Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Întemeierea prin cuvântul artistic

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Se ştie că modernizarea literaturii, după ce a fost anunţată de simbolism, intervine în forţă în primele decenii ale secolului al XX-lea, mai exact, în anii Primului Război Mondial, şi că, în peisajul literar românesc, a fost întreruptă brutal după cel de-al Doilea Război Mondial. Cred că nu greşim dacă afirmăm că bulversarea pe plan mondial, care s-a manifestat plenar şi pe tărâmul artelor, a durat până la căderea zidului Berlinului şi nu a luat încă sfârşit. Iată de ce pentru a explicita situaţia literaturii în ansamblu, sau luată pe autori separat, este necesar să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă temporală amplă. Cu atât mai mult că nu dispunem încă de o istorie a ideii de modernism în spaţiul românesc, iar modelul propus de Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne, ţine în special de „modernismul înalt”, fără ca autorul să ia în consideraţie atitudinea antimodernă care apare, adesea, chiar în scrierile autorilor eminamente modernişti. În peisajul literar românesc, istoricii literari au constatat că cele mai contradictorii opţiuni coexistă, în raporturile „generaţiei ’27” (C. Noica, E. Cioran, N. Ionescu, P. Comarnescu) cu modernismul. Iar în anii ’50, când are loc revenirea la suprafaţă a modernismelor, constrânse un timp la o existenţă subterană, caracterul distinctiv al modernismului reactualizatat este oarecum diferit faţă de modernismul interbelic.
Interpretat şi reinterpretat din perspectiva diverselor fenomene ce s-au „aşezat” între timp în literatură, modernismul astăzi continuă să se afle în obiectivul unor disocieri. Studiilor lui Adrian Marino, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Th. Codreanu, I.B. Lefter, Gh. Crăciun, Al. Muşina li se adaugă multiple interpretări, de multe ori doar tangenţiale, în presa periodică. O antologie în două volume Modernismul literar românesc în date (1880-2000) şi texte (1880-1949) (Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008) de G. Omăt este în măsură să creeze noi facilităţi de interpretare, astfel încât vor apărea în continuare şi alte investigaţii ale literaturii româneşti din Ţară şi din Republica Moldova, prin prisma modernismului.
De precizat că, restabilită de către neomodernişti, relaţia literaturii române cu modernismul a funcţionat, în peisajul din România, diferit de felul cum s-au derulat lucrurile în dreapta Prutului, unde orice mişcare de apropiere faţă de fenomenele modernismului occidental, până la 1989, era des calificată, considerându-se drept aderare la concepţiile burgheze despre artă şi literatură, drept trădare a ideologiei comuniste şi a intereselor luptei de clasă. Toate distorsionările ce s-au produs în interpretarea fenomenelor literare româneşti contemporane pe ambele maluri ale Prutului urmează deci să fie analizate pe îndelete, abia de aici încolo. Între acestea se află şi dubla reacţie faţă de poezia lui Grigore Vieru: de o parte, exaltarea metaforizantă, de cealaltă, iritarea, care vizează în mod special genul poeziei patriotice, poezia inspirată de suferinţele istorice, reacţii care au şi ele legătură directă cu felul cum a fost şi mai este percepută corelaţia tradiţionalism – modernism pe segmentul nostru literar, mai exact spus, cu o percepţie, de multe ori superficială, a fenomenelor. Ţinând cont de „glisajele şi bizareriile de receptare din interiorul scenei noastre literare”, Daniel Cristea-Enache, spre exemplu, susţine necesitatea discuţiilor asupra etichetei de „sămănătorist” (varianta „păşunist”), aplicată lui Grigore Vieru şi mai tuturor poeţilor universului rural: „Sămănătorismul este convenţional, decorativ, exterior, aproape automatic în decupajul unui paradis al satului. Imaginile sunt fixate printr-un simbolism diminuat, univoc, iar nuanţele de culoare creativă lipsesc. Textele păşuniste sunt nişte pagini de album, scrise de versificatori neaoşi pentru ipostazele româneşti ale nobilelor costumate, din plictiseală, în păstoriţe din Arcadia. Şi verosimilitatea, şi autenticitatea lipsesc din producţiile sămănătoriste, în timp ce artificialitatea domină, de la un capăt la celălalt, procesul constituirii «literare»” [1, p. 89].
Cred că abordarea cea mai justificată a creaţiei lui Grigore Vieru este anume din perspectiva verosimilităţii şi a autenticităţii poeziei. Perspectiva aceasta implică, fără îndoială, câteva momente-cheie, precum abandonarea” viziunii proletcultiste asupra literaturii, reînvierea modelului poetic autohton prin redescoperirea tradiţiei, redeschiderea orizontului universal, redescoperirea lirismului, „repromovarea” eului poetic, într-un cuvânt, reafirmarea conştiinţei poetice. Toate acestea se subordonează asimilării din mers a modernismului, care în context basarabean este chiar mai complex şi mai complicat, ţinându-se cont nu doar de izolarea de matricea firească a literaturii româneşti, dar şi de faptul că limba română aici s-a aflat timp de două secole „sub cnutul deznaţionalizării” (Th. Codreanu). Predilecţia pentru sensul estetic, cultul formei, rafinamentul limbajului şi al construcţiei, caracteristicile mai importante ale poeziei moderne constituie, evident, miza celor mai mulţi poeţi basarabeni şaizecişti, însă limba ca mărturie a ceea ce este poetul prevalează. Ea are conotaţiile sale aparte, pe care poezia lui Vieru le reflectă în mod exhaustiv, fără a neglija diferenţele de vârstă ale cititorilor: de la versuri dedicate copiilor, gen Pe ramul verde tace, până la memorabila În limba ta.Vieru, potrivit opiniei lui Th. Codreanu, promovează în arta sa simţul limbii ca logos, iar nu ca beţie: „Ceea ce Grigore Vieru a făcut pentru renaşterea limbii române în Basarabia este echivalentul modelului eminescian de limbă română semnalat de Titu Maiorescu” [2].
„Limba este un bun într-un sens mai originar. Ea dă garanţie, adică oferă certitudinea că omul poate să fie ca fiinţă ce aparţine Istoriei. Limba nu este o unealtă disponibilă, ci acea proprietate (Ereignis) care dispune de cea mai înaltă posibilitate a fiinţei omului. Trebuie să ne asigurăm mai întâi de această esenţă a limbii, pentru a înţelege cu adevărat domeniul în care operează poezia şi, în felul acesta, poezia însăşi”, scrie Martin Heidegger, punând accentul pe funcţia esenţială a limbii în definirea esenţei poeziei sau în ctitorirea ei. Amintim că în eseul său Hölderlin şi esenţa poeziei Heidegger, căutând răspuns la întrebarea „Cum survine în Istorie (geschieht) limba?”, porneşte de la plasarea, de către Hölderlin, a oamenilor în dialog („De când suntem un dialog, scrie el”), precizând că „aceasta însă nu este doar o modalitate de împlinire a limbii, ci abia prin dialog limba devine esenţială. Ceea ce numim îndeobşte limbă, adică un set de cuvinte şi reguli de înlănţuire a cuvintelor, este doar o suprafaţă a limbii”. Mai departe Heidegger îşi urmează demonstraţia arătând că în procesul dialogului vorbirea mediază o ajungere la fiinţa celuilalt [3, p. 228]. Vom menţiona că în acelaşi mod putem explica şi pledoaria lui Vieru pentru aproapele său, ajungerea la fiinţa celuilalt prin intermediul valorilor estetice, dovedindu-se a fi un proces anevoios în contextul literaturii din Basarabia, proces care aici ţine de adevărul fiinţei. Starea de apropiere, aproapele în cazul lui Grigore Vieru, îşi are sorgintea în dorinţa de a depăşi „rinocerizarea” şi a reface comuniunea spirituală a existenţei umane după alte criterii decât cele promovate de ideologia comunistă. Cred că anume în acest sens trebuie înţeleasă una dintre cărţile sale de poezie intitulată Aproape (1974). În paranteze, drept argument aş aminti primul său autograf pe această carte adresat familiei mele: „Cu sufletul aproape de sufletul dumnealor”.
Sentimentul, în acord cu opinia lui Heidegger, are menirea de a-l face pe om să se găsească pe sine, mai mult decât să afle ceva din afara sa. Când Grigore Vieru le spunea studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat că, orice s-ar întâmpla, să nu uite că sufletul există, el îi orienta nu spre a deveni nişte sentimentali romantici (între altele, Vieru era categoric împotriva romantismului, şi din motivul că în contextul literaturii ex-sovietice acesta se asocia funcţiei proletcultiste de proslăvire a „socialismului înalt dezvoltat”), ci spre ceea ce în perspectivă heideggeriană înseamnă situarea afectivă într-un loc din lume ocupat de propria lor fiinţă.
„Cine este omul?, se întreabă Heidegger, analizând poezia lui Hölderlin, şi răspunde: Cel care depune mărturie de ceea ce este el”, menţionând că „a depune mărturie înseamnă, pe de o parte, a aduce la cunoştinţă, dar în acelaşi timp înseamnă a-şi asuma răspunderea, în actul aducerii la cunoştinţă, pentru ceea ce a fost adus la cunoştinţă”. „Cel care sînt”, din perspectivă viereană, ca şi „Sînt verb”, în optica lui Liviu Damian, colegul său de generaţie, sunt două titluri de volume de versuri care deschid o altă perspectivă în poezia basarabeană. Damian, în una din poeziile sale, va face trimitere directă la Hölderlin şi dezlegarea târzie a acestei trimiteri este relevantă în acelaşi context explicat şi de Heidegger. Ultimul, întrebându-se în continuare, în eseul mai sus menţionat, „Dar ce trebuie omul să mărturisească?”, răspunde astfel: „Apartenenţa sa la pământ. Această apartenenţă constă în aceea că omul este moştenitor al lucrurilor toate şi cel care învaţă de la toate. Însă lucrurile se află în conflict. Ceea ce le desparte, prin aceasta unindu-le totodată, este numit de Hölderlin «intimă fervoare» (Innigkeit). Mărturisirea apartenenţei la această intimă fervoare survine prin crearea unei lumi şi înălţarea ei, precum şi prin distrugerea acelei lumi şi pieirea ei”. Mărturisirea survine din libertatea deciziei, consideră Heidegger, libertate care „se înstăpâneşte asupra necesarului şi se supune coeziunii pe care o instituie o exigenţă superioară”. Că anume aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte instituirea unei exigenţe superioare în creaţia poeţilor basarabeni amintiţi am demonstrat-o într-un studiu Doi poeţi mărturisitori, în care am analizat creaţia lui Vieru în paralel cu cea a lui Mateevici (vezi revista „Limba Română”, nr. 10-12, 2007, p. 12-21) şi unde am disociat tranziţia de la memorie la istorie. Drept dovadă că punctul de vedere expus atunci este justificat, iată ce susţine şi Heidegger în acelaşi sens: „Calitatea de mărturisitor al apartenenţei la fiinţare în totalitatea ei survine ca Istorie. Însă, precizează el, ca Istoria să fie posibilă, omului i-a fost dată limba. Ea este un bun al omului” [3, p. 225]. Limba pentru poeţii basarabeni face parte din valorile spirituale care trebuiau recuperate, în dimensiunea lor adevărată, altele fiind scriitorii clasici, folclorul, credinţa. Să nu trecem cu vederea faptul că moderniştii adevăraţi au pledat pentru însuşirea valorilor trecutului. Aici se cuvine să amintim şi opiniile unor inovatori ai poeziei moderne, precum T. S. Eliot, bunăoară, care scria: „Cineva a spus: «Scriitorii trecutului sânt departe de noi pentru că noi ştim cu mult mai mult decât ei». Tocmai: îi ştim pe ei” [4, p. 208]. În acelaşi sens se exprima şi Apollinaire, dar şi A. Compagnon în cartea sa Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (Editura Art, Bucureşti, 2008). Se impune precizarea că însuşirea valorilor trecutului într-un spaţiu în care acestea din urmă au fost ţinute la index timp de o jumătate de secol este un caz aparte şi necesită a fi investigat cu un instrumentar netradiţional. Înseamnă, de fapt, că scriitorii găseau căile ocolitoare sau recurgeau la metode subversive. Este relevant, în acest sens, felul în care Vieru reface corelaţia cu poezia clasică prin Eminescu. Când poetul contemporan cu noi i se adresează iubitei: Dragă, o tee!, el împleteşte modul de percepţie estetică eminesciană de o aşa manieră, încât orice s-ar întâmpla, pe plan politico-social, Eminescu rămâne prin poezia lui Vieru. Aici intertextualitatea nu e un simplu joc postmodernist. Ea vizează o realitate dramatică: Vieru repeta exasperat la întâlnirile cu cititorii săi că a cunoscut poezia lui Eminescu abia fiind student, căci până la mijlocul anilor ’50 Eminescu era interzis în Basarabia. Sub semnul lui Eminescu poezia basarabeană va reface şi drumul spre alte valori ale trecutului, spre folclor. Menţionăm că Vieru îşi însuşeşte creaţia populară la modul eminescian şi blagian.
De reţinut că, înainte ca poezia viereană să sensibilizeze în mod esenţial problema identităţii româneşti a basarabeanului, Vieru a contribuit nu mai puţin la ctitorirea fiinţei prin cuvântul poetic în sensul în care vorbea Martin Heidegger despre Hölderlin: „Ctitoria fiinţei este legată de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât interpretarea «vocii poporului». Acesta este numele pe care Hölderlin îl dă legendelor prin care un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare în totalitatea ei. Dar această voce se scufundă adesea în tăcere şi osteneşte în sine însăşi. Ea nici nu are de fapt putinţa să spună, prin ea însăşi doar, ceea ce este autentic, ci are nevoie de cel care o interpretează” [3, p. 235-236]. În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii. „Asemenea lui Goga interpretat excepţional de G. Călinescu, Grigore Vieru ilustrează o categorie estetică paradoxală”, scrie Daniel Cristea-Enache. „Un nou poet al pătimirii naţionale, o funcţie poetică şi identitară bine precizată a comunităţii în pericol de mankurtizare ajunge să practice un lirism de o factură specială. Un lirism care se centrează pe elemente anistorice, general-umane, şi pe situaţii chinuitor desprinse de contextul lor, pentru a redeveni fundamentale” [1, p. 89].
Optimismul său dătător de libertate interioară face posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior, poetul va înfrunta limbajul de lemn, înlocuindu-l cu limbajul simţurilor, al fervorii intime, poezia făcând posibilă limba şi fiind „temeiul purtător al Istoriei” (Heidegger). Astfel Grigore Vieru înlesneşte redescoperirea drumului pierdut către poezia autentică.
 
Note bibliografice
1. Daniel Cristea-Enache, Funcţia Vieru, în revista „Convorbiri literare”, nr. 10 (166), 2009.
2. Theodor Codreanu, Zece argumente pentru intrarea în canonul literar a lui Grigore Vieru, „Literatura şi Arta”, nr. 44.
3. Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
4. T. S. Eliot, Tradiţia şi talentul personal, în vol. Romulus Bucur, Alexandru Muşina, Antologie de poezie modernă. Poeţi moderni despre poezie, Editura Leca Brâncuşi, Bucureşti, 1997.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog