Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Basarabia ca o rană deschisă – Măcel în Georgia de Dumitru Crudu

Maria RADA ALEXE

Alte articole de
Maria RADA ALEXE
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Acest prim roman al unuia dintre cei mai talentaţi scriitori din Republica Moldova reprezintă un şoc pentru cititorul de la Bucureşti sub toate aspectele. Precedat de o piesă de teatru, e scris în stil postmodern, e crud şi nemilos, oferă o imagine în care nu se vede nici măcar umbra romanticului pod de flori şi mai are şi un titlu ciudat. Dacă a vrut să şocheze publicul din România, Dumitru Crudu a izbutit, deşi nu cred că acesta a fost principalul său obiectiv.
În primul rând titlul. De ce să scrie un paşnic şi visător moldovean despre război şi dacă vrea să scrie de ce despre Georgia, o altă fostă republică sovietică, dar aflată la mii de kilometri, undeva în Orient. Tonul scrierii e parodic, nimic nu este luat în serios, nici demonstraţiile tinerilor scriitori, nici lupta lor dramatică pentru introducerea alfabetului latin şi recunoaşterea limbii române, nici măcar zgomotul tancurilor ce se aude în fundal. Este postmodernism, dar este, în acelaşi timp, şi ceva din atitudinea balcanic-zeflemistă a celor ce nu par a lua nimic în serios şi unde marile evenimente pălesc în faţa micilor dispute, a conflictelor de clan. Există în roman mai multe scene memoriale care ilustrează derizoriu. Descrierea războiului din Georgia se face într-un stil sobru: „se vedeau flăcările exploziilor luminând intermitent centrul oraşului şi lăţindu-se când într-o parte, când în alta, izbucnind acolo unde te aşteptai mai puţin şi împrăştiind în jur nori groşi de fum care se lăţeau ameninţător spre suburbii”. Ne aşteptăm să asistăm în continuare la descrierea unui măcel, a unei lupte de stradă. În loc de toate acestea e lupta dintre două cămine studenţeşti, fiecare exponent al altei orientări, apoi cu lupta dintre etajele aceluiaşi cămin: „Zeci de studenţi bărboşi şi înarmaţi de la etajele superioare coborau să ocupe etajele de jos pentru a răsturna administraţia căminului”. Lupta politică devine derizoria dispută pentru administraţia căminului, idealul se sparge în bucăţi: „intrară în luptă studenţii megreli, dar şi cei armeni şi curzi, care pur şi simplu vroiau să apere camerele unde locuiau”.
Acţiunea romanului se petrece în preajma anilor ’90. Întâmplările au loc la Chişinău şi la Tibilisi. Alternarea acestor spaţii produce la un moment dat confuzii, cititorul neînţelegând întotdeauna clar unde se află eroii. Starea confuză este voită, fiindcă la Chişinău sau la Tibilisi au loc, de fapt, evenimente similare, accentul căzând pe lupta unor grupuri de intelectuali dornici să îşi regăsească identitatea naţională. Demonstraţiile de stradă la care iau parte Angelo şi prietenii săi poeţi şi prozatori din cele două ţări par toate la fel, cu aceiaşi actanţi, sfârşind fără niciun rezultat concret. Cel mai ciudat este faptul că ele seamănă până la identificare cu manifestaţiile din aprilie 2009, deşi romanul a fost scris cu mult înainte. Umbra lui Voronin alunecând liniştit mai pluteşte peste toţi şi toate, atunci ca şi acum.
Eroul principal, tânăr poet, devenit, după terminarea studiilor la Facultatea de Filologie, cercetător la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova. Numele său este simbolic: Angelo, un înger care acceptă să fie bătut, înjurat, calomniat, dar nu renunţă la lupta pentru afirmarea limbii române, chiar dacă uneori este nevoit să îşi traducă în rusă poeziile, pentru a fi înţelese de poeţii uzbeci sau georgieni. În atmosfera tensionată în care trăieşte, populată de turnători KGB, poeţi fanaşti, impostori şi luptători naţionalişti sinceri, el se eliberează prin scris. Angelo este iremediabil îndrăgostit de o frumoasă brunetă Georgiana, personaj simbolic ce străbate multiplele planuri ale romanului, trecând din real în fantastic. Toţi o au şi toţi profită de ea, pentru că Georgiana se oferă tuturor cu generozitate.
Tot romanul este populat de scriitori, tineri membri ai unui cenaclu revoluţionar de la sfârşitul anilor ’80, alţii doar amintiţi, fără a lua parte la acţiune, dar au nume reale – Nicolae Costenco, Vladimir Beşleagă, Ion Druţă, Gheorghe Crăciun, Dinescu, Cărtărescu. În spatele lor se profilează societatea intelectuală a Chişinăului, o radiografie nemiloasă a oportuniştilor, pendulând între acceptarea şi negarea limbii române, a literaturii proletcultiste şi a noilor orientări, noi îmbogăţiţi şi intelectuali altruişti. Adevăratul personaj este chiar limba română care există, chiar dacă unii vor să o numească limbă moldovenească, fiindcă aşa au fost instruiţi.
Coperta cărţii, o imagine aparţinând tot unui artist basarabean, atrage atenţia asupra sensurilor mai adânci ale romanului, asupra dramei profunde a unor popoare a căror identitate naţională a fost măcelărită de regimurile sovietice. Partea cea mai dramatică este măcelărirea limbii, fiindcă un popor nu poate exista fără a avea o limbă. U.R.S.S. a dispărut ca unitate politică, dar răul imens pe care l-a făcut popoarelor stăpânite de ea încă există în toate ţările foste republici sovietice, în Moldova sau în Georgia. Începutul anilor ’90 a marcat sfârşitul acestui stat mamut, mentalităţile au supravieţuit. Una dintre cele mai ilustrative şi în acelaşi timp mai dramatice scene este aceea în care eroul principal, aflat în satul bunicilor săi, Flutura, sat românesc din apropierea Prutului, este gata să fie omorât în bătaie, fiindcă a arborat deasupra unei discoteci drapelul românesc. Unul dintre ţăranii români din sat întreabă, în cel mai absurd şi fantastic mod: „Şi ce avem noi în comun cu România?”, întrebare retorică urmată de recitarea absurdă a variantei sovietice a istoriei conform căreia armata sovietică i-a eliberat, scăpându-i de românii care îi băteau cu biciurile peste gură. Uimirea eroului care copilărise alături de aceşti flăcăi simpli este şi uimirea noastră. Scriitorul trece dincolo de această faţadă şi prezintă realitatea văzută cu lupa necruţătoare a adevărului: „Cu toţii erau fii de ţărani, o duceau greu, niciunul dintre ei nu avea blugi, adidaşi sau geantă cu curea, niciunul nu avea schiuri sau magnetofon şi eu îi priveam încurcat şi nu înţelegeam de ce aceşti adolescenţi de 16 ani sau aceşti flăcăi de 21 sau 22 de ani iubesc Uniunea Sovietică, odată ce Uniunea Sovietică nu le-a dat aproape nimic în viaţă. O iubeau fără a gândi de ce o iubesc şi fără a face vreo legătură între părinţii lor, care smulgeau de dimineaţa până seara târziu frunze de tutun pe câmpiile accidentate din jurul satului”. În numele acestei iubiri iraţionale pentru cei care le-au răpit identitatea, flăcăii aceştia, în fond oameni paşnici, strigă cu vehemenţă „Moarti românilor!” şi sunt gată să îl omoare în bătaie pe cel cu care copilăriseră. Conflictul ce părea ireconciliabil între poetul naţionalist şi flăcăii satului se termină în stil balcanic, printr-un chef în care ulcelele cu vin moldovenesc şi paharele cu votcă pun capăt disputei.
Romanul foarte bine scris al lui Dumitru Crudu şochează, dar nu prin teribilismul autorului, ci prin capacitatea sa de a oferi o radiografie dură a realităţii din Moldova de peste Prut, o realitate care nu ţine cont nici de viziunea romantică a iubirii fraterne, nici de manipulările imperialismului cultural. Concluzia scriitorului este foarte amară şi, ca un adevărat poet, o prezintă în mod metaforic. Angelo, tânăr cercetător al relaţiilor „seculare” dintre Moldova şi Georgia, descoperă un manuscris moldovenesc aflat la Tbilisi. Manuscrisul nu conţine decât o frază: „Nimic nu se mai poate schimba”. Nu putem decât să sperăm că este o imagine postmodernă, în oglindă, pe care o citim în cheie optimistă, fiindcă Angelo şi Georgiana pleacă împreună spre Moldova şi romanul se încheie cu imaginea sugerată de cuvintele „furtuna se dezlănţui.”
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog