Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

O premieră în lexicografia românească – un dicţionar etimologic de antonime neologice

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Volumul semnat de Cristian Moroianu1, intitulat Dicţionar etimologic de antonime neologice (publicat în 2008 la Editura Universităţii din Bucureşti ), prezintă, ca idee, un caracter inedit în lexicografia românească, impunându-se prin vastitatea materialului înregistrat şi prin acribia cu care este întocmit, ceea ce demonstrează o bună cunoaştere a principiilor care trebuie să stea la baza unei asemenea lucrări. Dar o astfel de carte „nu iese din goluri”, întrucât autorul nu se află la prima întreprindere de acest gen, nici în ceea ce priveşte lucrul la o operă lexicografică (este de amintit Dicţionarul împrumuturilor latine în limbile romanice [2004] la care a colaborat2), nici în ceea ce priveşte demersul teoretic. Lista de lucrări a Domniei Sale evidenţiază preocupări vizând problema neologismelor sau a dubletelor neologice, a categoriilor semantice (antonimia, sinonimia, paronimia, omonimia), cercetări efectuate preponderent din perspectivă etimologică.
Înainte de materia propriu-zisă a dicţionarului, cititorul va descoperi o amplă prefaţă (18 p.), Antonimia în limba română. Antonimia neologică, care ar fi putut să fie publicată şi separat, întrucât se constituie într-un studiu de sine stătător (are, de altfel, şi propria bibliografie). În aceasta, Cristian Moroianu defineşte şi clasifică antonimele, făcând acelaşi lucru şi pentru neologisme, pentru ca apoi, cum era şi firesc, să se ocupe din perspectivă teoretică şi de antonimele neologice. În acelaşi timp, sunt declarate principiile care organizează materia dicţionarului. Mai mult decât atât, toate distincţiile şi observaţiile legate de cele trei categorii – antonime, neologisme şi antonime neologice – sunt ilustrate din abundenţă cu exemple. Pe ultima pagină a acestui veritabil studiu introductiv sunt consemnate şi numeroasele lucrări lexicografice pe care autorul le-a consultat, în special pentru chestiunile de etimologie.
Încercăm să ne referim şi in extenso la câteva dintre aspectele menţionate mai sus.
Astfel, antonimia este definită drept „relaţia semantică stabilită între termeni corelativi ale căror sensuri – evaluate pe aceeaşi scală binară şi simetrică – sunt opuse” [şi se trimite la etimologia termenului antonim – s. C.M.]. „Plasate în acelaşi câmp semantic, având, aşadar, un număr oarecare de trăsături de sens comune, componentele unei perechi (sau a unei clase paradigmatice) formate din antonime se opun prin câte un aşa-numit sem incompatibil, condiţie minimală şi obligatorie a opoziţiei antonimice”. Se admite, totodată, că „antonimia acoperă atât unităţile lingvistice care denumesc noţiuni [s. C.M.] percepute în mod obiectiv ca fiind contrare, cât şi pe acelea puse de vorbitori în opoziţie subiectivă şi contextuală [s. C.M.]”. Precizarea este importantă, fiindcă, într-adevăr, pe lângă sinonimia din limbă, se poate vorbi şi despre o sinonimie identificabilă în discurs, adică una contextuală. De asemenea, este acceptată opinia generală conform căreia „sunt mai predispuse a contacta relaţii de antonimie cuvintele care exprimă calităţi şi însuşiri, diverse aprecieri, raporturi cantitative şi categorii estetice, morale, filozofice etc. În mod firesc, nu pot avea antonime substantivele care denumesc obiecte concrete şi, prin definiţie, numele proprii (antroponime, toponime, hidronime etc.)” (p. 5). Mai departe (la p. 12), autorul, vorbind despre modul în care şi-a alcătuit dicţionarul, afirmă că unităţile considerate în relaţie de antonimie (cuvinte, afixe, afixoide şi frazeologisme) „au caracter neologic şi provin, în egală măsură, din limbajul standard şi din diversele domenii ştiinţifice [s. C.M.]”. După care adaugă: „am conceput această relaţie semantică într-un sens larg...”.
Aici ar fi de făcut, în opinia noastră, singura observaţie sau corecţie în planul teoriei, pentru că, altminteri, din punct de vedere filologic şi lexicografic, dicţionarul este impecabil (după cum remarcă şi Rodica Zafiu). Definiţia de la început, dată din perspectiva semanticii structurale, care antrenează şi conceptul de ‘câmp semantic’, este convenabilă pentru antonimia din limba funcţională (acea langue saussuriană), însă nu se poate aplica întregului corpus înregistrat, adică antonimelor neologice din diversele domenii ştiinţifice, întrucât respectivii termeni nu se structurează din perspectiva limbii (adică idiomatic), ci după exigenţele fiecărei ştiinţe în parte. Este însă binevenită observaţia (v. infra) pe care o face autorul, şi anume că „nu pot avea antonime substantivele care denumesc obiecte concrete”, ceea ce, în foarte multe ştiinţe, reprezintă [ca să spunem aşa] metalimbajul pentru „materia de bază” a cercetării. Deci este bine că aceşti foarte numeroşi termeni rămân, oricum, în afara dicţionarului, pentru că, în niciun caz, nu conveneau definiţiei. În rest, cu siguranţă, în limbă există în mod clar câmpuri antonimice care se bazează pe opoziţiile privative, adică pe opoziţiile de tip x / non x3.
Trebuie subliniate, cu referire la aceeaşi prefaţă, diversitatea punctelor de vedere din care sunt clasificate antonimele, apoi reliefarea problemelor speciale care privesc neologismul românesc (ce are o situaţie aparte). Tot cu lux de exemple sunt ilustrate şi particularităţile formale şi semantice ale antonimelor neologice.
Dintre criteriile pe care le-a utilizat autorul pentru selecţia antonimelor neologice, amintim câteva: preferinţa pentru neologismele „care pun probleme din punctul de vedere al înţelegerii sensului şi care, din motive inclusiv formale, îi tentează pe vorbitori să le includă în combinaţii riscante de tipul etimologiei populare, confuziei paronimice etc.” (ex.: eminent, cauzal, cazual, flagrant, fragrant etc.); evidenţierea, cu ajutorul relaţiei de antonimie, a unor „termeni rari, livreşti, pentru a suscita curiozitatea cititorilor” (ex.: acribie, babelic, bavard, blafard etc.).
Preocupându-se şi de originea antonimelor, remarcabil este faptul că – pe urmele magistrului său, Theodor Hristea – Cristian Moroianu optează, „mai ales acolo unde există dubii, pentru etimologia multiplă în formele ei principale (internă, externă şi mixtă)”. Ni se pare o soluţie justificată: ar fi absurd ca unele neologisme să ne fi venit dintr-o unică sursă sau pe o singură filieră.
Cităm, aproape la întâmplare, un articol din acest dicţionar – o probă a muncii depuse de autor:
Celeritàte, s.f. „rapiditate, repeziciune, agerime, iuţeală”. Din fr. célérité, lat. celeritas, -atis.
– lentoàre, s.f. (~ a mişcării, ~ a gândirii, ~ psihomotorie, ~ în vorbire, ~ a tranzacţiilor etc.). Din fr. lenteur.
– lentitudìne, s.f. (a se îmbrăca cu o ~ exasperantă, a manifesta ~ în gândire, ~ în vorbire etc.). Din fr. lentitude, lat. lentitudo, -inis, it. lentitudine”.
 
* * *
Pentru noi, devine evident că un astfel de dicţionar ar fi trebuit să fie publicat la o editură cu o reţea largă de distribuţie (poate chiar într-un format de dimensiuni mai reduse, cu materialul organizat pe două coloane, redactat cu caractere mai mici), întrucât se constituie într-un instrument foarte util nu doar specialiştilor şi studenţilor, ci chiar şi elevilor4 sau, mai bine zis, publicului larg. Să sperăm că acest lucru se va petrece odată cu publicarea unei a doua ediţii.
 
Note
1 Cristian Moroianu este conf. univ. dr. la Universitatea din Bucureşti.
2 *** Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.
3 Altminteri, antonimia a stârnit interesul semanticienilor structuralişti – din perspectiva lexematicii, este de amintit, bunăoară, Horst Geckeler, care s-a ocupat de acest subiect.
4 De pildă, elevilor de liceu, cărora li se cere, la proba scrisă de limba şi literatura română de la bacalaureat, să dea exemple de sinonime sau antonime neologice pentru unele cuvinte selectate din textele oferite spre analiză.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog