia, 1997, 317]. Putem vorbi de statutul morfologic de conectiv al prepoziţiei (asemenea rolului sintactic al conjuncţiei), aspect prin care „se condiţionează compatibilitatea (sau continuitatea) regent – prepoziţie – termen dependent”.
Semantica circumstanţei (comparaţie, excepţie, relaţie, temporalitate, modalitate etc.) este dublată de o semantică încrucişată, activată de structura „prepoziţie = conectiv + nominal” inserată în construcţia circumstanţială.
Din descrierea formală a construcţiilor circumstanţiale ce conţin GN în caz relaţional, reţinem structuri reprezentative în planul expresiei:
A1) Structuri ce includ modalizatorul comparativ ca (+/- modalizator decât):
• vb. pred. tranz. + ca + prep. + subst. / pron.
• vb. cop. fm. neg. + decât ca + prep. + pron.
• vb. pred. + ca + prep. + subst. / adj.
A2) Structuri diagnostice ce includ corelativele modalizatoare de comparaţie: nu ... decât:
• vb. tranz. + adj. (grd. comp. de sup. / inf.) + decât + subst. / pron.
• adj. (comp. de sup.) + vb. pred. tranz. / intranz. + subst. + decât + subst. / pron.
• adj. (comp. de sup.) + vb. cop. + subst. / adj. (Np) + decât + subst. / pron. / adj.
Observaţie: Np = subst., decât va selecta tot un subst.:
• vb. cop. (fm. neg.) + decât + subst. / pron. / adj.
• vb. pred. (fm. neg.) +/- pron. pers. (Ci/Cd) + decât + subst. / pron. / adj.
• pron. (Ci/Cd) + vb. pred. + subst. + decât + subst.
A3) Structuri diagnostice ce includ conectivul consecutiv de:
• vb. pred. + de + adj. / subst.
B1) Structuri diagnostice ce includ modalizatorul exceptiv sau restrictiv decât:
• vb. pred. (in)tranz. + decât + nominal.
B2) Structuri diagnostice ce includ modalizatorii condiţional-exceptivi doar / numai:
• doar + prep. + subst. / adj. participial + vb.
C) Structuri diagnostice ce includ conectivul temporal de:
• vb. pred. + de + adj. / subst.
de + adj. + Pn / Pv
În descrierea funcţională a construcţiilor circumstanţiale cu nominal în caz relaţional (caz3), se va ţine cont de modalitatea receptării semanticii contextuale: semantica circumstanţei complinităcu semantica structurii conţinute la nivelul construcţiei, o semantică încrucişată. Astfel argumentăm dublarea descrierii funcţionale de cea semantică. Din fenomenalizarea prezentă la nivelul construcţiei circumstanţiale cu GN în caz relaţional, primează sensul şi funcţia sintagmei din structura de adâncime, care generează, de altfel, matricea noii structuri dominante.
Sintagma nu este o construcţie fixă. Termenii pot schimba, mai ales în planul expresiei, sintagma de bază. Variabilitatea este însuşirea unui termen participant la constituirea sintagmei de a accesa una (variabilitate unilaterală) sau mai multe (variabilitate bilaterală) din formele sale paradigmatice, fără să schimbe valoarea sintagmei, natura raportului pe care aceasta îl exprimă. În sintagmica particularizată prin construcţia circumstanţială, variabilitatea este manifestă la nivelul conectivelor: există o variabilă semantică dublantă (corespunzătoare variabilităţii bilaterale), de care trebuie să ţinem seama în analiza gramaticală a construcţiei hibride cu un cumul semantic. Propunem ca aspectul variabilităţii din planul sintagmic prezent la nivelul construcţiilor gramaticale complexe sau hibride semantic activate de relatem-conectiv să se numească variabilitate relaţională concomitentă.
Când raportarea logică a celui de-al doilea termen se face la un prim termen cu orice funcţie sintactică în afară de subiect, repetându-l funcţional, inclusiv modul de construcţie, această de-a doua funcţie sintactică este în construcţie comparativă.
În exemplul: Ţi s-a-ntâmplat s-asculţi mai repede de sentiment decât de raţiune? – segmentul subliniat comportă funcţia sintactică de complement obiect indirect în construcţie comparativă. Felul funcţiei în construcţie comparativă se recunoaşte după funcţia primului termen (de sentiment), cel care se compară, iar cel de-al doilea termen (de raţiune) îl repetă funcţional. Trăsătura în construcţie comparativă este dată de prezenţa relatemelor de comparaţie – conectivele: ca, decât, cât.
(A) La nivelul sintagmicii comparative, după termenul regent, deosebim următoarele funcţii sintactice comparative:
a. C.c. mod comparativ(regent = un verb, adjectiv sau adverb): Recită ca un artist. E bună ca pâinea caldă; Se descurcă mai bine decât tine.
b. Np comparativ(regent = un substantiv sau substitut, cu funcţie de subiect, subordonare realizată în prezenţa unui auxiliar predicativ): Ea este ca o artistă. Dragostea lui pare aidoma unui vis. Numele predicativ comparativ, prin suprimarea auxiliarului predicativ, devine un atribut substantival (pronominal) prepoziţional în Ac3: o fată ca o artistă, dragostea [lui] aidoma unui vis etc.Sau construcţii după modelul: Eram mai mult morţi decât vii. (N2) Casa era mai mult palat decât arhitectură. (N1)
c. Atribut comparativ: Doctoriţa era o femeie mai degrabă tânără decât frumoasă (N2).
d. adjunct verbal conotativ comparativ [Eps comparativ]: Preferă cafeaua mai mult dulce decât amară. (Ac2) Te credeam mai mult student decât profesor. (Ac1) Mai bine i-ai fi zis profesor decât actor. (N1 prodatival)
e. Cd comparativ: Mai bine bea apă decât vin. L-a tratat ca pe un oaspetede seamă. Te iubeşte ca pe copilul lui. L-au catalogat ca pe un ratat. (toate: Ac1)
f. Ci comparativ: Mi-a dat şi mie cât ţie. (D1) Se fereşte de tine ca de dracul. Accidental, funcţia comparată poate lipsi: Se teme ca de bombe. (ultimele două: Ac3)
g. C agent comparativ: Cartea e solicitată mai mult de profesori decât de elevi. A fost bătut ca de poliţie. (Ac3)
h. C.c. timp comparativ: Lucrează mai bine noaptea decât ziua. (ziua, prin conversiune = adverb de timp)
i. C.c. loc comparativ: Îi place mai mult la ţară decât la oraş. (Ac3) Se simte mai bine aici decât acolo. (Ac3)
j. C.c. cauză comparativ: Mai repede se moare de sete decât de foame. A venit din obligaţie decât din plăcere. (Ac3)
k. C.c. scop comparativ: M-aş duce mai degrabă după pâine decât după băutură. (Ac3)
l. C.c. condiţional comparativ: Te anunţ mai degrabă în caz de reuşită decât în caz de eşec. (Ac3)
m. C.c. sociativ comparativ: Se plimbă mai mult cu câinele decât cu copiii. (Ac3)
n. C.c. instrumental comparativ: Călătoreşte mai mult cu trenul decât cu avionul. (Ac3)
o. Complement circumstanţial consecutiv (+/- modalitate) în defavoarea complementului circumstanţial de mod consecutiv, o semantică inadecvată: modalitatea nu are niciun punct comun cu consecuţia. În exemplul: Învăţa (ca) de minune (subst., Ac3) vs. (ca) de neîntrecut (morfem + supin) există dihotomia: cantitativ vs. calitativ, la care se raportează termenii: minune, respectiv, de neîntrecut, activitate semantică dublată de urmarea acestui fapt: ...încât te minunezi / încât nu-l întrece nimeni, adică de un sens consecutiv.
(B) Sintagmica exceptivă (sau restrictivă) conţine doar o semantică „exceptivă” exprimată la nivelul corelaţiei modalizatoare de restricţie: „nu... decât”. Excepţia se exprimă la nivelul sensului acestei sintagme corelative... de fapt, este o sintagmă limitativă, restrictivă sau exceptivă. Iar construcţia cu prepoziţie – modalizator are o singură funcţie sintactică.
a. Subiect: Nu-i place decât apa. Nu vin decât eu. (N1) În străfundul fiecărui lucru nu există / până la urmă decât un cuvânt [...] (Nichita Stănescu) (N1)
b. Np: Nu-i decât un biet artist. (N1) Nu-i decât frumoasă. (N2)
Nu-i decât al ei. (pron. semiind., N1) Nu-i decât al nostru. (pron. semiind., N1)
c. Cd: Nu-l ameninţă decât pe el. (Ac1) Nu-şi ameninţa decât fiica. (Ac1) Iubito, tu, / viaţa mea despre care / nu pot striga / decât lucruri ale trecutului [...] (Nichita Stănescu)
e. Ci: Nu-i da decât lui. (D1) Nu se gândeşte decât la ai lui. (Ac3) Nu se gândi decât la al nostru.( Ac3) Nu se gândeşte decât la el. (Ac3)
f. Adjunct verbal conotativ (Eps): Nu le ziceam decât gaiţe. (Ac1 prodatival) Nu-l ştie decât profesor. (Ac1 prodatival) Nu-l vroia decât atent. (Ac2) Nu a venit decât singur. (N2)
g. adjunct verbal conotativ (Eps): Nu a venit decât ca prieten. (Ac3)
h. C.c. loc: Cuvintele / nu au loc decât în centrul lucrurilor. (G3) (Nichita Stănescu)
i. C.c. sociativ: Nu merge decât cu el. (Ac3)
j. C.c. de relaţie: Nu dădea alte informaţii decât despre gazetă. (Ac3)
• sintagmică frazală → SB în construcţie exceptivă:Ce poate fi mai minunat decât să fii iubit?
(C) Sintagmică temporală
a. C.c.c. timp: Se ştiau de copii. Se ştiau de mici. Se văd de sărbători. (toate: subst., Ac3)
Notă. Sintagmica relativă.Construcţiile aflate în acest plan sintagmic sunt tautologii de tipul: De frumoasă, e frumoasă (N2) / artistă (N1), în care secvenţa evidenţiată activează sensul + relaţie, deci referitor la calităţi, virtuţi (frumuseţe, respectiv actorie), sintactic, corespunzându-i funcţia de Np relaţionat.
 
 
4. Concluzii
 
• Inventar relateme (unitate între sens şi expresie): relateme propriu-zise şi gramateme
• Sintagmica joncţională – structură: prepoziţia → jonctiv, modalizator, conectiv; flectiv
• Analiza morfosintactică a construcţiilor cu prepoziţie → o funcţie sintactică;
• Sintagma: unitate semantico-sintactică şi, respectiv, morfologică între doi termeni şi relaţia dintre ei (relaţie care exprimă atât sensul textual, cât şi structura morfematică, adică expresia sintagmei)
• Prepoziţia în calitate de jonctiv ce precedă GN (prep. + GV / G Adj. / G Adv. → descriptiv nominal: sens noţional) GN relaţional + semantică a circumstanţei
• Rediscutarea GN în caz relaţional situat în construcţii circumstanţiale →
– o funcţie sintactică în construcţie temporală şi circumstanţial-exceptivă;
– o funcţie sintactică în context semantic comparativ.
 
Note
1 Gabriela Pană-Dindelegan, Valeria Guţu Romalo, Mihaela Gheorghe ş.a.
2 D. D. Draşoveanu, G. G. Neamţu, G. Gruiţă ş.a.
3 Ecaterina Teodorescu, C. Dimitriu, D. Irimia, P. Zugun ş.a.
4 „Sintaxa este partea structurii gramaticale care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în fraze. Unităţile sintaxei – care pot constitui comunicări de sine stătătoare – sunt propoziţia şi fraza. Uneori se foloseşte termenul enunţ ca termen supraordonat şi nedistinct pentru propoziţie şi pentru frază” (GA, 7). Sintaxa este ramura gramaticii care studiază enunţurile din punctul de vedere al raporturilor ce se stabilesc între cuvinte şi propoziţii; este ştiinţa raporturilor dintre cuvinte şi propoziţii – de aceea se vorbeşte de sintaxa propoziţiei şi de sintaxa frazei. Prin enunţ se înţelege comunicarea lingvistică de sine stătătoare care, pentru a putea fi înţeleasă, nu are nevoie de completări. „Unitatea de bază a sintaxei este propoziţia, cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi care comunică o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau voliţional” [GA, 1966, 7].
5 Pentru evitarea unei posibile erori terminologice, conceptul cuvânt primeşte următoarele unităţi fundamentale: morfemul (unitate minimală dotată cu sens, de obicei obiect al morfologiei) şi sintagma (orice combinaţie de morfeme), obiect al sintagmaticii sau al sintaxei [Guţu Romalo, 1973, 5].
6 → Clasificarea lui L. Bloomfield, generată de criteriul distribuţional, prezintă relaţii de tip: coordonativ, subordonativ şi exocentric, argumentând prin distribuţia relaţională: similară vs. diferită;
tipurile de dependenţă existente între termenii oricărei relaţii sintactice, impuse de L. Hjelmslev [1967]: determinare (dependenţă unilaterală obligatorie), interdependenţă (dependenţă bilaterală obligatorie), respectiv, constelaţie (dependenţă facultativă);
→ distincţia riguroasă între „sintagmă” şi „îmbinare de cuvinte” făcută de unii lingvişti sovietici: sintagma este, în opinia lor, o noţiune mai mult semantică (şi mai puţin sintactică);
→ opţiunea lingvisticii americane descriptive pentru interpretarea relaţiilor sintactice din interiorul propoziţiei ca îmbinări de constituenţi.
Gramatica Academiei propune definiţia:Cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic este îmbinarea de cuvinte, constituită din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin. Nu poate apărea de sine stătătoare, este lipsită de predicaţie şi nu poate constitui o unitate de comunicare decât prin încadrarea ei într-o propoziţie Mioara Avram [2001, 403] reia parţial definiţia dată de Gramatica Academiei [1966, 7], şi anume: îmbinarea (grupul) de cuvinte, deci sintagma, este un constituent al propoziţiei alcătuit din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin şi reprezentând cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic.
Definiţia dată sintagmei cunoaşte variantele:
• sintagma impune situaţiile de silabă (cea mai mică sintagmă) şi cuvânt (sintagmă minimală în care termenii sintagmei sunt morfemele);
• în limbă, totul se reduce la sintagme şi termeni de sintagmă.
→ Subordonând sintaxa sintagmaticii, Ferdinand de Saussure [1998] caracterizează sintagma ca o reuniune de două sau mai multe unităţi lingvistice consecutive. Aşadar, noţiunea de sintagmă este aplicată nu numai cuvintelor, ci şi grupurilor de cuvinte.
→ Din opiniile lingviştilor români, pentru definirea sintagmei reţinem aspectele:
• grup de două părţi de propoziţie în raport de subordonare [Stati, 1972];
• două sau mai multe cuvinte, cu sens unitar, aflate într-un raport de subordonare [Bulgăr, 1995];
• grup de două cuvinte sintactice dintr-o propoziţie, legate între ele semantic şi gramatical, în cadrul unui raport de subordonare [Constantinescu-Dobridor, 1997] care dau aceeaşi imagine, adică un grup subordonativ constituit pe „fundament semantic”.
7 Descrierea relaţiilor la nivelul sintagmicii urmează îndeaproape studiul Sens relaţional – categoria centrală a sintagmicii, de D. D. Draşoveanu [1997, 21-35].
8 Sintagma cuprinde în sfera ei grupuri de cuvinte, frecvent două, relaţionate jonctiv, expresii şi locuţiuni, termeni frazeologici sau conectiv prin conjuncţii (relaţia de coordonare şi cea de subordonare).
9 În morfologie, sensul noţional aparţine substantivului, singura clasă lexico-gramaticală care defineşte, iar prin celălalt sens nerelaţional, sens-notă, se caracterizează următoarele clase lexico-gramaticale: adjectivul prin sens „calificativ” sau „caracterizant”; verbul prin sens „procesual”; adverbul prin sens „circumstanţial” [apud Draşoveanu, 1997, 25].
10 Studiul semnat de D. D. Draşoveanu, citat mai-sus, argumentează eficient accepţia termenului de morfem la nivelul structurii morfologice a limbii române [1997, 23-34].
11 Luminiţa Chiorean, Sintagmica joncţională. Adnotări la prepoziţie, comunicare prezentată în cadrul Conferinţe Internaţionale IETM2, Târgu-Mureş, 2007.
12 Termenul a fost impus de D. D. Draşoveanu, prin derivare de la relaţie > relatem, căruia, în planul expresiei, îi corespunde gramatem, termen propus de Paula Diaconescu [SCL, 1962, 530], care cuprinde doar morfemele (nu şi conectivele).
13 Se mai numesc şi adverbe particule, semiadverbe, auxiliare semantice, adverbe-satelit etc.
14 Luminiţa Chiorean, „Studia”, 3, 2004, 46-62: inventar al modalizatorilor adverbiali.
15 D. Irimia [1997, 312] foloseşte termenii „elemente de relaţie” sau „instrumente gramaticale” alături de articol (morfemul determinării).
16 Nu acceptăm structura „cu tot” ca fiind echivalentul morfologic al locuţiunii prepoziţionale variabile [cf. Irimia, op. cit.: 314], ci e o sintagmă de tipul: prep. cu regim cazual3 + adj. nehotărât (ex.: Cu tot efortul / toate eforturile ... = un Ccv / subst., Ac3 + A adj. / Ac2).
17 Forma de feminin / masculin al morfemului enclitic depinde de genul nominalului din construcţie; de ex: cu excepţia (-a); în spatele (-le) etc. Ca semnificant, morfemul enclitic din sintagma prepoziţională respectă acordul în gen cu nominalul prezent.
18 Nu există Gprep. (GALR, II, 2005). Conform „înţelesului categorial” (cf. Coşeriu, 2000), nu există decât patru tipare structurante: substantivitate, verbalitate, adjectivitate şi adverbialitate. Prin urmare, cuvintele relaţionează doar la nivelul acestor tipare morfologice corespunzătoare grupurilor sintactice: GN, GV, GAdj., GAdv.
19 D. D. Draşoveanu [104].
20 În cadrul sintaxei moderne, se disting două direcţii: una analitică şi alta generativă.
21 Irimia, op. cit., 314-316.
22 Tipuri de relaţii:
(a) Coordonarea vs subordonarea.
(b) Prin recţiune, regentul cere de la subordonat respectarea unor anumite categorii gramaticale pe care el însuşi nu le are. De exemplu: prepoziţia cere substantivului sau pronumelui să stea în cazurile acuzativ, genitiv sau dativ (despre colege, contra duşmanilor, graţie părinţilor).
Prin acord, regentul cere de la subordonat respectarea unor anumite categorii gramaticale pe care el însuşi le are. De exemplu: substantivul cere adjectivului – atribut să aibă acelaşi gen, număr şi caz ca el (omul bun, fetelor frumoase).
(c) Prin aderenţă, termenul regent cere numai apropierea subordonatului, fără respectarea vreunei categorii gramaticale. De exemplu: substantivul, adjectivul şi verbul cer adverbelor sau interjecţiilor, cu funcţie de atribute sau de complemente, numai alăturarea lor, nu şi categorii gramaticale (mersul înainte, superior numericeşte, cântă bine, halal prietenie!).
 
Bibliografie
1. Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
2. Gheorghe Bulgăr, Limba română. Fonetică, lexic, morfologie, sintaxă, stilistică, Editura Vox, Bucureşti, 1995.
3. Luminiţa Chiorean, Descriere textuală a pronumelui semiindependent. Secvenţa al (a, ai, ale), în Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica, nr. 3, p. 23-31, 2002, Alba Iulia.
4. Luminiţa Chiorean, Analiza gramaticală a construcţiilor circumstanţiale, în Studia Universitatis „Petru Marior”. Philologia, nr. 3, p. 46-62, 2004, Târgu-Mureş.
5. Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond, Bucureşti, 1994.
6. D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.
7. G. Gruiţă, Acordul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
8. Valeria Guţu Romalo, Gramatica limbii române, EDP, Bucureşti, 1973.
9. Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
10. G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii, Editura Excelsior, Cluj, 1999.
11. Gabriela Pană-Dindelegan, Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974.
12. Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
13. Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
14. *** Sinteze de limba română, ediţia a III-a, coordonator Thedor Hristea, Albatros, Bucureşti, 1984.
15. *** Gramatica limbii române. Cuvântul; Enunţul [GALR], Editura Academiei, Bucureşti, 2005.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog